Darling Lilly (4)

Michael Connelly

Când ajunse în birou, Pierce aprinse lumina manual, întrerupătorul cu recunoaştere vocală era o aiureală şi fusese instalat pentru a-i impresiona pe potenţialii investitori pe care Charlie Condon îi plimba pe acolo o dată la câteva săptămâni.
Era un truc. Cum erau şi camerele de supraveghere şi Vernon. Charlie susţinea că toate erau necesare. Simbolizau natura avangardistă a ceea ce făceau şi stimulau imaginaţia investitorilor, făcându-i să se simtă bine când completau un cec.
Lui Pierce i se părea că birourile erau pe cât de tehnologizate pe atât de lipsite de suflet. Pusese bazele companiei într-un depozit din Westchester, unde citea rezultatele experimentelor între aterizările şi decolările LAX. Atunci nu avea angajaţi însă acum erau atât de mulţi încât devenise necesar un funcţionar care să se ocupe de relaţia cu ei. Pe vremea aceea conducea o broscuţă Volkswagen cu bara de protecţie găurită – tipul vechi. Acum avea un BMW. Fără îndoială, el şi Amedeo străbătuseră un drum lung. Cu toate acestea îşi aducea aminte din ce în ce mai des, cu nostalgie, de laboratorul de sub ruta de zbor a pistei 17. Nemaifiind posibilă nicio altă asemănare cu Citizen Kane.
Pierce stătea la birou şi se gândea să-l sune pe Zeller şi să-i spună că se răzgândise în legătură cu ieşirea în oraş. Intenţiona să sune acasă, ca să afle dacă Nicole doreşte să vorbească cu el. Dar nu putea face asta. Era raidul ei la mutare şi trebuia să aştepte – chiar dacă n-o va face niciodată.
Scoase carneţelul din rucsac şi sună numărul prin care accesa de la distanţă poşta vocală de acasă. Introduse parola şi o voce electronică îi spuse că avea un mesaj nou. Auzi vocea emoţionată a unui bărbat.
„Alo, numele meu e Frank. Sunt la hotelul Peninsula. Camera 612. Sună-mă când poţi. Am numărul tău de pe site şi am vrut să văd dacă eşti liberă în seara asta. Ştiu că e târziu, dar m-am gândit să încerc. Oricum, Frank Behmer, camera 612 la Peninsula. Sper să ne auzim curând.”
Pierce şterse mesajul, dar avu din nou sentimentul ciudat că pătrunde în viaţa intimă a cuiva. Se gândi câteva secunde şi apoi sună la Informaţii pentru a obţine numărul hotelului Peninsula din Beverly Hills. Frank Behmer fusese atât de emoţionat când lăsase mesajul încât uitase să menţioneze numărul la care să fie căutat.
Sună la hotel şi ceru cu Behmer, camera 612. După cinci apeluri cineva răspunse.
— Alo?
— Domnul Behmer?
— Da.
— Bună. Aţi sunat-o pe Lilly?
Behmer ezită înainte de ar răspunde.
— Cu cine vorbesc?
Pierce nu ezită. Anticipase întrebarea.
— Mă numesc Hank şi preiau apelurile pentru Lilly. E ocupată momentan, dar voi încerca să o găsesc pentru dumneavoastră. Să vă aranjez o întâlnire.
— Da, i-am lăsat un mesaj pe celular, dar nu m-a sunat.
— Numărul de celular?
— Cel de pe site.
— A, înţeleg. Ştiţi, e înregistrată pe mai multe site-uri. Vă supăraţi dacă vă întreb de pe care dintre ele aţi luat numărul? Încercăm să ne dăm seama care dintre ele e mai productiv, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
— L-am găsit pe site-ul L.A. Darlings.
— O, L.A. Darlings. Da. Acela e unul dintre site-urile noastre bune.
— E chiar ea acolo, nu? În fotografie?
— A, da, domnule. Ea este.
— Arată bine.
— Da. Aşa cum v-am promis, o să îi spun să vă sune imediat ce dau de ea. Nu ar trebui să dureze prea mult. Dacă nu vă sun eu sau Lilly într-o oră, înseamnă că n-o puteţi întâlni.
— Da?
Vocea exprima dezamăgire.
— E foarte ocupată, domnule Behmer. Dar voi face tot ce îmi stă în putinţă. Noapte bună.
— Ei bine, spuneţi-i că sunt aici în oraş cu afaceri doar pentru câteva zile şi aş trata-o chiar drăguţ, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
De această dată vocea suna aproape rugător. Pierce se simţi vinovat că se amestecase în viaţa lui Behmer.
— Ştiu ce vreţi să spuneţi, zise el. La revedere.
— La revedere.
Pierce închise. Nu ştia de ce face ceea ce făcea, dar ceva îl determina să procedeze cum proceda. Reporni calculatorul şi reconectă linia telefonică. Apoi intră pe net şi încercă o variaţie de configuraţii de reţea până nimeri la www.la-darlings.com.
Prima pagină era o declaraţie formală care explica faptul că pe site existau mesaje cu conţinut sexual explicit. Acţionă cu mouse-ul butonul ENTER şi apăru pagina de bază a site-ului. În partea stângă era fotografia unei femei goale care ţinea un prosop în faţa ei şi un deget la buze, îndemnând la discreţie. Titlul site-ului era scris cu litere mari, purpurii.

L.A. Darlings

Divertisment şi servicii pentru adulţi

Dedesubt se specificau serviciile disponibile, de la dame de companie clasificate după rasă şi culoarea părului până la experte în masaje şi practici de toate genurile şi orientările sexuale. Exista chiar şi un buton pentru închirierea de staruri porno pentru şedinţe private. Pierce ştia că pe Internet erau nenumărate site-uri asemănătoare. Probabil că fiecare distribuitor de Internet din orice metropolă sau oraş avea cel puţin un site de acest gen – echivalentul unui bordel prin Internet. Nu-şi pierduse niciodată timpul pentru a explora vreunul dintre ele, dar ştia că Charlie Condon folosise o dată unul şi angajase o damă de companie pentru un potenţial investitor. Era o decizie pe care o regretase şi nu o mai repetase niciodată – investitorul fusese îmbătat de dama respectivă şi jefuit înainte să apuce să beneficieze de serviciile ei. Evident, omul nu investise în Amedeo Technologies.
Pierce acţionă mouse-ul pe DAME DE COMPANIE BLONDE gândindu-se că era un loc din care putea începe să o caute pe Lilly. Pagina se deschise în două jumătăți. Pe partea din stânga era o suită de fotografii în miniatură ale damelor de companie blonde cu numele mici scrise sub fiecare poză. Când acţiona cu mouse-ul pe una dintre fotografiile în miniatură, pagina damei se deschidea pe dreapta – cu fotografia mărită.
Pierce le luă la rând, uitându-se la nume. Erau în jur de patruzeci de dame de companie, dar niciuna nu se numea Lilly, închise şi apoi trecu la secţiunea cu brunete. Pe la jumătatea imaginilor miniaturale dădu peste o damă de companie cu numele Tiger Lilly. Acţionă fotografia cu mouse-ul şi în dreapta apăru pagina acesteia. Verifică numărul de telefon – nu era acelaşi cu al lui. Închise pagina şi se întoarse la afişul cu fotografii în miniatură. Mai jos dădu peste o altă damă de companie, al cărei nume era doar Lilly. Deschise pagina şi verifică telefonul. Se potrivea. O găsise pe acea Lilly al cărei număr de telefon îl avea el.
Fotografia prezenta o femeie de douăzeci şi ceva de ani cu părul negru şi lung până la umeri, şi cu ochi căprui. Stătea în genunchi pe un pat, complet goală sub un neglijeu din plasă. Buzele ei pline formau ceea ce Pierce interpretă că ar fi un sărut îmbietor.
Dacă fotografia nu fusese „îmbunătăţită” şi o înfăţişa într-adevăr pe Lilly, atunci femeia era frumoasă.
Pierce înţelese acum de ce telefonul lui sunase încontinuu de când îl conectase. Femeia făcea faţă cu brio competiţiei de pe site-uri. Un bărbat care ar fi dorit să cumpere o femeie n-ar fi rezistat să nu pună mâna pe telefon când ar fi văzut-o.
Sub fotografie era o panglică albastră. Pierce aşeză cursorul pe ea şi apăru o notă, până atunci ascunsă, care spunea: „fotografie verificată de angajaţi”. Aceasta însemna că cea din fotografie era femeia care dăduse anunţul. Cu alte cuvinte, dacă aranjai să te întâlneşti cu dama de companie primeai ceea ce ai ales. În teorie.
— Verificator de fotografii. Nu e o slujbă rea, îşi zise Pierce, după care începu să citească textul de sub fotografie.

Dorinţe speciale

Bună, domnilor. Mă cheamă Lilly şi sunt cea mai blândă, pricepută şi sinceră damă de companie de pe toată Coasta de Vest. Am douăzeci şi trei de ani, 90-60-90, 1,55 în înălţime şi 50 de kilograme şi nu fumez. Sunt jumătate spaniolă şi jumătate italiană, dar sută la sută americană! Aşa că, dacă vreţi să vă distraţi cum nu aţi mai făcut-o niciodată, sunaţi-mă şi veniţi  să-mi faceţi o vizită la casa mea sigură din oraş, lângă plajă. Nu mă grăbesc niciodată şi satisfacţia e garantată! Toate dorinţele speciale sunt luate în considerare. Dacă vreţi să vă dublaţi plăcerea, vizitaţi pagina prietenei mele Robin din secţiunea „Dame de companie blonde”. Facem echipă împreună – cu voi sau între noi! Îmi place ce fac şi îmi place să muncesc. Aşa că sunaţi-mă!

Doar apeluri naţionale. Numai VIP-uri.

Sub anunţ era numărul de telefon care-i fusese repartizat lui Pierce şi încă unul de celular.
Pierce ridică telefonul şi formă numărul de celular. Îi răspunse mesageria vocală.
„Bună, sunt Lilly. Lăsaţi-vă numele şi numărul de telefon şi o să vă sun imediat. Nu sun la telefoane publice. Şi dacă vă aflaţi într-un hotel, nu uitaţi să vă lăsaţi numele întreg, altfel nu îmi vor face legătura. Mersi. Sper să re vedem foarte repede. Pa.”
Pierce sunase înainte de a fi sigur ce voia să spună. Se auzi semnalul sonor şi începu să vorbească.
— A, da, Lilly, numele meu e Henry. Am o mică problemă, mi-au repartizat fostul tău număr de telefon. Vreau să spun că mi-a fost repartizat de către compania de telefoane – e în apartamentul meu şi… Nu ştiu… Aş vrea să vorbesc cu tine despre asta.
Bolborosi numărul şi închise.
— La dracu’!
Ştia că procedase ca un idiot. Nici măcar nu era sigur de ce o sunase. Dacă renunţase la număr, nu mai putea să-l ajute cu nimic, decât să-l scoată de pe site. Se întreba din nou: De ce mai era numărul pe site?
Privi fotografia ei de pe ecran. O studie. Lilly era uimitor de frumoasă şi brusc simţi că o doreşte. Ce fac? se întrebă el surprins. Întrebarea era justificată. Era cazul să scoată computerul din funcţiune, să-şi ia un nou număr de telefon, să se concentreze asupra muncii şi să dea uitării totul.
Dar nu putea. Se întoarse la tastatură, închise pagina lui Lilly şi reveni la pagina principală. Apoi deschise din nou la dame de companie blonde şi găsi o fotografie în miniatură sub care era scris numele Robin.
Deschise pagina. Femeia pe nume Robin era întinsă pe spate pe un pat. Pe trap avea presărate petale de trandafiri roşii, care erau plasate strategic pentru a-i acoperi parţial sânii şi zona pubiană. Sub fotografie era o panglică albastră, care confirma că fotografia fusese verificată. Anunţul era următorul:

Frumuseţe americană

Bună, domnilor. Numele meu este Robin şi sunt fata la care aţi visat. Sunt o adevărată fată americană, blondă natural şi cu ochi albaştri. Am douăzeci şi patru de ani, 100-70-95 şi aproape un metru optzeci înălţime. Nu fumez, dar îmi place şampania. Pot veni eu la voi sau puteţi veni voi la mine. Nu contează, fiindcă nu vă grăbesc niciodată. DRG completă. Dacă vreţi să vă dublaţi plăcerea, vizitaţi pagina prietenei mele Lilly din secţiunea cu brunete. Facem echipă împreună – cu voi sau între noi! Aşa că sunaţi-mă. Satisfacţie garantată!

Numai VIP-uri, vă rog.

Erau menţionate un număr de telefon şi unul de pager. Fără să se gândească prea mult, Pierce le notă în carneţel. Apoi se întoarse la fotografie. Robin era atrăgătoare, dar nu avea patetismul lui Lilly. Chipul ei avea linii dure şi o privire mai rece. Era mai apropiată de ceea ce Pierce crezuse întotdeauna că poţi găsi pe aceste site-uri. Spre deosebire de Lilly.
Pierce reciti anunţul şi se întrebă ce ar fi putut să însemne „DRG completă”. Nu avea nicio idee. Apoi îşi dădu seama că ambele anunţuri – al lui Lilly şi al lui Robin – păreau scrise de aceeaşi persoană. Structurile şi frazele care se repetau indicau acest lucru. Uitându-se la fotografie, îşi mai dădu seama că fusese folosit acelaşi pat de alamă. Ieşi din pagina pe care se afla şi trecu repede la cea a lui Lilly pentru a se convinge. Patul era acelaşi. Nu ştia ce însemna acest lucru, în afară de o altă confirmare a faptului că cele două femei lucrau împreună. Principala diferenţă din anunţ era aceea că Lilly distra bărbaţi numai în apartamentul ei. Robin se ducea ea la client sau aducea clientul le ea. Din nou, nu știa dacă acest lucru însemna ceva în lumea în care trăiau ele.
Se sprijini de spătarul scaunului fixând ecranul computerului şi întrebându-se ce să facă în continuare. Se uită la ceas. Era aproape unsprezece.
Brusc, se aplecă înainte şi apucă receptorul. Verificându-şi notiţele, sună la numărul de pe pagina lui Robin. Era gata să închidă după patru apeluri, când îi răspunse o voce de femeie, somnoroasă şi răguşită de tutun.
— A, Robin?
— Da.
— Scuză-mă, te-am trezit?
— Nu, nu dorm. Cine e?
— Mm, numele meu e Hank. Ţi-am – ăă – văzut pagina de pe L. A. Darlings. E prea târziu să sun?
— Nu, e în regulă. Ce e Amedeo Techno?
Îşi dădu seama că avea identificare de apeluri. I se făcu frică. Frică de scandal, de oameni ca Vernon care l-ar putea avea la mână cu ceva.
— De fapt, e Amedeo Technologies. Cred că pe ecranul tău nu se vede numele întreg.
— Acolo lucrezi?
— Da.
— Tu eşti domnul Amedeo?
Pierce zâmbi.
— Nu, nu mai există un domn Amedeo. Nu mai există.
— Da? Păcat. Ce s-a întâmplat cu el?
— Amedeo era Amedeo Avogadro, un chimist care acum două sute de ani a precizat diferenţa dintre molecule şi atomi, dar nu a fost luat în serios decât după cincizeci de ani, după ce murise. Compania a primit numele lui.
— Ce faci tu acolo? Te joci cu atomi şi molecule?
O auzi căscând.
— Într-un fel. Şi eu sunt chimist. Construim un computer din molecule.
Pierce căscă.
— Da? Mişto.
Pierce zâmbi din nou. Nu părea nici impresionată, nici interesată.
— Te-am sunat pentru că am văzut că lucrezi cu Lilly. Dama de companie brunetă?
— Am lucrat.
— Vrei să spui că nu mai lucrezi cu ea?
— Nu, nu mai lucrez.
— Ce s-a întâmplat? Am încercat s-o sun şi…
— Nu vorbesc cu tine despre Lilly. Nici măcar nu te cunosc.
Vocea îi devenise mai dură. Pierce simţi că trebuie să joace corect.
— Bine, îmi pare rău, am sunat pentru că mi-a plăcut.
— Ai fost cu ea?
— Da. De vreo două ori. Mă întrebam unde a dispărut. Asta e tot. Ultima dată a sugerat că poate data viitoare am putea să ne întâlnim toţi trei. Crezi că ai putea să-i transmiţi un mesaj?
— Nu. A plecat de mult şi orice s-ar fi întâmplat cu ea… pur şi simplu s-a întâmplat. Asta e tot.
— Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat exact?
— Ştii, domnule, chiar mă scoţi din sărite cu întrebările astea. Şi apoi nu sunt obligată să vorbesc cu tine. De ce nu-ţi petreci noaptea cu propriile molecule?
Închise.
Pierce rămase cu receptorul la ureche. Era tentat să sune din nou, dar intuia că nu va reuşi s-o facă să vorbească. Stricase totul cu modul în care pusese problema.
În cele din urmă puse receptorul în furcă şi se gândi la informaţiile pe care le adunase. Privi fotografia lui Lilly care se afla încă pe monitor. Se gândi la comentariul criptic al lui Robin în legătură cu faptul că ar fi putut păţi ceva.
Oare ce se întâmplase eu ea?
Se întoarse la pagina principală şi acţionă cu mouse-ul un buton pe care scria FACEȚI-VĂ RECLAMĂ CU NOI. Ajunse la o pagină cu instrucţiuni pentru a da anunţuri pe site. Se putea face prin Internet, introducând un număr de card de credit, un anunţ şi o fotografie digitală. Pentru a primi o panglică albastră care să arate că anunţul conţinea o fotografie verificată, cel care îşi făcea reclamă trebuia să depună personal toate materialele pentru a primi confirmarea. Sediul din lumea reală al site-ului era în Hollywood, pe bulevardul Sunset. Orele de program de pe pagină erau de luni până vineri, de la nouă la cinci şi sâmbăta de la zece la trei.
Pierce notă adresa şi orarul în carneţel. Era gata să se deconecteze, când se hotărî să mai deschidă o dată pagina lui Lilly. Scoase o copie color a fotografiei ei pe imprimanta Deskjet, apoi opri computerul şi deconectă linia telefonică. Din nou, o voce interioară îi spuse că e cazul să se oprească. Era timpul să-şi schimbe numărul de telefon şi să uite toată povestea. O altă voce, însă, mai puternică, îi şoptea altceva.
— Luminile, spuse el.
Biroul se cufundăm întuneric. Pierce nu făcu nicio mişcare, îi plăcea întunericul. Îl ajuta să gândească.



va urma