Moartea Ceausestilor (3)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

Noiembrie 1987: la Braşov, muncitorii furioşi se revoltă (I)

Muncitorii sunt baza sistemului, vârful de lance al
construirii socialismului. Ceauşescu, ca şi predecesorul
său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, i-a cunoscut bine. El
provine dintr-un mediu pe jumătate muncitoresc, pe
jumătate de ţărani săraci din Oltenia. Gheorghe Gheorghiu-
Dej venea şi el dintr-o familie de muncitori ceferişti.
Revoluţia comunistă, care în anii 1950 a răsturnat
ierarhiile sociale şi a dat la o parte cea mai mare parte a
vechii elite, le-a permis accesul la putere. Muncitorii
formează mâna de lucru necesară modernizării, a acestei
industrializări demente de la sfârşitul anilor 1950 şi începutul
anilor 1960, marcată de construirea de combinate
siderurgice.

Conducătorul a vegheat întotdeauna ca în sânul partidului
muncitorii să rămână majoritari în raport cu intelectualii.
Oamenii de ştiinţă sunt apreciaţi. Ceilalţi,
scriitori, oameni de litere, sunt toleraţi atunci când îşi
îndeplinesc sarcinile: glorificarea regimului, rescrierea
istoriei ca epopee naţională socialistă, cultul Conducătorului,
Ceauşescu. în două rânduri, în 1971, apoi în
1983, Ceauşescu le-a amintit cu violenţă intelectualilor
care le este misiunea: propaganda, concepută ca pedagogie
mobilizatoare. In mod fundamental, Ceauşescu îi
dispreţuieşte, îi bănuieşte că nu sunt decât nişte paraziţi
sau nişte potenţiali trădători, atunci când stabilesc relaţii
cu Occidentul.

Atunci când muncitorii se înfurie, scopul însuşi al
socialismului este atins. In 1977, pe fondul mişcărilor
pentru drepturile omului, declanşate de Conferinţa de la
Helsinki şi de amplificarea mişcărilor disidente din URSS
până în Cehoslovacia, mediul muncitoresc românesc
este profund zguduit. O mişcare de protest izbucneşte în
Valea Jiului. Minerii cer creşterea salariilor şi aprovizionarea
magazinelor deschise în întreprinderi. Se revoltă.
Sunt atât de hotărâţi în acea primăvară, încât vor
ajunge până la a cere venirea şefului statului la ei, la
mină. La urma urmelor, aceşti muncitori nu sunt ei în
centrul discuţiilor, al discursurilor, al omagiilor? Ceauşescu
vine în ajutorul consilierului său Ilie Verdeţ, aflat
deja acolo. Se duce şi le vorbeşte. Ia act de revendicările
minerilor. De necrezut, dar adevărat. După aceea, Ceauşescu
pleacă. Minerii sunt arestaţi, împrăştiaţi, familiile
împărţite, şi se reia lucrul. Anul 1977 a fost nefast pentru
„Fiul poporului”.

Chiar dacă în România nu au loc vaste proteste muncitoreşte
după 1977, în ciuda unei încercări eşuate de
creare a unui sindicat liber în 1979, violenţele izolate,
sabotajele, scăderea productivităţii trădează deznădejdea
acestei lumi muncitoreşti care începe să se îndoiască de
„viitorul luminos”. Dar nemulţumirea şi oboseala celor
de jos scapă privirilor Conducătorului şi nu ajung la urechile
sale.

In noiembrie 1987, în schimb, iată că un fel de „răscoală
industrială” izbucneşte în vechiul oraş săsesc Braşov,
în Transilvania. Nimic nu părea să anunţe că Braşovul
şi locuitorii săi aveau să joace un astfel de rol. Cu o
populaţie de 400 000 de locuitori, oraşul are încă un
procent de 20 % cetăţeni români de origine germană sau
maghiară, care îl numesc, unii, Kronstadt, alţii, Brasso.
Odinioară, avusese cinstea de a se numi Oraşul Stalin.

Braşov este unul dintre principalele centre industriale
ale României. Două dintre cele mai mari uzine, întreprinderea
de Autocamioane „Steagul Roşu“ din Braşov
(IABv) - 22 000 de muncitori - şi Uzinele „Tractorul44 -
25 000 de muncitori, se numără printre cele mai importante
de acest tip din Europa. Tradiţia muncitorească a
Braşovului este veche: „Steagul Roşu44 este moştenitoarea
firmei ROMLOC - locomotive şi vagoane - fondată
în 1921. în timpul comunismului, aici se produceau vagoane,
utilaje pentru industria siderurgică şi minieră,
maşini-unelte şi rulmenţi. Treptat, începând din 1971,
uzina se specializează în camioane, marca ROMAN sau
DAC, construite sub licenţă MAN (RFG)...

Muncitorii de la „Steagul Roşu44 sunt majoritatea tineri;
jumătate dintre ei sunt utecişti, membrii ai Uniunii
Tineretului Comunist. Două treimi din producţia uzinei
sunt destinate exportului către toate ţările din CAER şi
chiar din Occident. Muncitorii de la Braşov au conştiinţa
că aparţin elitei clasei muncitoare.

Dincolo de clişeele propagandei, adevărul este că
Braşovul, ca întreaga Românie, este cufundat în mizerie
economică şi financiară. Un decret al Consiliului de
Stat din 11 noiembrie 1987 înăspreşte şi mai mult condiţiile
de existenţă. Consumul de energie electrică, termică
şi de gaz este raţionalizat, cu efect retroactiv la
1 noiembrie, iar preţul creşte foarte mult. Incălzirea centrală
în apartamente este limitată la 12°C; de fapt, din
cauza proastei întreţineri a instalaţiilor, adesea temperaturile
sunt şi mai scăzute. In cazul în care normele
sunt depăşite, penalităţile, însemnând majorarea facturilor
sau întreruperea furnizării, sunt aspre. în România, care
fusese multă vreme grânarul Europei, consumul de pâine
este de 300 g pe zi de persoană.

Oficial, „Tractorul“ şi „Steagul Roşu“ îşi îndeplinesc
planul de producţie: nu se poate imagina altceva. Totuşi,
se anunţă concedieri - 2 500 la „Tractorul“, 3 000
la „Steagul Roşu“ - unde trebuie să se facă ore suplimentare,
în noaptea de sâmbătă spre duminică, pentru a
susţine ritmul, în ciuda livrărilor aleatorii de materiale
şi piese. Având în vedere situaţia economică generală,
cererea de camioane e în cădere liberă. Exporturile au
scăzut la un nivel ridicol: de la treizeci la cincizeci de
unităţi pe an. Pentru a nu mai vorbi de primele de export...
Conducerea uzinei nu suferă prea mult de vitregia
timpurilor: şi-a adjudecat prime excepţionale, de
mărimea mai multor salarii de bază ale muncitorilor.
Fetele de la contabilitate au spus-o şoptit în dreapta şi
în stânga.

In prima săptămână din noiembrie 1987, în urma
ameninţărilor de concediere, au loc proteste izolate în
cele două uzine. Cu chiu, cu vai, lucrurile revin la normal,
până când schimbul trei de la „Steagul Roşu“ intră
la lucru în noaptea de sâmbătă 14 spre duminică 15
noiembrie.

In Secţia 440 (matriţe), maiştrii distribuie fluturaşi
de salariu, cu trei zile întârziere. Stupoare. Dintr-un misterios
motiv „social“, fiecare îşi vede salariul mult scăzut,
cu cel puţin 50%. Unele reţineri - al căror calcul
este pe cât de neinteligibil, pe atât de arbitrar, de pildă
„pentru înfrumuseţarea oraşului41 (sic!) - reduc plata lunară
la un leu, doar cât să cumperi un ziar! Lucrul încetează
imediat, în mod spontan, fără nici o înţelegere
prealabilă. Muncitorii din Secţia 440, ca şi cei din alte
secţii, îi caută pe şefi, pentru a primi explicaţii. La ora
şapte soseşte schimbul de duminică.

Conducerea uzinei nu dă decât răspunsuri vagi, absurde
(„uzina a consumat prea multă energie electrică”).
Această atitudine dispreţuitoare devine insuportabilă,
tensiunea creşte. în faţa imposibilităţii de a dialoga, muncitorii
iau cu asalt birourile uzinei, „palatul administrativ”,
aşa cum le-au botezat. Sparg geamurile, aruncând
în ele cu şuruburi, sparg panourile în care sunt proslăvite
realizările industriale al uzinei „Steagul Roşu”.

Foarte repede, revendicările devin politice. Este, de
altfel, zi de alegeri. Atunci, de ce doleanţele lor să nu fie
cunoscute la Comitetul Judeţean de Partid şi la primărie?
Dintre cei aproximativ patru mii de protestatari adunaţi
în curtea uzinei, mulţi ezită în faţa unei situaţii neclare;
între trei şi patru sute se pun în mişcare.

Muncitorii înaintează încolonaţi, strigând: „Hoţii!”,
„Daţi-ne banii înapoi!”, „Daţi-ne duminicile înapoi!”,
„Nu ne mai minţiţi!”, „Vrem lumină şi căldură!”, „Mâncare
pentru copii!”, „Nu vrem pâine pe cartelă!”. Şi nu
după mult timp, se va auzi: „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”,
„Jos tiranul!”, „Jos dictatorul!”. Ei îndrăznesc
să strige: „Jos Epoca de Aur!“, respingând, astfel, propaganda
care aşa se referă la timpurile blestemate ale
Ceauşeştilor.

In faţa spitalului judeţean, se intonează Deşteaptă-te,
române!, imnul revoluţionar compus şi cântat pentru
prima dată în timpul Revoluţiei de la 1848, chiar la Braşov.
Casa autorului versurilor, poetul Andrei Mureşanu,
se află în piaţa centrală a oraşului. Corul e la început
ezitant - oamenii nu-şi amintesc bine cuvintele. Apoi,
un stentor anonim intonează puternic vechiul imn, vocea
sa este curată şi frumoasă, antrenând întreaga mulţime...
Oamenii au ieşit la ferestre, familii întregi frumos
îmbrăcate, venind de la biserică (sic!) sau de la secţiile
de votare, se alătură mulţimii, aplaudând şi plângând de
bucurie. Alţii clatină din cap: toate astea se vor sfârşi
foarte repede şi foarte rău. Elevii şi studenţii se alătură
muncitorilor. Majoritatea sunt tineri, de-abia ieşiţi din
şcolile de ucenici. Un incredibil vânt de tinereţe, de speranţă,
de libertate voioasă mătură bulevardele... „Tot
Braşovul se revoltase, nu numai uzina noastră, îşi aminteşte
Marius Nicolaescu, 24 de ani, pe atunci lăcătuş la
«Steagul Roşu». Erau tineri, bătrâni, oameni despre care
nu ne-am fi putut imagina că pot organiza o revoltă,
oameni obişnuiţi. Eram doar oameni înfometaţi, izolaţi,
în timpul regimului comunist, toată lumea era izolată.“ (3)

Nu se zăreşte nici o uniformă de miliţian: majoritatea
au fost trimişi să supravegheze secţiile de votare din
Braşov şi din comunele învecinate. Dar, din câteva maşini
blindate, cu geamuri întunecate, sau postaţi pe trotuare,
ca nişte gură-cască, nişte zbiri în civil de la miliţie
şi securitate fotografiază şi filmează. Alţii, îmbrăcaţi în
muncitori, s-au infiltrat în coloane: ei observă şi notează,
conform obiceiului.

La început, în învălmăşeala generală, miliţia estimează
la treizeci de mii numărul manifestanţilor. Cifră incredibilă:
în momentul culminant al manifestaţiei, cel mult
cinci mii se îndreptau spre sediul Comitetului Judeţean
de Partid şi spre primărie. Manifestanţii descoperă acolo,
pregătite pentru a sărbători o victorie electorală sigură,
o mulţime de produse rare: pâine din belşug, salam de
Sibiu, brânză de Scorniceşti - desigur cea mai bună, dat
fiind că provenea din oraşul natal al Cârmaciului -, banane,
portocale, un stoc de Pepsi-Cola sau doar de Brifcor,
băutură gazoasă din portocale din perioada comunistă.
Unii văd pentru prima dată ananas „de-a adevăratelea“.
Aceste lucruri minunate sunt imediat confiscate şi împărţite
mulţimii.

De la uimire, mulţimea trece la mânie şi pune stăpânire
pe materialele din birouri: telefoane, maşini de
scris şi de calcul, televizoare, scaune, mese, totul zboară
pe ferestre. Este smuls un candelabru somptuos, iar
furia se revarsă asupra steagurilor şi a oricărui însemn
comunist: afişe de propagandă, pancarte... Portretul lui
Ceauşescu este smuls de pe perete, aruncat pe jos şi ars,
spre marea bucurie a tuturor. „Când am ajuns în centru,
împreună cu un coleg, am aruncat portretul lui Ceauşescu
de la balcon, povesteşte Marius Nicolaescu, care va fi
condamnat la doi ani de domiciliu forţat pentru această
faptă de curaj. Apoi am coborât ca să-i dăm foc. Puţini
aveau o brichetă la vremea aceea. Toată lumea avea
chibrituri de Brăila, care nu erau bune de nimic. Era frig
şi nu era uşor să aprinzi acest tablou mare în ulei. Dar
am reuşit.“

Ici şi acolo, la diferite etaje, se declanşează focare de
incendiu... „Am dat foc... din cauza mizeriei. Eram epuizat.
Lucram şapte zile din şapte, pentru nimic. Mă săturasem
de mizerie“, îşi aminteşte Aurel Buceanu, sudor,
atunci în vârstă de patruzeci şi şapte de ani.

Demnitarii, precum Dumitru Calancea, care încearcă
să aplaneze lucrurile, sunt îmbrânciţi, respinşi cu brutalitate.
Primarul, rănit, în urma unei lovituri cu o lance
de steag, trebuie spitalizat. Un miliţian este prins, dezbrăcat
complet, iar uniforma sa - simbol derizoriu al
unui regim blestemat - sfâşiată.

Nu contează că urnele de la primărie au fost răsturnate
şi buletinele de vot arse. Imperturbabile, urnele vor da
verdictul aşteptat: alegerile au fost câştigate cu 99 %.

Intre timp, Miliţia şi-a adunat trupele, dar s-a dat
ordinul să nu se recurgă la forţă, să se urmărească manifestaţia,
să se fotografieze, să se filmeze, să se noteze
fără întrerupere. Se va recurge la represiune numai dacă
manifestaţia devine violentă şi ameninţă Comitetul Judeţean
de Partid şi primăria. Aprobarea de a utiliza forţa
trebuie cerută la nivel central. Dar Cârmaciul doarme,
iar ministrul de interne, Tudor Postelnicu, nu îndrăzneşte
să-l trezească.

In cele din urmă, pompierii intervin ca să stingă incendiile
şi să disperseze mulţimea cu jeturi de apă. Apare şi
Miliţia, cu grenade lacrimogene şi bastoane. Fără arme
de foc: unii rebeli ar putea să pună mâna pe ele, cu atât
mai mult cu cât se încearcă fraternizarea cu miliţienii,
în zadar. Mai ales că sosesc întăriri: detaşamente ale Unităţilor
Speciale de Luptă Antiteroristă ale Securităţii -
cetăţenii români nu ştiau până atunci că acestea există -
înarmate până-n dinţi, dotate cu bastoane electrice, cu
scuturi, puşti de asalt cu baioneta la ţeavă... La începutul
după-amiezii, aceste forţe ocupă piaţa cu blindate
şi îi alungă pe manifestanţi.

Totul se termină repede: miliţia controlează din nou
situaţia, Securitatea blochează accesul în oraş. Gara este
închisă. O ceaţă ca de plumb acoperă Braşovul. Circulă
zvonuri potrivit cărora ar fi sute de răniţi, doi miliţieni
ar fi fost masacraţi cu cioburi de sticlă. Nimic adevărat.
Nimeni nu a murit. Specialiştii în dezinformare ai
Securităţii sunt pe poziţii: populaţia trebuie înspăimântată,
mişcarea trebuie discreditată, trebuie să se insiste pe
caracterul său ticălos şi să se justifice dinainte viitoarea
represiune.

Luni, cei care vin în oraş la muncă sunt trimişi acasă
sau invitaţi ferm să nu spună nimic din ce au văzut.

Miliţia face repede primele arestări, câteva zeci de
persoane, mai ales acelea în care Securitatea a reperat
lideri: trebuie, în primul rând, ca ei să fie despărţiţi de
ceilalţi muncitori, pentru siguranţă, dar şi pentru a-i
destabiliza pe aceştia din urmă. Trimişii lui Ceauşescu
insistă pentru a-i obliga pe lideri să recunoască existenţa
unui complot al „elementelor fasciste de extremă dreaptă“,
comandat din străinătate. Prin aceasta, regimul îşi recunoaşte
în acelaşi timp frica şi se intoxică cu propria
frazeologie.

Incepând cu 16 noiembrie, autorităţile procedează
mai sistematic şi mai amplu: până la patru sute de persoane
sunt anchetate pe baza fotografiilor, a declaraţiilor
informatorilor şi a listelor făcute de şefii de secţii, de secretarii
de partid şi de biroul de securitate din uzină. Se
recurge la lanţuri. Suspecţilor li se pun lanţuri şi greutăţi
la picioare, „ca unor personaje din Victor Hugo“,
mai poate glumi unul dintre ei. Maşina de dezinformare
lansează cifra de patru mii de arestări.

Pe de altă parte, autorităţile se grăbesc să şteargă orice
urmă a evenimentului: faţadele înnegrite de flăcări sau
murdărite cu sloganuri ostile sunt repede văruite. Din prudenţă,
energia electrică nu mai este întreruptă. Aprovizionarea
cu alimente se ameliorează, deşi într-un mod
relativ şi provizoriu, pentru a da timp autorităţilor să redevină
stăpâne pe situaţie. O nelinişte surdă se face însă
simţită pe străzi: cordoane de miliţie înconjoară instituţiile
publice şi uzina „Steagul Roşu“. In timp ce toate oraşele
din România sunt cufundate în întuneric, iluminatul
public din Braşov rămâne în funcţiune toată noaptea.
Orice persoană care ar tulbura ordinea publică poate fi
astfel reperată imediat de blindatele sau patrulele care
au înţesat oraşul, ducând în lesă câini poliţişti subalimentaţi,
ca să muşte cu mai multă forţă.

Restul ţării nu cunoaşte aceste evenimente, despre
care presa naţională nu suflă un cuvânt. In concluzie, nu
s-a petrecut nimic la Braşov, dar totul este organizat
pentru a preveni o nouă mişcare.


Note:

(3). Dacă nu se face trimitere la altă sursă, mărturiile care urmează sunt extrase din lucrarea lui Marius Oprea şi Stejărel
Olaru, The Day We Won’t Forget, 15 November 1987, Braşov,
Editura Polirom, Iaşi, 2003 (ed. rom. Ziua care nu se uită, 15
noiembrie 1987, Braşov, Editura Polirom, Iaşi, 2002).



va urma