sâmbătă, 14 martie 2015

Imposibila neutralitate IV


Gheorghe Grigurcu 




Batjocorirea culturii


Intre comunism şi cultură există o ruptură ireconciliabilă,
pe cel puţin două planuri. Mai întîi este divorţul între dogmă
şi spiritul critic indispensabil oricărei culturi modeme, divorţ
cu atît mai scandalos cu cît dogma marxist-leninistă s-a abrutizat
în condiţiile socialismului real, identificîndu-se cu „linia”,
pe cît de perfidă pe atît de mobilă, în funcţie de jocul brutal al
conjuncturilor, promovată de partidul-stat. Apoi e vorba de
aversiunea faţă de cultură a nomenclaturii, compusă aproape
în întregime din agramaţi, din rebuturile unei instracţii, fie şi
elementare. De acea ură a filistinului faţă de intelectual, descrisă
de Schopenhauer în celebrclc sale Aforisme asupra înţelepciunii
în viaţă, pe care nimic n-ar putea-o potoli, pe care
sistemul comunist a alimentat-o pe toate treptele societăţii.
Nu constituie un secret lupta pe care acesta a dus-o necurmat
împotriva structurilor culturale, ca şi a oamenilor de cultură,
în temeiul celor două motive indicate mai sus. O luptă în care
vedem una din manifestările cele mai caracteristice ale comunismului, reflectînd pe deplin aberaţia sa. Elementele aşa-zisei
culturi de tip nou, socialiste, nu reprezintă decît atestarea unei
fraude. Incapabil a se asocia cu interesele reale ale vieţii spiritului,
totalitarismul îi înlocuia valorile prin surogate, sub semnul
unui dirijism ce echivala el însuşi cu o mistificare în principiu
ideologic-administrativ.

Am da dovadă de o nepermisă naivitate dacă ne-am
închipui că neo-comuniştii aflaţi actualmente la putere ar putea
întreţine relaţii mai armonioase cu cultura. Pornirea lor anticulturală
e cu atît mai fără frîu, cu cît intelectualitatea şi-a sporit eficienţa în cadrul opoziţiei ce şi-a cîştigat dreptul de a ieşi din catacombe numai graţie sacrificiului martirilor din Decembrie.
Aceeaşi cauză duce la acelaşi efect. Aceiaşi activişti,
chiar dacă parţial „primeniţi”, în sensul că adjuncţii au luat
locul şefilor şi că li s-au alăturat cîţiva ciocoi de dată recentă,
năpăstuiesc cultura noastră cu aceeaşi neagră patimă. Probele
abundă. România dispune de cel mai scăzut procent din buget
acordat culturii din toate ţările Europei. Standardul de viaţă al
intelectualilor săi e, de asemenea, cel mai scăzut de pe continent.
Legile strict necesare, în acest moment, unei vieţi culturale
fireşti, sînt tergiversate - avem în vedere, în speţă, legea
dreptului de autor şi cea a patrimoniului cultural naţional -
ori prezintă o faţă schiloadă, lipsită de funcţionalitate - ne
referim la legea sponsorizării. Concomitent, se încearcă o recentralizare a activităţilor culturale din teritoriu, o aducere a
lor artificială sub aceeaşi baghetă, pe urmele funeste ale binecunoscutului centralism totalitar. Culmea e că şi dirijorii rămîn
neschimbaţi, scoşi fără complexe, pentru o folosire în continuare,
din pubela în care au ajuns prin evoluţia istorică, punînd,
încă o dată, sub semnul întrebării această evoluţie. Marii tenori
ai propagandei ceauşiste, ideologii ei de căpetenie sau numai
ciurucurile literaturii omagiale de deunăzi iau loc, precum
într-un coşmar, în fotoliile conducerii culturale. Tupeul lor
alcătuieşte un indice al tupeului cîrmuirii care-i susţine.

Ce vedem în viaţa de zi cu zi? Revistele de cultură cele
mai importante îşi suspendă apariţia ori abia îşi trag sufletul,
prinse în ghearele unor dificultăţi financiare şi nu numai.
Cărţile de valoare apar greu, tot mai greu. Bibliotecile nu mai
sînt în stare a achiziţiona volume noi şi nu mai posedă colccţiile
periodicelor în curs. Intelectualii indezirabili, din pricina
atitudinii lor morale ori doar din pricina înzestrării şi activităţii
lor bogate, din muzee, teatre, inspectorate de cultură, sînt scoşi
din funcţii fară nici o justificare legală. Restaurarea monumentelor
istorice stagnează, săpăturile arheologice se întrerup
pentru că n-ar exista fonduri. Personalităţile din exil sînt
împiedicate a se întoarce acasă, punîndu-li-se piedici de ordin
material. De asemenea, autorii cărora dictatura ceauşistă le-a
hărăzit un exil intern sînt lăsaţi în voia sorţii, fară locuinţele
la care au dreptul în capitală, unde unii din ei au primit servicii
în perioada postdecembristă. Aceasta în timp ce un Adrian
Păunescu, care se lăfaie într-o vilă luxoasă în centrul Bucureştilor,
mai obţine o „locuinţă ministerială”, după cum ne informează
presa, pentru odrasla sa. Oare de ce nu răspunde impudicul
profitor acuzaţiei precise pe care i-a adus-o „Evenimentul
zilei”? Ori doreşte cumva a răspunde, în locul d-sale, dl Grigore
Vieru? La nevoie, aşteptăm şi lămuririle satelitului. Nu ne-am
mira dacă acesta ar susţine că gestul patronului său moral,
departe de a reprezenta o insultă la adresa celor lipsiţi de adăpost,
constituie un act de filantropie şi, bineînţeles, de mare
patriotism...

Dar, duplicitar aidoma celui ce l-a precedat, regimul neocomunist
îşi elaborează o replică. Azi, ca şi ieri, sub chipul
unei „culturi” paralele, oficiale. Al unei’vitrine aranjate după
regulile bine rodate ale unei lungi practici propagandistice,
menite a releva o „bunăstare”, mereu în creştere, a creaţiei
naţionale, o „reaşezare” a ei (precum a preţurilor) şi, evident,
o fuziune intimă a creatorilor cu puterea. De vreme ce a prins
o dată, stratagema s-ar putea repeta, de ce nu? Absentează,
deocamdată, volumele de omagii, dar spiritul lor n-a sucombat.
Prosperă şi ne rîde-n nas. Noua (?) clientelă culturală a noului
(?) regim, compusă din apologeţii cei mai înfocaţi ai ceauşismului,
plus cîţiva neofiţi întru compromis, a înţeles că datoria
sa e de a-1 sluji. S-a produs un pact de vînzare-cumpărare,
bizuit pe o reciprocitate de avantaje. Preţul conştiinţelor achiziţionate se poate stabili destul de uşor, după funcţiile, titlurile,
beneficiile pe care le-au dobîndit. Academicieni, miniştri,
directori de fundaţie, de editură, de publicaţie, alţi şefi sau
şefuleţi roiesc în jurul noului dispensator de bunuri condiţionate
ideologic: actualul regim. Reviste ca „Literatoail”, ziare
ca „Dimineaţa”, fundaţii ca Fundaţia Culturală Română,
supraedituri precum Cultura Naţională reprezintă cîteva din
piesele de rezistenţă ale potemkinadei culturale la care se pretează
actuala cîrmuire. De ce să ne pese de suferinţa majorităţii
intelectualilor români, cînd o minoritate a lor s-a chivernisit?
De ce să ne preocupe neajunsurile majorităţii instituţiilor
noastre culturale, cînd există cîteva instituţii care propăşesc
alimentate la sînul generosului stat? Oare nu e compensată cu
prisosinţă pauperizarea culturii româneşti de îmbogăţirea
bardului de la Bârca?



va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu