Cei trei cercetasi (4)

Jean de la Hire

La voia întâmplării (IV)

Furtuna

Într-adevăr cei trei aviatori fuseseră atât de preocupaţi încât nu observaseră vaporii albi care – cum se întâmplă la mare – se ridicaseră şi formaseră o ceaţă deasă ce acoperea soarele.
Şi cum în timpul scoborârii şi opririi pe apă, aparatul lor schimbase poziţia, trebuia neapărat să se servească de busolă ca să reia direcţia bună.
Consultând busola, Raimondo orienta zborul aparatului într-o direcţie pe care el o credea, că era vest-sud-vest, „Aeroc” părăsi suprafaţa apei şi se înălţă repede spre a ajunge deasupra stratului de ceaţă, care nu putea fi încă prea înalt. Într-adevăr, după două minute, vaporii erau mai puţini deşi şi imediat se zări azurul cerului. Dar în aceiaşi clipă, o răbufneală furioasă de vânt trecu peste aparat cufundându-se iar în ceaţă. Trăgând pârghia de adâncime Raimondo îndrepta aparatul zicând:
— Deasupra stratului de ceaţă e un vânt grozav. Trebuie să ne urcăm iar ca să vedem.
Jean Bart, care urmărea manevra îi zise:
— Suntem în regiunea unui puternic curent de aer care merge de la sud-vest la nod-vest.
— Va să zică un vânt contrariu?
— Da! Şi suflă până pe la patru după amiază în regiunile superioare şi medii ale atmosferei. Dacă vântul care e prea puternic ca să-l putem înfrunta fără primejdie continuă va trebui să zburăm numai la vreo sută de metri deasupra mării.
— Vom zbura deci prin ceaţă? întrebă Marius.
— Ce are a face! N-avem busolă? răspunse calm viitorul elev al Şcoalei navale. Prevederile lui Jean Bart se adeveriră. După ce încercară să se ridice iar deasupra ceţei şi constatară ca forţa vântului era prea mare, se coborâră la o sută de metrii deasupra Oceanului şi, consultând busola, Raimondo, îndreptă aparatul spre o direcţie pe care el o credea vest-sud-vest, cu alte cuvinte aceea a New York-ului. Fără a bănui că busola fiind trucată, se îndepărtau de punctul spre cărei vroiau să zboare, cei trei aviatori se lăsau voioşi să fie transportaţi de aparatul lor, în care aveau deplină încredere. Dar după câteva clipe, ceaţa se risipi brusc în spre stânga şi, cu o smucitură teribilă aeroplanul se plecă atât de mult în cât cei trei băieţi nu-şi putură opri un strigăt de spaimă.
— Vântul, zise Jean Bart.
— O să înceapă poate şi ploaia zise, grav Raimondo.
Într-adevăr furtuna se dezlănţui cu o violenţă şi o iuţeală extraordinară.
Într-o clipă toată masa de vapori fu măturată, dar soarele nu se văzu, căci dintr-o parte a orizontului nori mari şi negri înveliră cerul.
Şi Oceanul, la o sută de metri sub aparat, răscolit de vânt, lua un aspect sinistru.
Edmond manevră iarăşi pârghia de profunzime şi aeroplanul se urcă cu repeziciune.
În picioare, ţinându-se de spătarul scaunului lui Balsan, Jean Bart care examina busola, strigă:
— Noroc că vântul s-a schimbat şi sufla spre vest-sud-vest aşa că nu vom avea de luptat, de oarece zburăm în acelaş sens. Ce viteză avem, Marius?
— Viteza maximă: două sute de kilometri pe oră.
— Dacă furtuna ţine numai 24 de ore, vom fi la New York mâine seară; nu mai de nu ni s-ar rupe ceva.
— N-o să se rupă nimic! îl asigură Raimondo. Suntem la o mie metri altitudine. Rămân aici şi zbor drept înainte! Şi într-adevăr, „Aeroc”-ul, zbura ca o săgeată, drept înainte.
Zborul acela vertiginos pe aripile vântului era ceva fantastic. Nu se vedea nici cerul nici marea… Timp de douăzeci şi şapte de ore de groază, nici unul din cei trei băieţi nu se mai gândi la somn.
Noaptea urmă după zi – o noapte întunecoasă, în care nu licărea altă lumină decât aceea a becului electric de lângă busolă.
Şi în timpul acelei nopţi şi a zilei furtunoase, care o urmă şi iarăşi a nopţii ceva mai calmă care veni după ea Raimondo, Marius şi Jean Bart nu simţiră nici frigul, nici osteneala, nici măcar foamea. Ronţăiră din când în când puţină ciocolată, câţiva pişcoţi şi gustară puţină carne rece, după care băură cate o înghiţitură de coniac, fără a mai ţine seamă de ore. Nervii supraexcitaţi îi menţineau într-o stare de surescitate fizică, vecină cu nebunia.
Abia îşi vorbeau. Dar, toţi se gândeau la acelaş lucru: ţinta lor, New York-ul.
În a treia noapte de zbor, la orele două, Marius examinând contorul kilometric, urlă nebun de bucurie:
— Şapte mii patru sute de kilometri. New York-ul trebuie să fie aproape!
Dar Jean Bart, îi răspunse calm:
— Contorul nu valorează nimic. E bazat pe rotaţiile elicei.
După calculele mele, ar trebui să fim de trei ceasuri deasupra continentului american. Acum ar trebui să zărim luminile farurilor, căci sunt multe şi foarte puternice pe coasta americana şi totuşi nu se zăreşte nimic.
Şi când, după o oră, se ivi soarele pe un cer curat şi fără nori toţi erau convinşi că peste puţin vor vedea ţărmul american.
Dar Jean Bart, care continua să se orienteze, strigă îndată:
— Raimondo! Ia uită-te! Soarele răsare la sud-est şi noi mergem spre el. Nu suntem în direcţia justă.
— E drept! zise Raimondo, încremenit. Şi totuşi busola…
Fu întrerupt de un strigăt al lui Marius, care se uita prin ochean.
— Pământ! Pământ! Colo la stânga.
Jean Bart îi smulse ocheanul şi se uită şi el.
— E adevărat! zise el.
— Trebuie să aterizăm, zise Balsan. Vom vedea atunci ce înseamnă toate astea.
Pământul se vedea acum cu ochii liberi. Se puteau distinge detaliile coastei. Departe, la orizont, un lanţ de munţi.
Ţărmul mării forma o plajă curbă foarte îngustă, mărginită de o pădure.
Jean Bart, care examina prin ochean, zise iară calm:
— Nu văd nici locuinţe, nici oameni. Şi arborii nu-mi par să fie din flora Statelor Unite. Par să fie arbori de gumă şi cocotieri…
— Vom vedea asta mai târziu, când vei face punctul cu instrumentele tale, zise Balsan. Deocamdată vom ateriza.
Şi la patru dimineaţa în ziua de 6 Iulie – o Vineri, – „Aeroc” se lasă uşor pe plaja de nisip fin la doi metri de o pădure, pe un ţărm necunoscut.
După vegetaţia din jur, se cunoştea că erau în regiunea tropicelor. Când aeroplanul se opri, cei trei cercetaşi săriră pe nisip.
Dar abia se mai puteau ţine pe picioare. Simţeau că li se împăiejenează ochii şi picioarele li se muiaseră.
— Eu unul cred că putem dormi.
— Să dormim, zise Jean Bart, dar dacă ne trezim la amiaza nu voi putea face calculele de cât peste 24 de ore. 
Dar Marius îi răspunse liniştit:
— Dormiţi voi. Eu voi veghea.
— Are dreptate zise Raimondo. El nu e atât de obosit. Ai la tine revolverul, Marius? În caz de pericol, trage un foc ca să ne deştepţi. Apoi, fără a mai spune ceva, se întinse pe nisip sub aripa aeroplanului, Jean Bart se aşeză alături. Şi sub paza camaradului lor, cei doi băieţi adormiră pe acel pământ necunoscut şi, poate, plin de primejdii.

Lovitura de corn

Raimondo şi Jean Bart dormeau de vreo trei ore, când Marius auzi la spatele lui un zgomot de crăci rupte şi de frunze călcate în picioare. Şedea, la câţiva paşi de aeroplan, pe o piatra, la umbra unui cocotier izolat şi zgomotul îl făcu să se întoarcă.
Nu văzu nimic, dar cum zgomotul continua, se ridică cu pistolul în mână, gata să tragă.
Deodată două ramuri se plecară cu violenta şi între ele apăru capul unui animal monstruos, înarmat cu un corn mare în frunte şi altul mai mic mai înapoi.
— Un rinocer! murmură Marius. Instinctiv voi să tragă. Dar, se gândi că ar fi fost o provocare temerară şi rămase nemişcat. Gata să tragă la nevoie.
Înţelese în acelaş timp, că rinocerul nu se interesa de dânsul. Micii ochi sălbatici ai bestiei priveau aeroplanul. Şi urmărind direcţia acelei priviri, înţelese că era atrasă de rezervorul de benzină al cărui cilindru de alamă strălucea puternic în bătaia soarelui care cădea direct deasupra lui. Fiara, în poziţia în care se afla, îl vedea drept în faţă.
Deodată, cu un muget surd, fără ca vreo altă mişcare să-i fi prevestit intenţia, rinocerul se repezi în galop afară din tufiş. Trecând pe lângă Marius, se izbi furios de rezervor şi îl desfundă cu o puternică lovitură de corn.
Aceasta se petrecu atât de repede în cât Marius rămase încremenit. Văzu pe rinocer dându-se înapoi şi apoi repezindu-se iar la rezervor pe care-l desfundă complet, făcând să ţâşnească benzina, care-l împroşcă, scurgându-se toată.
Abia atunci. Marius îşi dete seama de gravitatea acelui straniu incident. Plin de bravură, ochi pe rinocer de la câţiva metri trase… Acest gest avu un dublu efect. Mai întâi trezi dintr-odată pe Raimondo şi Jean Bart, care se ridicară speriaţi punând mâna pe arme şi al doilea, glonţul lovi pe rinocer drept în bot, provocându-i o rană dureroasă, ceea ce-l făcu să se repeadă furios la Marius. Dar, milanezul nu-şi pierdu sângele rece.
Foarte tare în gimnastică, flexibil şi agil ca un clovn, striga camarazilor săi:
— Nu trageţi! Îi vin eu de bac! Şi în clipa în care rinocerul era să-l ajungă, făcu un salt în aer, o piruetă şi căzu în picioare, în spatele animalului. Acesta, nemaivăzând în faţa să pe minusculul agresor cu două picioare, se opri brusc. Şi era să se întoarcă… dar Marius. Făcând iarăşi un salt, îi căzu calare drept în spinare.
Simţind în spate acea neaşteptată greutate, fiara se agită şi se învârti pe loc furioasă. Dar nu degeaba era Marius cel mai bun gimnastic din cohorta sa… Ţinându-se în echilibru pe spatele fiarei, striga cât îl ţinea gura şi cu un accent care făcea ca aceasta scenă tragică să devie burlescă:
— Hai! Mârţoagă! Hai, ţopăie, dacă-ţi dă mâna. 
Raimondo şi Jean Bart aplaudau râzând, dar văzură deodată pe Marius lungindu-se pe spinarea bestiei, din ce în ce mai furioasa, apoi apucând-o cu mâna stângă de cornul cel mic, iar cu dreapta apropiind arma de ochiul drept al animalului…
Răsună o detunătură şi cu o tresărire formidabilă, bestia căzu în genuchi, apoi se lăsă pe o parte, în vreme ce Marius sarea cu uşurinţă jos, ţinând în mâna pe care o agita triumfător deasupra capului, arma încă fumegândă.
Glonţul tras în plin ochi, intrase fără îndoială în creierul bestiei, omorând-o fulgerător.
Raimondo şi Jean Bart se repeziră la Marius, îmbrăţişându-l şi felicitându-l pentru bravura şi prezenţa lui de spirit.
Dar milanezul, ferindu-se de îmbrăţişările lor, le zise grav: 
— Rinocerul ne-a avariat grav aeroplanul. Hai să vedem.
Ceilalţi doi, care nu înţelegeau, îl urmară şi când fură înaintea rezervorului scoaseră un strigăt de dureroasă uimire: prin doua mari găuri în partea de jos, rezervorul se golise de toată benzina. Şi benzina era combustibilul, era sângele şi viaţa aparatului zburător. Fără el „Aeroc”-ul era un corp mort!
Durerea lor fu atât de mare în cât timp de câteva minute nu putură scoate nici o vorbă.
Marius, cel mai expansiv atât în bucurie cât şi în durere avea ochii plini de lacrimi.
Palid, nemişcat, Jean Bart încreţea fruntea. Cât pentru Balsan, el părea cel mai puţin preocupat.
El vorbi primul.
— Ce e drept, zise el, asta e poate, o catastrofă; dar…!
— Cum: poate? întrebă supărat Jean Bart.
Fiindcă, dacă ne găsim într-o ţară unde, la o mică depărtare, se găseşte vreun oraş cât de puţin civilizat, ne vom putea procura benzina iar găurile rezervorului le vom lipi chiar noi, căci avem cele necesare.
— Da, zise Marius, consternat. Dar, dacă suntem într-o tara sălbatecă. Ce ne facem dacă aparatul nu va mai putea zbura?
— Numai Jean Bart ne poate lămuri declară Raimondo, la amiaza ne va spune unde suntem. Până atunci am face mai bine să ne odihnim şi să mâncăm.
După două ore, masa pregătită de Marius era gata şi cei trei cercetaşii se ospătară din belşug.
Jean Bart, se uită la ceasul său cronometru şi văzând că era douăsprezece fără un sfert se pregăti să facă observaţiile şi calculele necesare spre a stabili în mod aproximativ spre ce punct al globului îi călăuzise busola. Câteva minute înainte de amiază, Jean Bart luă sextantul spre a măsura înălţimea meridiană a soarelui şi prelungi observaţia până la 12 şi cinci minute. Apoi calculă latitudinea locului.
După aceea, cu date precise calculă ora locului în relaţie cu ora meridianului original – în cazul acela meridianul Romei – spre a afla longitudinea. În sfârşit refăcu calculele şi le verifică – şi ridicând brusc capul, pe când foaia de hârtie îi tremura în mână, zise grav:
— Ne găsim la aproximativ 40 grade şi 3 minute longitudine est şi 17 grade 32 minute longitudine sud…
Luând o hartă, o examina şi spuse:
— Consultând harta, văd că această latitudine şi longitudine corespund cu un punct din Africa orientală portugheză. Dragii mei, nu suntem în America. Suntem într-una din cele mai sălbatici regiuni africane pe coastă, cam la jumătate drum între staţiile portugheze Quilimane şi Mozambic.
— Dar e absurd! strigă Marius încremenit şi furios.
— Cum se poate aşa ceva? întrebă calm. Raimondo.
— Nu ştiu! răspunse Jean Bart.
— Nu e decât o explicaţie plauzibilă, zise Raimondo – că busola să ne fi arătat greşit.
— O busolă nu se înşeală, decât dacă e stricată – asigură Jean Bart.
— Atunci răspunse Raimondo, dând din umeri, e trucată, să o demontăm ca să ne convingem. Şi aşezând-o la umbra, pe întinsă a lui Raimondo, Jean Bart desfăcu cercul de alama, care fixa geamul busolei.
— Stop! strigă Marius.
Şi ridică cu două degete o lamă subţire de fier, care căzuse pe cămaşa întinsă.
— A căzut de sub cercul de alamă, strigă el.
— Nu mai încape îndoială, confirmă Jean Bart. Lama aceasta de fier a făcut să devieze acul.
— Dar… cum s-a putut? întrerupse Marius.
Şi după ce emiseră diverse ipoteze, după ce învârtiră busola în toate sensurile, cei trei băieţi renunţară de a mai desluşi misterul.
Jean Bart conchise calm:
— Oricare ar fi cauzele, efectele sunt acestea: ne găsim în Africa în loc de America orientală. Suntem pe coasta Mozambicului Benguela în loc de a fi la New-York, într-un deşert sălbatic, departe de orice localitate civilizată. Colo e Oceanul, n-avem nici un vapor… aici pădurea virgină; nu avem drept arme decât nişte revolvere şi vreo sută de cartuşe. Deasupra noastră e cerul, atmosfera, drumul ideal; dar nu avem benzină ca să facem să zboare aparatul… Aceasta e situaţia.
— Nu e tocmai frumoasă, bombăni Marius.
— Să nu ne descurajam, zise Raimondo şi mai bine să stăm colea la umbră şi să ne consultăm asupra celor ce avem de făcut.
— Şedinţa e deschisă. Vorbeşte tu întâi, Jean Bart care eşti cel mai tânăr!
Urmă iarăşi o tăcere, apoi Jean Bart ridică fruntea energică cu ochii plini de inteligenţă şi zise:
— Părerea mea e să demontăm aeroplanul, să ungem motorul şi mecanismul cu tot uleiul de care dispunem şi să ascundem aparatul în desişul acestei păduri.
— Bine, aprobă Raimondo. Şi pe urmă?
— Pe urmă vom porni spre staţiunea Mozambic de care ne desparte, după calculele mele bazate pe longitudine şi latitudine. Aproximativ două sute de kilometri. Făcând 40 pe zi..
— E prea mult, zise Raimondo. Să facem treizeci, căci trebuie să ţinem seamă şi de piedicile posibile.
— Bine, să zicem treizeci. Deci a 30 kilometri pe zi vom face drumul în şase sau şapte zile. Tot atâtea zile ca să ne întoarcem, fac paisprezece. Să zicem cincisprezece cu cele 24 de ore cât vom sta acolo ca să cumpărăm ulei şi benzină. Peste două săptămâni vom putea deci să plecăm din nou. Dacă benzina nu ne va ajunge, vom zbura spre nord-est până la colonia Italiană de la Mogadiscio, în Somalia, unde desigur că vom găsi mai multă.
— Da, dar nu vom mai avea bani, obiectă Marius. Economiile noastre ne vor ajunge abia până la Mozambic. Unde va trebui să închiriem unul sau doi cai şi un ghid.
— E drept! zise Raimondo. Dar Mogadiscio, în Somalia italiană e patria noastră. Printre ofiţeri, funcţionari şi colonişti vom găsi ajutorul de care avem nevoie.
— Exact, zise Marius, mă închin.
— Şi eu nu mai am nimic de spus, declară Jean Bart.
— Bine! aprobă Raimondo. De vreme ce nu mai e nici obiecţiune, proiectul lui Jean Bart e adoptat în unanimitate.
— D-lor, şedinţa e închisă! Să ne punem la lucru. La noapte vom putea poposi aici aşa că vom putea dormi zece ore. Şi mâine de dimineaţă vom porni spre Mozambic. Jean Bart, te însărcinez să faci trei pachete din proviziile pe care le vom lua cu noi, iar în timpul acesta Marius şi cu mine vom ascunde aeroplanul.
Şi se apucară de lucru. Dar se ivi o mare dificultate, motorul aeroplanului cântărea enorm. Era prea greu pentru ca cei trei băieţi să-l poată transporta după ce-l vor fi scos din nacela, lăsându-l să alunece prin deschizătura din fund anume făcută în acest scop.
Atunci Marius, cu ingeniozitatea lui de milanez, avu o idee.
— Să facem o groapă în nisip, zise el. Apoi vom împinge avionul în aşa mod, în cât deschizătura din fund, prin care va trece motorul să vie exact deasupra gropii. Apoi susţinându-l cu frânghii, vom coborî motorul în groapă. Mai întâi îl vom înveli în toate pânzele disponibile, după ce mai întâi îl vom fi uns. Când va fi în groapă nu vom mai avea altceva de făcut decât să umplem golurile cu nisip. Şi vom regăsi motorul absolut intact.
Aşa şi făcură.
La şapte seara lucrul era terminat.
Marius se apucă să încălzească mâncarea rămasă de la prânz când Raimondo şi Jean Bart întindeau între arborii de cocos cortul de cercetaşi, care fusese strâns sub fuselajului aeroplanului.
Prânziră voioşi. Şi pe când fumau câte o ţigară subţirică, Raimondo observă:
— După vizita rinocerului, n-am mai văzut nici o altă fiara. Şi cu toate astea e incontestabil că în pădure sunt destule. La noapte va trebui să fim cu băgare de seamă. Vom aprinde trei focuri în jurul cortului şi vom veghea pe rând cate doua ore fiecare, ca să le putem întreţine. Dacă s-ar întâmpla ceva, cel care va fi de sentinelă va trage un foc de revolver spre a deştepta pe ceilalţi.
— Eu voi face de gardă mai întâi, zise Raimondo, pe urma Jean Bart. Acum sunt ceasurile nouă. Vom avea şase ore de somn. Marius şi Jean Bart strângeţi lemne pentru focuri, apoi lungiţi-vă sub cort şi dormiţi.
După un sfert de oră. Singur, în picioare, pe când trei focuri ardeau la egală distanţă de cei trei arbori de cocos aşezaţi în triunghi şi între care se ridica cortul, Raimondo Balsan privea milioanele de stele de pe cerul senin ce se întindea deasupra nemărginitului ocean liniştit şi întunecat.
Sub cort Marius şi Jean Bart dormeau.



va urma