Grigore Scarlat
Şi
cine putea bănui
Că
acel Iulie – smoală nelumească –
Fusese
sortit capăt să pună
Drumului
ce urca spre Munţii Oaşului.
Bătăile
inimii încă se auzeau
Ca
nişte motoare ambalate,
Pregătite
să cuprindă înălţimi.
O
pasăre, în zbor,
Ori
coroana regală a pădurii,
Atinseseră
elicea trupului.
Iar
braţele, ca nişte aripi,
Încercau
să se desprindă,
Să
plutească, iarăşi, deasupra
Încremenitei
întinderi.
Vara
era spre sfârşite,
Ori
chiar pierise într-o vineri, după-amiază.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu