vineri, 27 martie 2015

Cei trei cercetasi (6)


Jean de la Hire




Braţ de sânge (I)



John Trădătorul

La 15 Iunie, pe la 10 de dimineaţă, locuitorii din Mozambic, staţiune portugheză de pe coasta Africei Orientale, observară cu uimire pe doi băieţandri, care se îndreptau spre o casa de lemn pe acoperişul căreia se înălţa steagul portughez.
Plini de praf şi cu înfăţişarea foarte obosită, cei doi băieţi purtau o uniformă verzuie şi o pălărie pe care puţinii colonişti o recunoscură pe dată, fiindcă o mai văzuseră prin revistele şi jurnalele ilustrate: era uniforma cercetaşilor Italieni.
Prezenţa celor doi cercetaşi la Mozambic, la atâtea mii de kilometri departe de Italia trezea o curiozitate extraordinara. Fără însă a avea aerul că-şi dau seama de senzaţia ce o provocau, cei doi tineri ajunseră în faţa casei cu steag şi se opriră.
— Marius, zise unul din băieţi, steagul indică desigur vreunui personaj oficial. Intrăm?
— Să intram, răspunse celălalt. E mai bine să vorbim cu cineva oficial. Şi intrară.
Într-un vestibul destul de mare, se găsiră în faţa unui negru care ştergea praful de pe pereţi cu o mătură. Văzându-i el holbă ochii şi scăpă mătura din mână.
Marius fără să se sinchisească, îi spuse:
— Gobernador, residente…
Şi întorcându-se spre tovarăşul său. Adăugă, surâzând: 
— Sper c-o să înţeleagă că vrem să vorbim cu guvernatorul.
— A înţeles, uită-te!
Într-adevăr, negrul se plecă de mai multe ori, repetând cu un surâs larg, care îi descoperea dinţii albi.
— Da! Da! Da! Şi dispăru îndărătul unei uşi.
După trei minute reapăru şi făcu semn celor doi băieţi să-l urmeze. Şi îl urmară.
Fură introduşi într-o încăpere sumar mobilată care servea de cabinet de lucru; îndărătul unei mese mari sta în picioare un om cu un barbişon cam cărunt, îmbrăcat în haine de olanda albă cu mânecile împodobite cu câteva galoane de fir.
Cei doi cercetaşi îşi scoaseră pălăriile prăfuite şi salutară înclinând uşor capul. Apoi Raimondo începu dând individului, la întâmplare, un titlu pompos:
— Domnule guvernator, noi suntem italieni. Înţelegeţi limba noastră?
Individul surâse, deşi destul de mirat.
Apoi răspunse cu un pronunţat accent portughez:
— Înţeleg puţin… şedeţi… şedeţi şi vorbiţi, dar nu prea repede.
Cei doi cercetaşi se aşezară pe scaunele ce le arătă guvernatorul, după ce se aşeză şi el într-un fotoliu de paie din dărătul mesei.
Atunci Raimondo îi povesti scurta şi extraordinara lor aventură, silindu-se să întrebuinţeze un limbaj cât mai simplu şi repetând unele cuvinte, când i se părea că interlocutorul sau n-a înţeles.
— Iată ce e, domnule. Tatăl meu, Petre Balsan, a inventat un hidroavion de un model nou şi trebuia să plecăm, el şi cu mine, spre a concura la premiul Carnegie de 5 milioane franci, destinaţi aviatorului care va traversa cel dintâi Atlanticul de la un port european la New-York. Dar în ajunul zilei fixate pentru plecare tatăl meu avu un grav accident. Şi atunci plecai cu alţi doi prieteni, cercetaşi ca şi mine, Marius Colombo şi Jean-Maria Callega, supranumit Jean Bart. În plin ocean am fost surprinşi de ceaţă şi de furtună şi fiindcă busola noastră fusese stricată, am pornit într-o direcţie greşită. Am aterizat pe coasta Africei, la vreo sută de kilometri de aici. Era să plecăm cu aeroplanul spre Mogadiscio, ca să ne aprovizionăm cu benzină şi să pornim din nou peste Atlantic, dar un rinocer ne-a desfundat rezervorul cu o lovitură de corn şi toată benzina s-a vărsat pe nisip. Ce era să facem? Camaradul nostru, Jean Bart, luase poziţia locului şi ştiam că localitatea civilizată cea mai apropiata era Mozambicul. Am demontat aeroplanul şi am ascuns toate piesele în nisip şi în tufişurile din pădure. Apoi am pornit de-a lungul coastei ca să venim aici. Pe la jumătatea primei zile de drum, o ceată numeroasă de negri Makua ne-a atacat. A trebuit să lăsăm prizonier pe camaradul nostru Jean Bart, care s-a sacrificat spre a ne asigura nouă fuga.
Raimondo Balsan tăcu.
Chipul guvernatorului exprima o uimire nemărginita.
Şi această uimire era atât de vizibilă încât Marius crezu de cuviinţă să-l întrebe:
— Nu ne credeţi, domnule?
„Guvernatorul” tresări ca şi când l-ar fi trezit dintr-un vis minunat şi afirmă repede:
— Ba da! Ba da! Cred!
După o clipă de tăcere, Raimondo reluă:
— Venim să vă cerem două lucruri, domnule guvernator. Mai întâi. Să ne permiteţi să cumpărăm benzină, dacă se găteşte în Mozambic şi al doilea, să ne daţi câţiva din soldaţii dv., care să ne întovărăşească până la locul unde am lăsat aeroplanul ca să ne ajute să eliberăm pe amicul nostru Jean Bart, care deşi este prizonier, va face desigur astfel încât să ne găsească pe drumul pe care ştie că ne vom întoarce.
— Splendid! Splendid! strigă guvernatorul. Şi fără a mai spune altceva, dar vădind după expresia figurii o exaltare puţin cam excesivă, bătu cu putere în palme.
O uşă se deschise şi apăru negrul.
„Guvernatorul” îi strigă ceva într-o limbă, pe care cei doi băieţi n-o înţeleseră, dar presupuseră că era portugheză.
Apoi, întorcându-se spre cei doi băieţi, individul galonat le spuse cu glas emoţionat:
— Am înţeles, dar nu vorbesc bine italieneşte. Totuşi aşteptaţi, aşteptaţi.
— Să aşteptăm, zise Marius care se amuza văzând mutra uimita a „guvernatorului”.
— Să aşteptăm repetă şi Balsan, zâmbind.
După un sfert de oră, uşa se deschise brusc şi apăru un om îmbrăcat în haine albe cu cizme şi cască colonială pe cap:
După ce îi strânse mâna, „guvernatorul” îi vorbi foarte însufleţit, arătându-i mereu pe cei doi cercetaşi, care şedeau în mijlocul odăii.
Şi pe când „guvernatorul” vorbea, chipul interlocutorului sau exprima o extraordinară uimire. Ochii săi mici şi negri avură o strălucire şi pentru prima oară el privi pe cei doi băieţi. Dar fu numai o aruncătură de ochi, apoi continuă să asculte cu atenţie concentrată.
Când „guvernatorul” sfârşi individul – descoperindu-şi craniul ciudat de chel – căci nu putea să aibă mai mult de treizeci şi cinci de ani, se înclină în faţa celor doi exploratori.
Şi desi cu un puternic accent englez, zise într-o italienească foarte corectă:
— După vârstă sunteţi nişte copii. Dar daţi-mi voie să va spun, domnilor, fiindcă sunteţi bărbaţi prin curajul şi energia dumneavoastră! 
Se întrerupse, apoi continua:
— Domnilor, Excelenta să comandantul staţiunii mi-a povestit minunata dv. odisee şi m-a întrebat dacă aş putea să vă servesc, deoarece vorbesc corect italieneşte şi sunt liber să mă duc unde vreau, pe când el nu ştie decât portugheza şi nu poate, fără un ordin superior, trimite soldaţi afară din Mozambic. Domnilor, excelenţa să nu vorbeşte limba dv., dar o înţelege. Mă, adresez deci dv. Şi în acelaş timp îi răspund domniei sale. Primesc să vă servesc. Mă numesc John Walters. Sunt în Mozambic de o luna, după ce am fost într-o călătorie de explorare în interiorul continentului. Hotărâsem să plec peste câteva zile la minele de aur din Natal, împreună cu trei tovarăşi. Dar voi amâna plecarea. Vreau să vă conduc până la minunatul dv. aeroplan şi sunt sigur că noi şase vom elibera pe amicul dv. Cât pentru benzină, la Mozambic cunosc pe proprietarul unui ferestrău mecanic care are un motor cu benzină. Îi vine în fiecare lună, pe mare, de la Colonia Capului şi are o provizie de rezervă. Sunt sigur că o să vă vândă cantitatea necesara.
Cei doi băieţi, radioşi, strânseră cu efuziune mâinile lui John Walter, mulţumindu-i pentru preţiosul concurs ce vroia să le dea, scăpându-i astfel dintr-o grea cumpănă.
Acesta părea foarte jenat; se închina, bâlbâia ascunzând sub pleoapele grele strălucirea ochilor săi mici şi vioi.
— Amicii mei, le zise el, acum aveţi nevoie de odihnă… Ba da! Ba da! Odihniţi-vă câteva ore… Sunt sigur că excelenta să va fi bucuros să vă puie o cameră la dispoziţie.
— Da, da, o camera, afirmă „guvernatorul” cu solicitudine.
— Vedeţi! insistă să v-o ofere. Acceptaţi şi repauzaţi-vă pana la apusul soarelui. Mă voi ocupa eu de benzină şi de cai. Ştiu la ce vă gândiţi… Bani? Ne vom învoi după aceea. Dar câţi litri va trebuiesc?
Raimondo mişcat, îi spuse o cifră.
— Foarte bine, acum vă las. Odihniţi-vă. Vom călători noaptea, căci e mai bine. 
Şi întorcându-se spre guvernator îi zise în italieneşte:
— Pe diseară, Excelenţă. Ce eroism la copiii ăştia! Ce eroism!
Şi zâmbind mereu cu un aer profund emoţionat şi făcându-le nenumărate plecăciuni, ieşi din odaie, închizând uşa după dânsul. Dar atunci se făcu o transformare pe chipul lui John Walters pe care nimeni n-o văzu. El îşi îndreptă corpul şi statura lui care păruse celor doi băieţi mai mult mică decât mare era în realitate superioară celei de mijloc. Chipul care păruse foarte blând şi cam timid, luă o expresie de bucurie răutăcioasă, sălbatecă şi traversând cu repeziciune sala şi vestibulul deşert, el murmură cu glas înăbuşit:
— Ce noroc! Pot să spun că mi-a căzut din cer. Am pe Colmar care se pricepe în aviaţie, de oare ce a practicat-o în Germania. Nu mi-aşi fi închipuit niciodată că îmi va fi de atât folos faptul că am cultivat relaţiile cu comandantul, relaţii care ar fi putut deveni primejdioase, dacă ar fi ştiut cine sunt. Şi de data asta cred, că voi putea termina aventuroasa mea carieră în mod triumfal. Dar mă gândesc, suntem patru… E prea mult. Aeroplanul nu poate să aibă decât trei locuri… Nu face nimic! Voi împlânta un pumnal în pieptul lui Simpson, care de multă vreme mă cam jenează… 
Continuând să monologheze, John Walters ieşise din casă. Sub razele arzătoare ale soarelui, el traversa repede Mozambicul şi se opri în faţa gardului unei grădini în fundul căreia, printre banani şi cocotieri se vedea o casa de lemn vopsită în alb. Împinse poarta, străbătu gradina şi intră în casă.
Fu întâmpinat de exclamaţiile a trei oameni care stând la masa, tocmai mâncau supa.
Unul din ei îi zise în englezeşte:
— Bine că te-ai hotărât să vii. Începusem să mâncăm fără tine.
— Mulţumeşte-mi pentru întârziere, Davids, mulţumiţi-mi toţi, caci vă aduc o afacere, care valorează cât tot aurul pe care l-am putea fura din minele Natalului.
— Oh! Oh! Oh! ziseră în cor Davids, Colmar şi Simpson.
John zvârli casca pe un scaun şi se aşeză la locul lui pe când Simpson îi umplea farfuria cu supă.
— Până s-o răci supa, camarazi, ascultaţi să vă povestesc.
Ceilalţi trei lăsară lingurile şi-şi rezemară coatele de masa.
— Camarazi, începu John, nu suntem bogaţi cu toate cele ce am făcut prin Africa meridională şi care mi-au adus porecla de Braţ de Sânge. Factorii prădate, colonişti arşi la tălpi să mărturisească unde-şi ascundeau economiile, caii şi catarii furaţi şi vânduţi, toate astea de abia ne-au adus cu ce să trăim şi, cred că sunteţi de aceeaşi părere cu mine ca destinul ne datora o răsplată pentru curajul şi îndemânarea noastră.
— Vorbeşti bine, îi zise Colmar cu un accent greoi care dovedea origina să germanică.
— Dar ştiu să lucrez şi mai bine, declară John Walters. O să vedeţi! Voi ştiţi că am câştigat încrederea dobitocului ăla de Sandrago, pe care nu-l mai scot din „Excelenţă” şi „comandante”. Speram să obţin un permis pentru negoţ în interiorul ţarii, ceea ce ne-ar fi permis, în mod oficial, să dăm iama prin satele negrilor. Ei bine, am dat peste ceva mult mai bun. Şi povesti camarazilor, încremeniţi, istoria celor trei cercetaşii Italieni.
— Nu! nu se poate, exclamă germanul Colman.
— Dar e fabulos! bâlbâi Davids.
— Irealizabil, accentuă Simpson.
— E real, tot ce poate fi mai real, reluă John Walters. Şi cine se va ocupa de benzina trebuincioasă şi de caii pentru transport? Ştiţi cine va escorta pe cei doi cercetaşi la întoarcerea spre locul unde au ascuns aeroplanul? Ştiţi cine-i va ajuta să smulgă din mâinile negrilor pe camaradul lor? Noi, amicii mei! Şi ghiciţi ce-o să se întâmple…
— Fertenfel! întrerupse Colmar.
Vom pune mâna pe aeroplan şi după ce îi vom schimba înfăţişarea ne vom duce la Lisabona, de pildă, vom pune să se constate în mod oficial plecarea noastră şi vom câştiga milioanele.
— Exact! exclamă Walters, frecându-şi mâinile.
— Dar băieţii? întrebă Simpson cu glas puţin tremurător. 
Davids dete din umeri, aruncând o privire piezişe spre Simson, pe când John Walters ascundea un zâmbet crud.
— Totdeauna nehotărât e Simpson ăsta… Băieţii? Mare lucru! Unul e în mâinile negrilor, îl vom lăsa. Cât pentru ceilalţi doi, îi vom rătăci prin pădure şi îi vom lăsa acolo…
— Vii? obiectă Colmar.
— He, he…
Şi John, Davids, Colmar se priviră cu un aer feroce, pe când Simpson ca şi când n-ar fi vrut să ia parte la acel complot, pleca fruntea şi începu să soarbă supa.
Ceilalţi schimbară o privire de înţelegere. Era lucru hotărât, la prima ocazie se vor cotorosi de Simpson, care era slab de îngeri şi le putea face încurcături…
— Repet întrebarea, zise iarăşi Colmar. Îi lăsam vii în pădure?
Ceilalţi doi ezitară…
Atunci Colmar, dând un pumn în masă strigă:
— Vii, se pot înapoia la Mozambic sau se pot duce în colonia Capului sau în Somalia italiană. Pot scăpa de lei, de jaguari, de negri… şi atunci vor vorbi. Vor fi ajutaţi şi mulţumită telegrafiei fără fir vom fi arestaţi la Lisabona sau la New York.
O tăcere urmă acestor cuvinte, apoi John Walters murmura:
— Numai morţii nu mai vorbesc, camarazi!
— Bine! răspunse Davids, tu eşti şeful nostru, John ordonă deci.
— Voi ordona când va fi momentul – răspunse John. 
Şi fără să mai adaoge ceva, începu să mănânce. Ceilalţi îl imitară.
Şi în gândul lui Walters, lui Davids şi al lui Colmar, cei trei cercetaşi fură definitiv condamnaţi, tot aşa ca şi Simpson.



va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu