I se spunea Machiavelli (VI)

Stefan Andrei in dialog cu Lavinia Betea

Lavinia Betea: 
Ştrandul partidului?! N-am mai auzit de proprietatea aceasta.

Stefan Andrei: 
Da, lacul Floreasca. Partidul avea un ştrand, şi acolo se găsea o clădire din lemn. Acum este un hotel de 3 stele. S-a dansat, s-a mâncat. N-a fost cu furatul miresei. Pentru că eu lucrasem ca şef al Comisiei cultură şi secretar la studenţii din Bucureşti, a fost o orchestră de la Conservator.

Lavinia Betea: 
La biserică v-aţi cununat?

Stefan Andrei: 
Nu. Dar băiatul nostru a fost botezat la biserică. Aici, în Bucureşti.

Lavinia Betea: 
Botezat, cumva, de violonistul Ion Voicu (39)?

Stefan Andrei: 
Naşa băiatului nostru a fost o femeie care a lucrat în Ministerul Industriei Lemnului. Eu am fost bun prieten cu Ion Voicu. Fiul lui, Mădălin, e naşul lui fiu-miu.

Lavinia Betea: 
Aţi avut nevoie de aprobări speciale pentru căsătorie? Toate rudele soţiei au fost investigate...

Stefan Andrei: 
Tatăl ei cred că a fost în legătură cu Foriş. Nu ilegalist, ci în legături. Era din zona lui Foriş, din Săcele, Braşov. Nu l-am cunoscut pe socrul meu. Violeta s-a născut în 1941, iar tatăl ei s-a internat în Sanatoriul TBC de la Braşov în 1947-1948. Acolo a şi murit.

Lavinia Betea: 
Mama soţiei dv. lucra în 1959 la un „cămin de copii coreeni". N-am prea înţeles...

Stefan Andrei: 
După războiul din Coreea, am adus cred că o sută şi ceva de copii coreeni care au făcut şcoala aici. Erau la Târgovişte, la Mănăstirea Dealul. Au crescut, s-au înapoiat în ţară şi ştiu româneşte. Soacra mea n-avea o mână. Pierdută într-un accident de maşină.

Lavinia Betea: 
Aveţi aceeaşi zi de naştere ca a soţiei: 29 martie.

Stefan Andrei: 
Da, la 10 ani diferenţă.

Lavinia Betea: 
Ei, ce potrivire extraordinară pentru pasionaţii de zodii! Cum aţi curtat-o?

Stefan Andrei: 
Am cunoscut-o la festivalul de la Viena. A fost în delegaţie, în grupul de studenţi, şi era o fată, aşa...

Lavinia Betea: 
Foarte frumoasă.

Stefan Andrei: 
Şi foarte frumoasă, şi fată cuminte. Şi chinuită, orfană de mică... îţi dai seama. Nu avea fraţi, nu avea surori.

Lavinia Betea: 
Intrase la Institutul de teatru fără relaţii, fără meditaţii...

Stefan Andrei: 
Da, prima. Recitând „Moartea căprioarei" de Labiş. Făcuse Şcoala Centrală. Cred că am cucerit-o în timpul Festivalului tineretului de la Viena, din 1959. Am mers cu vaporul şi am stat două săptămâni. Iar înainte, am petrecut o lună de pregătire în cantonament. Toată delegaţia, în Căminul Matei Voievod. Se făcea instructaj, repetiţii pentru programul artistic. Delegaţia avea vreo două sute de membri. Cred că eu am cucerit-o prin faptul că eram foarte bine informat, iar la toate aceste seminarii şi întâlniri eram vârf.

Lavinia Betea: 
Dv. eraţi şeful delegaţiei?

Stefan Andrei: 
Nu, Virgil Trofin era. Eu eram în conducerea grupei de studenţi. Mi-am dat seama că ea se apropia de mine. Şi i-am spus: „Eşti prea mică, trebuie să mai creşti, nu vreau să te încurc. Nu că nu mi-ai plăcea, chiar îmi placi, dar...“ Avea 18 ani.

Lavinia Betea: 
Alegerea a fost a ei...

Stefan Andrei: 
Fără să mi-o spună direct, dar îţi dai seama din gesturi. Sinceritatea, delicateţea şi sensibilitatea ei le-am apreciat mai mult decât frumuseţea. A trecut festivalul fără nimic între noi. Ne-am reîntâlnit în 1961, spre sfârşitul lui august. La o reuniune, cum se numea atunci acţiunea aceasta, cu dans. Am condus-o acasă şi atunci am şi sărutat-o prima dată. Am avut câteva întâlniri în Parcul Ioanid. Iar în octombrie am cerut-o în căsătorie. Simplu: „Doresc să mă căsătoresc cu tine. Gândeşte-te şi tu, întreab-o pe maică-ta...“ Pe-ai mei - ce să-i mai întreb? - făcusem 30 de ani. „Şi eu vreau“, mi-a răspuns ea. De la acel început am făcut o înţelegere: „Să ştii că eu n-o să mă opun ca tu să fii artistă, am zis eu. Dar am o rugăminte. Dacă poţi să naşti, aş dori să am şi eu cel puţin un copil cu tine. Nu vreau să plec de-aici doar sădind un pom şi secerând nişte orz. Ci să las şi un copil.“ A fost de acord. Şi ne-am căsătorit pe 18 noiembrie 1961, deci în mai puţin de trei luni de la reîntâlnire. Iar în 12 octombrie, anul următor, s-a născut băiatul nostru. Un altul n-a mai fost, după nişte grave probleme determinate de o sarcină extrauterină.

Lavinia Betea: 
Nici oprelişti, cum s-ar putea fabula după lectura dosarului de cadre, nici pasiuni viforoase.

Stefan Andrei: 
La foc mic. Când povesteşti aşa, nu-i loc de romantism. Dar îţi voi spune şi ce versuri îi recitam (40). Am făcut o alegere bună. M-a salvat de la moarte de vreo trei-patru ori. Ea e cea care mă îngrijeşte cu medicamente şi acum. E foarte devotată. Copil crescut în necazuri. Este banal să spun că aş alege acelaşi drum şi aceeaşi femeie dacă aş lua-o de la capăt. Dar închei viaţa liniştit. Inţelegerea noastră asta a fost: tu faci copil, eu te las să faci teatru. Aşa a fost. Poate că în sufletul ei s-a supărat că din cauza relaţiilor mele cu Ceauşeştii n-a jucat cât ar fi putut în teatru şi cinematografie, dar n-a avut curaj să-mi reproşeze. A ajutat foarte multă lume. Luam medicamente de la Spitalul Elias cât tot CPEx-ul. Pentru artişti, pentru oameni de cultură.

Lavinia Betea: 
Nu se importau medicamente în anii ’ 80, da.

Stefan Andrei: 
Ceream prin ambasadă. Ambasadorii, personalul diplomatic plăteau chirie, întreţinere la apartamentele din ţară. Le convenea să îmi cumpere şi să-mi trimită mie medicamente, iar contravaloarea lor, în lei, o dădeam la cheltuielile lor de întreţinere ale locuinţei din ţară. Ştia şi Ceauşescu asta. N-am putut însă să-mi apăr soţia când i s-a interzis să mai apară în filme de televiziune. Nici nu aveai cum. Pentru că nu era un comunicat oficial, ci o indicaţie.

Lavinia Betea: 
Ce circuit aveau aceste indicaţii?

Stefan Andrei: 
Spunea Elena Ceauşescu: „Violeta să nu mai apară în filme. Violeta să nu mai apară la televiziune". Lui Postelnicu (41) sau lui Petru Enache (42), care era secretar la Comitetul Central. Iar acela indica mai jos...

Lavinia Betea: 
Şi n-aţi fost niciodată gelos pe actriţa Violeta Andrei?

Stefan Andrei: 
Nu. N-am avut această calitate.

Lavinia Betea: 
Nici ea pe dv.?

Stefan Andrei: 
Nu mi-a spus. Nici n-am discutat subiectul acesta vreodată. Dar am avut forţa să resping categoric solicitarea lui Ceauşescu de a divorţa.

Ceauşescu, înnoitorul

Lavinia Betea: 
In 1965, când a venit Ia putere, Ceauşescu vi se părea a fi un om de anvergură politică?

Stefan Andrei: 
Il vedeam ca un înnoitor.

Lavinia Betea: 
Părea să aibă idei şi practici noi sau avea? După 1965, dacă te uiţi dumneata, săptămână după săptămână, partid politic după partid politic erau la noi. Bucureştiul devenise un centru. Nu ca al Cominternului (43). Centru în sens de reper. Veneau unul după altul: Partidul Comunist din Marea Britanie, Partidul Comunist din Norvegia, Partidul Comunist din Italia...

Lavinia Betea: 
Delegaţii lor. Ce însemnau, de fapt, vizitele şi întâlnirile acestea?

Stefan Andrei: 
A fost şi aici un proces de despovărare de tradiţiile Cominternului şi Cominformului (44). Era un proces de ieşire din găoace. Noi invitam. Eu comunicam direct cu cunoscuţii pe care-i aveam - mulţi din perioada studenţiei - , dar şi prin ambasade. O delegaţie avea 4-5 membri. In primul rând făceam o vizită cu ei în ţară. In general, pe traseul Bucureşti-Braşov. Aveam nişte întreprinderi care erau vizitate, nişte CAP-uri. Era CAP Hărman...

Lavinia Betea: 
Model al eficienţei cooperatiste şi colaborării între „naţionalităţile conlocuitoare".

Stefan Andrei: 
Model. La mare aveam multe CAP-uri model.

Lavinia Betea: 
în Braşov ce vizitau?

Stefan Andrei: 
Tractorul, Steagul Roşu şi fabrica de postavuri. Alt drum era Bucureşti-Craiova, cu vizită la Electroputere. Alteori, mergeam până la Turnu Severin. In program era şi Ada Kaleh.

Lavinia Betea: 
La mare ce vizitau?

Stefan Andrei: 
La mare vizitau numai în domeniul agriculturii — CAP-uri, IAS-uri. Şi turismului - staţiunile, Delta. Ii plimbam cu vaporul în Deltă o zi întreagă. Ii plimbam să le arătăm ţara, oamenii, ce s-a făcut aici după război încoace...

Lavinia Betea: 
Fără îndoială că erau impresionaţi după aceste circuite de turism cultural şi politic. Cât dura?

Stefan Andrei: 
Cam o săptămână. Nu e perioada aceea 1983-1989! Atunci se găseau de toate. Am fost cu ei la Timiş, unde era o casă-hotel numai pentru străini. Mai bine zis, acest hotel depindea de Secţia internaţională a Partidului. La Timişul de Sus, dincolo de Predeal. La Timişul de Jos avusese Gheorghiu-Dej reşedinţa. Şi acolo, pe stânga, coborând pe serpentinele de la Predeal, era un restaurant, „La Cotul Donului", unde trăgeau camionagiii. Mai sus de el, nu mai auzeai niciodată gălăgie, zgomotul lumii. Acolo era hotelul unde veneau străinii invitaţi de noi. Amenajase o piscină patronul. Şi copiii...

Lavinia Betea: 
Ce patron?!

Stefan Andrei: 
Gaizer, care a fost proprietarul lui înainte de naţionalizare. Nu mai era! A fost naţionalizat. Prima dată, acolo s-a făcut hotelul Uniunii Ziariştilor din România. Şi pentru că avea piscină veneau copiii celor din conducere. Nicuşor, fata lui Mizil, băiatul lui Fazekaş veneau mereu la piscina de la Timiş. Eu şi cu Gere (45) i-am prezentat lui Ceauşescu planul să refacem acest hotel. Avea forma unui vapor, lucrat excepţional din lemn, însă nu avea telefon în cameră, instalaţiile de canalizare şi alimentare cu apă ruginiseră... Ceauşescu a fost de acord să-l refacem pentru delegaţii străini, cu o condiţie. Pentru că tot vin copiii noştri acolo, să facem, alături, şi un hotel nou pentru activiştii de partid. Şi, alături, s-a construit unul nou.

Lavinia Betea: 
Al cui o fi acum?

Stefan Andrei: 
Cine mai ştie?!... Aici, cu aceste restitutio in integrurn au fost nişte chestiuni nemaipomenite. Ca să-ţi dau un exemplu. Ca să avem acolo un personal bun, s-au făcut case. Case cu parter şi etaj, unde să stea personalul de deservire al hotelului şi restaurantului. Şi aveau şi în spate o grădină pentru păsări, cultivau legume. Ei, acum când au retrocedat hotelul - care fusese refăcut în 1976 la insistenţele lui Gere, ale mele - nici n-a mers RAPPS-ul la proces. I s-a dat celui care venise în numele lui Gaizer hotelul, şi casele personalului, cu toate amenajările făcute. M-ai înţeles? N-am fost clar?! Gata. Şi ăsta a luat banii şi a plecat din ţară... Iar cu delegaţiile acestea străine... să-ţi dau un exemplu convingător. Vine o delegaţie a PC din Belgia. Partidul acesta nu era mare, dar a avut foarte mulţi oameni din Rezistenţă. Printre ei, doi care au ajuns miniştri în primul guvern după eliberare. Doi mari jurişti. Unul dintre ei a lucrat şi la Comintern. Şi când am vizitat Porţile de Fier, prin 1967, toamna, acesta mi-a spus: „Dom’le, ce e cu Pătrăşcanu?“ Nu avusese loc reabilitarea şi eu am spus teza propagandei de-atunci. „Nu era aşa, a zis el. Eu am stat cu el la Comintern. Era un om foarte deştept. Vorbea o germană! Şi era respectat de sovietici. Nu e ce spuneţi voi acum.“ Eu i-am povestit Ghizelei Vass. Iar ea, oportunistă cum era, m-a sfătuit să nu mai spun la nimeni. La final, delegaţia belgiană a fost primită de Manea Mănescu şi de Alexandru Drăghici. Aceasta era o delegaţie puternică - preşedintele partidului şi patru inşi din Biroul Politic. Printre care doi foşti miniştri în guvernul de după eliberare. Şi preşedintele partidului, Drumaux (46), a întrebat: „Totuşi, care sunt problemele între voi şi sovietici?" Răspunde Manea Mănescu: „între noi sunt raporturi bune, bazate pe colaborare..." Drăghici a spus că: „Noi nu mai ascultăm de baghetă." Şi nimic mai mult. S-a încheiat discuţia. Plecăm cu ei în provincie, la Craiova. Masă. Iar Drumaux spune, de faţă şi cu prim-secretarul de judeţ: „Tovarăşe prim-secretar, Gheorghe Petrescu, tovarăşe Andrei, plecăm decepţionaţi de aici. Am luat patru membri ai Biroului Politic pentru că am simţit că e ceva nou la Bucureşti. Sunteţi voi care vă pronunţaţi cel mai ferm pentru neamestec în treburile interne, pentru încetarea polemicii cu China. Ceilalţi n-o fac. E deosebit faţă de sovietici. Voi sunteţi cei care aţi stabilit relaţii cu RFG. Ceilalţi v-au şi criticat. E o poziţie a voastră aici. Acum câteva luni, voi n-aţi fost de acord cu condamnarea Israelului şi ruperea relaţiilor diplomatice. E o deosebire aici. Voi aveţi o altă poziţie în legătură cu ţările lumii, nu împărţiţi ţările afro-asiatice în progresiste şi reacţionare, ci consideraţi că trebuie toate să se unească pentru a-şi apăra interesele. Şi mie îmi spun tovarăşul Mănescu şi tovarăşul Drăghici... Pentru asta am venit noi aicea?! Am venit pentru că am crezut că sunt deosebiri. Aşa vorbeşte lumea, aşa vorbeşte presa noastră. Poate vorbeşte rău intenţionat." Când am venit la Bucureşti, am făcut o notă cu ce-au spus ăştia. Iar Ghizela Vass: „Să nici nu spui că mi-ai arătat-o!“ Şi a plecat să se coafeze. Ne cheamă Ceauşescu pe mine, pe Manea Mănescu şi pe Drăghici. Spune: „Andrei, citeşte tu ce mi-ai scris." Pervers, să mă facă pe mine...! Şi am citit. Iar la final am spus: „Tovarăşul Ceauşescu, primiţi-i şi spuneţi-le dv. care e situaţia." I-a primit Ceauşescu, seara pe la ora 8. Le-a explicat. Iar ei s-au ridicat în picioare: „Am înţeles. Nu putem fi de acord cu toate părerile dvs., dar am înţeles cum gândiţi." Panimaiete?
Asta era tehnica.


Note:

39 Ion Voicu (1923-1997), violonist, directorul Filarmonicii „George Enescu“ din Bucureşti. în peste 50 de ani de carieră, a susţinut sute de concerte, în întreaga lume.

40 După încheierea convorbirii, Ştefan Andrei a scris în agenda mea următoarele versuri: „Rugină prindă ornicele-n turnuri/ Căi multe să mai am de străbătut/ Eu n-am să uit nicicând acele drumuri/Ce-au vrut să ne-mpreune la-nceput.“ (Stepan Şcipaciov); „Ai să mă uiţi precum îţi spun/ De vei găsi altul mai bun;/ Altul mai rău de-o să găseşti/ Mereu o să mă pomeneşti." (Puşkin); „Şi de-o să-ţi fie dor/ Să faci cale întoarsă." (Rabindranath Tagore).

41 Tudor Postelnicu (n. 1931), profesia de bază: strungar. Membru al CC al PCR (1979-1989), membru supleant al CPEx (1989), ministru secretar de stat, şef al Departamentului Securităţii Statului din cadrul Ministerului de Interne (1978-1987), ministru de Interne (1987-1989). Arestat în decembrie 1989, a fost judecat în februarie 1990 şi condamnat la închisoare pe viaţă. După recurs, a primit 14 ani de închisoare, din care a executat şapte.

42 Petru Enache (1934—1987), profesia de bază: strungar. Membru al CC al PCR (1979-1987), prim-secretar al CC al UTM/UTC (1963-1967), secretar cu propaganda al CC al PCR (1984-1987).

43 In martie 1919, la Moscova, liderii bolşevici au înfiinţat Internaţionala a IlI-a Comunistă (Cominternul). Avea ca scop declarat declanşarea revoluţiei mondiale. Cominternul a fost gândit ca un „partid unic mondial", şi nu ca o federaţie de partide naţionale, aşa cum fuseseră primele două Internaţionale. Partidele membre erau considerate secţii externe ale partidului bolşevic. Cominternul a funcţionat până în mai 1943, fiind desfiinţat de Stalin pentru a arăta aliaţilor că Uniunea Sovietică renunţase la ideea revoluţiei mondiale.

44 Biroul de Informaţii al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Cominform) presupunea strângerea legăturilor dintre partidele comuniste din Europa, America şi Africa după al Doilea Război Mondial. A fost constituit cu ocazia întrunirii liderilor partidelor comuniste din URSS, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Iugoslavia, Franţa şi Italia de la Szklarska Poreba (Polonia), între 22 şi 27 septembrie 1947. Instituţia era continuatoarea Cominternului, fiind înfiinţată de Stalin la sugestia ideologului PCUS, Andrei Jdanov. Sediul central al Cominformului se stabilea prin rotaţie, iar cuvântul hotărâtor era al Kremlinului şi acceptat de toţi ceilalţi membri conform principiului centralismului democratic. A fost desfiinţat în 1956, după dezgheţul relaţiilor sovieto-iugoslave şi debutul procesului
de destalinizare.

45 Mihai Gere (1919-1997), profesia de bază: zidar. Membru al UTCdR din ilegalitate. După 23 August 1944 a deţinut mai multe funcţii, precum: membru al CC al PCR (1965-1989), membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR (1965-1974) şi CPEx (1974-1989), secretar al CC al PCR (1969-1974).

46 Marc Drumaux (1922-1972), politician belgian de orientare comunistă. A detinut funcţia de preşedinte al Partidului Comunist Belgian (1968-1972).



va urma