vineri, 20 martie 2015

Cei trei cercetasi (5)


Jean de la Hire




La voia întâmplării (V)





Şeful Makua

A doua zi de dimineaţă, Jean Bart fu acela care deşteptă pe Raimondo şi pe Marius.
Şi pe la patru şi jumătate, după ce făcură baie în mare şi băură cafeaua preparată de Marius, îşi legară fiecare în spate pachetele şi porniră pe drumul ce se întindea drept înaintea lor, între linia întunecată a pădurii şi linia albastră a Oceanului. Nisipul era puţin umed şi destul de consistent pentru ca picioarele să nu se afunde prea adânc într-însul şi astfel mersul era comod şi plăcut.
Cei trei băieţi mergeau unul după altul, cu paşi regulaţi.
După patru ore de drum în cursul cărora făcură vreo şaptesprezece chilometri, se odihniră o jumătate de ceas. Pe urma porniră iar la drum, deşi picioarele nu le mai era atât de elastice şi de uşoare ca la plecare. Mergeau de câtva timp, când Raimondo care mergea înainte se opri brusc tocmai în clipa când era să întoarcă după o stâncă acoperită cu muşchi care ieşea din pădure în mijlocul nisipului, aproape până în mare.
— Ce e? Ce-ai văzut? întrebară ceilalţi doi, oprindu-se şi ei îndărătul stâncii.
— Nu vă mişcaţi, le recomandă Raimondo scoborând glasul. E un lagăr de sălbateci.
Dar imediat se dete înapoi şi scoţând revolverul strigă înăbuşit.
— Prea târziu! M-au văzut! Strânşi îndărătul stâncii, se priviră neştiind ce să hotărască.
Auzeau nişte strigăte guturale, care se apropiau din ce; era vădit că sălbatecii veneau în fugă.
— Să ne căţărăm pe stâncă, de unde vom putea mai uşor să apărăm trecerea pe nisip, dacă nu ne vom putea înţelege cu sălbaticii ăştia.
Ordinul fu imediat executat. Dar abia ajunseră în vârful stâncii şi o duzină de săgeţi trecură şuierând pe deasupra capetelor lor.
— Oho! exclamă Raimondo, trag fără declaraţie de război?
— Aşteptaţi, zise el camarazilor săi. Şi cum creasta stâncii avea o crăpătură prin care se putea vedea, aruncă o privire spre ceata de sălbatici.
— Sunt vreo sută, zise el, aproape goi, au arcuri şi săgeţi. Unul, care trebuie să fie şeful, poartă o uniformă şi are o puşcă.
— Atunci, ocheşte şi trage, căci iată-i, comandă Raimondo. Dar să nu risipeşti gloanţele, căci n-avem prea multe! 
Doi omuleţi pe jumătate goi, cu pielea extrem de neagră şi cu o bucata de pânză roşie strânsă în jurul coapselor, ajunseră în momentul acela la extremitatea stâncii.
Văzură pe cei trei băieţi şi se opriră brusc. Apoi întinseră braţul, ochiră rezumând săgeata de arc a cărui coardă se întinse…
Dar, înainte ca cele două săgeţi să pornească, răsunară trei detunături una după alta şi cei doi sălbateci căzură la pământ. Unul cu capul găurit, nu se mai mişcă. Cellalt cu un braţ rupt şi pieptul însângerat, se ridică şi clătinându-se o luă înapoi, ocolind stanca.
— Ne-a văzut, zise Jean Bart. Desigur le spune că nu suntem decât trei.… Fu o clipă de tăcere. Raimondo, care putea privii prin crăpătură stâncii, le urmărea mişcările.
— Se consulta, zise el. Şeful a luat puşca umăr şi se depărtează. Desigur ca să tragă asupra celui dintâi care se va arata. Oho! Dar ce fac? Se aliniază în tiraliori… Stau nemişcaţi. Şeful face un gest… Vrea să vorbească…
Raimondo tăcu. Şi cei trei băieţi auziră o voce guturală pronunţând nişte cuvinte într-o limbă bizară pe care numai Jean Bart o înţelese.
Raimondo zise încet…
— Nu înţeleg o iotă din ce bodogăneşte acolo.
— Înţeleg eu, zise Jean Bart. Vorbeşte englezeşte. O englezeasca oribilă, dar oricum tot îl înţeleg. Ce noroc că m-a trimis tata anul trecut în pension la Londra.
— Şi ce spune? întrebă Marius.
— Zice că nu vrea să ne facă nici un rău… E un şef al tribului de Makua. Ne dă un moment ca să ne gândim şi să facem pace cu dânsul. Pretinde că oamenii lui au tras cu săgeţi fără ordinul lui.
Se consultară şi, dându-şi seama că faţă de numărul sălbatecilor erau în inferioritate, hotărâră să parlamenteze cu ei. Jean Bart primi însărcinarea să dezbată condiţiile de pace propuse de seful Makua… Urmă un schimb de cuvinte între aceştia şi seful Makua şi Jean Bart explică lui Raimondo.
— Cere, ca să ne lase să trecem, să-i dăm una din armele cu care am ucis pe cei doi negri.
Cererea era gravă. Însemna dezarmarea unuia dintre ei nici unul nu părea dispus să-şi dea revolverul. După o discuţie vie între Marius şi Jean Bart, care de obicei erau de păreri contrarii, Raimondo interveni şi le sugeră un mijloc de a împăca lucrurile:
Dar, pe când Jean Bart începuse iarăşi, să parlamenteze cu seful se petrecu un lucru, care dete dreptate temerilor lor. Din pădure, adică dinspre laturea de nord a stâncii, cei trei cercetaşii văzură năvălind o altă ceată de sălbateci înarmaţi cu arcuri şi săgeţi.
Noii veniţi, fără a mai aştepta ca şeful să termine vorba, trimiseră o ploaie de săgeţi, care din fericire nu lovi pe cei trei băieţi.
Atunci, înţelegând jocul perfid al şefului, cei trei cercetaşi nu mai statură la gânduri.
— Trebuie să trecem cu orice preţ, strigă Raimondo, dacă nu ne vor ucide ca pe nişte pui de găină. Revolverul în mână şi înainte!
— Un moment! exclamă Jean Bart. Să ne învoim că în caz când vreunul din noi ar cădea rănit, ceilalţi doi să-şi continue drumul. Raimondo, tu eşti acela care trebuie să ajungi în Mozambic. Marius, să ne sacrificăm pentru Balsam. Vom muri noi doi dacă va trebui să-l salvăm pe el, care trebuie să trăiască spre a îndeplini o misiune sacra!
— Nu, Jean Bart! Nu vreau.
— Nu mai comanzi tu! îl întrerupse cu autoritate Jean Bart. Eu comand acuma!
Şi pe când altă grindină de săgeţi se abătea asupra stâncii, cei trei cercetaşi se repeziră, sărind jos pe nisip şi ocolind stanca, se găsiră în faţa cetei de sălbateci.
— Treceţi! Treceţi! urlă Callega, lăsând să-i treacă înainte pe Raimondo şi pe Marius care în câteva salturi punctate de focuri de revolver trecură dincolo de linia negrilor risipiţi.
Bravul genovez, care avea un scop anumit, strigă încăodată:
— Raimondo, Marius, duceţi-vă de căutaţi benzina!
Apoi, adresându-se şefului negrilor, care i se pusese în faţă, îi zise pe englezeşte. 
— Dacă te mişti, eşti mort! Opreşte-ţi oamenii, sau eşti mort!
Şi calm, înţepenit pe picioare, pe când Raimondo şi Marius crezând că venea şi el după dânşii se depărtau în fugă, Jean Bart ochi pe şef care rămăsese încremenit.
Lăsând prada, care fugea ca să prindă pe aceea pe care o aveau la îndemână, toată banda se repezi urlând, spre Jean Bart.
Dar şeful făcu un gest şi trimise un grup de vreo doisprezece negri pe urmele fugarilor. Atunci Jean Bart nu mai ezită. Trase asupra şefului, care căzu cu o gaură în frunte. Şi în tăcerea care urmă pentru o clipă, Callega se întoarse şi strigă celor doi fugari.
— Ei, Raimondo, Marius! Mi-a venit o idee mulţumită căreia nu mă vor ucide imediat şi poate vă veţi mai găsi la întoarcere. Dacă nu, duceţi-vă şi povestiţi cele întâmplate tatălui meu… Trăiască Italia!
Nu mai putu continua. Treizeci de mâini îl apucară şi fu în imposibilitate de a se mai mişca.
Dar, în aceeaşi clipă, un negru de statură uriaşă se puse în faţa lui şi cu lovituri de pumn risipi pe agresori. Se făcu un gol în jurul uriaşului şi al lui Jean Bart. Şi negrul întorcându-se spre acesta, îi spuse într-o englezească stricată, dar care se putea înţelege.
— Sunt noul şef al acestor makuaşi, de vreme ce fratele meu a murit. Te iau sub protecţia mea ca să mă înveţi, să mă înveţi să mă folosesc de arma ta. 
Jean Bart rămase impasibil şi murmură:
— Tocmai ideea mea, dar eu voiam să le propun la toţi să înveţe cum să se servească de armă, cerându-le în schimb să-mi lase viaţa.
 Apoi zise tare:
— Cu o condiţie!
— Care? 
— Să laşi pe camarazii mei să plece. Dar mai întâi lasă-mă să mă apropii de camarazii mei ca să le vorbesc.
— Şi dacă nu primesc!
— Atunci nu vei şti niciodată să te serveşti de arma pe care o ţii în mână şi chem pe camarazii mei care te vor ucide.
— Oamenii mei vă vor măcelării. Suntem cu atât mai mulţi decât voi.
— Da, dar şi tu vei fi mort.
Negrul plecă fruntea şi se gândi o clipă, apoi zise:
— Primesc.
Apoi strigă ceva urmăritorilor lui Raimondo şi Marius, care se puseră imediat în mişcare întorcându-se, iar el şi alţi câţiva luară de braţ pe Jean Bart şi îl conduseră la oarecare de prietenii săi.
Atunci, Jean Bart, umflându-şi glasul le spuse cele ce avea de gând să facă.
— Vreau să duc pe Makuaşi, sub un pretext oarecare la locul unde am îngropat aeroplanul şi îi voi face să stea până la întoarcerea voastră.
Cu toate protestările celor doi camarazi, care voiau să-i arate primejdia la care se expunea, Jean Bart fu neclintit în hotărârea sa. El îi ameninţă chiar că va face să fie masacrat sub proprii lor ochi, dacă nu-l ascultă să plece, aşa că ceilalţi doi cercetaşi sfârşiră prin a ceda – deşi cu inima sângerânda, insistenţelor eroicului lor camarad, care le strigă la despărţire cu glasul plin de nădejde:
— La revedere, prieteni!
— La revedere, Jean-Maria, îi răspunseră Raimondo şi Marius şi totuşi nu plecară încă. Ei priveau acum pe prietenul lor, condus de ceata negrilor, afundându-se în desişul pădurii:
Înainte de a dispare cu toţii printre arbori, văzură fluturând ceva pe deasupra capetelor negre:
— E batista lui Jean Bart, zise Raimondo.
— Da. Şi câteva minute rămaseră nemişcaţi privind spre punctul pe unde dispăruseră negrii care duceau pe sublimul lor prieten.
— Acum, haidem, zise Raimondo. Cu cât vom ajunge mai repede în Mozambic, cu atât mai repede vom regăsi pe Jean Bart.
Între timp Jean Bart era târât de negri prin pădure. Merseră timp de o ora pe o potecă întortocheată.
În sfârşit, trupa se opri într-o câmpie străbătută de un râuleţ.
Aici, Jean Bart văzu cu satisfacţia pe şef venind spre dansul. Fără a pierde vremea pe când ceilalţi negri pregăteau cele necesare pentru poposit. Îi vorbi despre aeroplan. Cu multă abilitate reuşi să convingă pe sălbatec de intenţiile sale bune şi îl hotărî să-şi îndrepte trupa spre locul unde se găsea minunatul aparat, care-l putea face să devie cel mai puternic printre semenii săi. Jean Bart îl încredinţa chiar că după ce vor remonta aeroplanul, îl va învăţa să-l conducă cu multa uşurinţă şi negrul, încrezut, ca toţi semenii săi, nu se îndoi o clipă că nu va putea.
Totuşi, pe când vorbeau, Jean Bart observă o mişcare ciudata printre ceilalţi negri şi-şi zise că va trebui să fie cu băgare de seamă.
Noaptea trecu însă fără nici un incident. În zori reluară marşul, dar şeful îşi ţinea promisiunea, căci se întoarseră spre plaja, urmând direcţia dată de Jean Bart. Sosind la punctul unde era ascuns aeroplanul, se opriră. Dar în aceeaşi clipă seful căzu cu un strigăt ascuţit. O săgeată îi zdrobise gâtul. În acelaşi moment, Jean Bart simţi o usturătură la pulpa stânga. Se plecă şi văzu că o săgeată i se înfipsese în picior. Negrii se repeziră la corpul muribundului şi smulgându-i revolverul de la brâu îl aruncară în mare. Aceşti fanatici îşi închiseră de sigur că acea armă era blestemată şi voiau să scape de ea. Dar, atunci se iscă o discuţie destul de vie, cu privire la acela care trebuia să ia comanda în locul şefului ucis. Şi în timp ce ei se certau, Jean Bart avu vreme să scrie câteva rânduri pe o foaie de hârtie găsită în buzunar şi servindu-se de un lemnişor pe care-l muia în sângele ce-i curgea din rana de la picior. Nimeni nu-l observă când vârî hârtia în nisip lângă arborele de cocos alături de care se găsea. El fu luat apoi luat de negri, care mai întâi îi scoaseră săgeată din rană. Jean Bart simţi o durere vie şi murmură, istovit:
— Raimondo. Marius – adio! 
Totuşi o licărire de speranţă îi lumină mintea înainte de a-şi pierde cunoştinţa şi închise ochii zâmbind.



va urma














Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu