Alexei Mateevici
S-au
dus dintâi acele două
Mironosiţi
cu mirul lor;
Era-ntuneric
şi prin rouă
Mergeau
cu pasul grăbitor.
Vorbeau
de cele petrecute,
De
zile pline de dureri,
De
pacea dimineţii mute,
În
ziua sfintei Învieri.
Şi
le era o groază mare
Ruşinea
crucii s-amintească,
A
jidovilor blestemare,
Nemulţumirea
omenească.
Batjocorirea
relei goane
Şi
plânsul celor credincioşi,
Ş-a
crucii lui Hristos piroane,
Şi
ghimpii frunţii sângeroşi...
Îşi
aduceau atunci aminte
Cum
L-au luat de la ostaşi
Şi
în mormânt fără cuvinte
L-au
pus — departe de oraş.
Trecut-a
sâmbăta-n mâhnire,
Şi
noua zi în cer zoreşte;
Acum
prin tainica scârbire
Un
gând dorit ne mângâieşte...
De
prin desimile grădinii,
Din
rouratica verdeaţă,
Le
râd voios de-acuma crinii
Ascunşi
în scutece de ceaţă.
Dar
ce-i aceasta? Ceaţa deasă
Ca
printr-un poruncit se pierde
Ş-o
strălucire luminoasă
Aprinde-mprejurimea
verde...
Ce
strălucire minunată!
Venit-au.
Iată şi mormântul...
Dar
piatra lui îi răsturnată
Şi
iar li se trezeşte gândul...
O,
unde-i El? Înuntru nime...
Ce
oare s-au fi săvârşit?
Tăcere
prin împrejurime...
Veşmântul
numai l-au găsit.
O,
unde-i El? Unde-s străjerii?
Măcar
o veste să aducă!
Şi
presimţirea Învierii
Le
face înapoi să fugă.
Credinţa
inimii le spune
Că
Cela Ce nu L-au aflat,
Prin
cea mai mare-a Sa minune,
Acum
din morţi au înviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu