Darling Lilly (5)

Michael Connelly

Scara era întunecată şi băiatul se sperie. Se uită înapoi în stradă şi văzu maşina care aştepta. Tatăl lui vitreg îi înţelese ezitările şi scoase mâinile pe geamul maşinii făcându-i semn să meargă înainte şi să intre. Băiatul se întoarse şi privi în întunericul din faţa lui. Aprinse lanterna şi începu să urce, ţinând fasciculul îndreptat în jos, pe scări, pentru a nu lumina camera de la capătul scărilor şi a nu da de veste că urca. La jumătatea drumului, una dintre trepte scârţâi puternic sub piciorul său. Se opri, speriat. Îşi auzea propria inimă bătând tare. Se gândi la Isabelle şi acest lucru îl făcu să-şi reia urcuşul.
Cu trei trepte înainte de a ajunge sus stinse lumina şi aşteptă să se adapteze la întuneric. După câteva secunde, i se păru că desluşeşte o lumină slabă venind din camera aflata în faţa lui. Se lipi de peretele lateral şi urcă ultimele trei trepte.
Camera mare era luminată de o luminare. Remarcă paturile de campanie aliniate de-a lungul celor doi pereţi. Pe ele desluşi nişte siluete nemişcate. O fată, cu câţiva ani mai în vârstă decât el, murdară, încălzea un dop de sticlă la flacăra luminării. Băiatul îi studie faţa în lumina slabă. Nu era Isabelle.
Începu să înainteze către centrul camerei, printre sacii de dormit, căutând cu privirea faţa cunoscută. Era întuneric, dar putea să-şi dea seama. Ar fi cunoscut-o, dacă ar fi văzut-o. Isabelle nu era acolo.
— Pe cine cauţi? întrebă fata.
— Pe cineva, spuse el.
Fata îl privi surprinsă.
— Mai bine ai pleca de aici, înainte de a se întoarce îngrijitorul.
Băiatul ştia ce voia să spună. De toate locurile asemănătoare din Los Angeles se ocupa câte cineva, îngrijitorul. Acesta percepea un tarif în bani, în natură sau în droguri.
— Dacă te găseşte, o să-ți spargă fundul ăla drăgălaş şi o să te trimită afară la…
Se opri brusc şi stinse luminarea, lăsându-l în întuneric. Se întoarse spre uşă şi îl cuprinse frica. În capul scării zări silueta unui bărbat voinic, cu părul vâlvoi. Îngrijitorul. Involuntar, băiatul făcu un pas înapoi şi se împiedică de piciorul cuiva. Căzu, lanterna se izbi de podea şi se stinse.
Bărbatul porni spre el.
— Hanky băiete! strigă el. Vino încoace, Hank!

Pierce se trezi. Soarele care răsărise îl salvă de omul a cărui faţă nu o putea vedea. Încă nu avea draperii şi razele de soare care se strecurau prin ferestre îi ardeau pleoapele. Ieşi din sacul de dormit, se uită la fotografia lui Lilly, pe care o lăsase pe podea, şi intră la duş. Când termină, fu nevoit să se şteargă cu două tricouri pe care le pescui din una dintre cutiile cu haine. Uitase să cumpere prosoape.
După ce se îmbrăcă o porni pe jos şi se opri la o cafenea unde comandă o cafea şi un suc de portocale. Zăbovi, bându-şi cafeaua şi citind ziarul, simţindu-se într-un fel vinovat deoarece sâmbetele şi le petrecea de obicei în laborator.
Când termină era aproape nouă. Se întoarse la Sands şi se urcă în maşină, dar nu se duse la laborator. După trei sferturi de oră se afla la Hollywood la adresa pe care o notase pentru L. A. Darlings. Clădirea de birouri cu mai multe etaje arăta la fel de inofensivă ca un local McDonald’s. L.A. Darlings ocupa apartamentul 310. Pe uşa din sticlă mată era scris cu litere mari ENTREPRENEURIAL CONCEPTS UNLIMTTED. Dedesubt era o listă scrisă cu litere mai mici care cuprindea zece site-uri diferite, inclusiv L.A. Darlings. După titlurile adreselor de site Pierce îşi dădu seama că toate făceau parte din universul întunecat al distracţiei pentru adulţi de pe Internet.
Uşa era încuiată. Sosise prea devreme. Se hotărî să folosească timpul pentru a face o plimbare şi a se gândi la ce avea să spună şi cum avea să abordeze această şaradă.
— Poftiţi, deschid eu.
Pierce se întoarse. O femeie se apropia de uşă ţinând o cheie în mână. Avea în jur de douăzeci şi cinci de ani, un păr blond şi o coafură aiurită. Purta nişte blugi rupţi, sandale şi o cămaşă scurtă care lăsa să i se vadă buricul. Gentuţa aruncată peste umăr era atât de mică încât abia încăpea în ea un pachet de ţigări. Privind-o, Pierce îşi zise că ora zece era prea matinală pentru ea.
— Aţi venit devreme, spuse ea.
— Ai dreptate. Vin din Westside şi am crezut că traficul va fi mai aglomerat.
O urmă înăuntru. Era o zonă de aşteptare cu un birou înalt, după care se afla intrarea pe un hol ce ducea în spate. La dreapta, neprotejată, exista o uşă închisă pe care scria PRIVAT. Pierce o privi pe femeie trecând în spatele biroului şi aducând poşeta într-unul dintre sertare.
— Va trebui să aşteptaţi câteva minute până mă instalez. Sunt singură aici astăzi.
— Merge slab sâmbăta?
— Aproape tot timpul.
— Dar cine supraveghează computerele dacă sunteţi singură?
— Ei, e întotdeauna cineva acolo, în spate. Am vrut să spun că astăzi sunt singură la recepţie.
Alunecă într-un scaun din spatele biroului. Cercelul de argint care îi ieşea din buric îi atrase atenţia lui Pierce şi îi aminti de Nicole. Lucrase la Amedeo aproape un an înainte ca el să dea din întâmplare peste ea într-o cafenea de pe Main Street într-o duminică după-amiaza. Tocmai venise de la o sală de sport şi purta pantaloni gri de trening şi un sutien de sport, sub care se vedea un inel de aur care-i trecea prin buric. A fost ca atunci când descoperi un secret despre cineva pe care-l cunoşti de mult timp. O considerase întotdeauna o femeie frumoasă şi atractivă, dar totul se schimbase după acel episod din cafenea. Nicole a devenit sexy pentru el şi a început s-o curteze, dornic să constate dacă avea tatuaje ascunse şi să-i afle toate secretele.
Pierce se plimba prin camera de aşteptare în timp ce femeia din spatele biroului făcea ce era necesar pentru a se instala. Auzi un computer care începea să se încarce şi câteva sertare deschizându-se şi închizându-se. Pe un perete observă un aranjament de logo-uri ale diferitelor site-uri care erau operate prin intermediul Entrepreneurial Concepts. Figura şi L. A. Darlings. Cele mai multe erau site-uri pornografice. Contra sumei de 19,95 dolari pe lună ţi se asigura accesul la mii de fotografii cu preferinţele tale sexuale care puteau fi descărcate pe computerul propriu. Totul era prezentat fără pic de ruşine.
Pierce se apropie de uşa pe care scria PRIVAT. Aruncă o privire către femeia din spatele biroului şi văzu că urmărea ceva pe ecranul computerului. Se întoarse şi încercă mânerul uşii. Uşa era descuiată. În coridorul întunecos din spatele ei erau trei uşi duble pe partea stângă la intervale de şase metri una de alta.
— Hm, mă scuzaţi, spuse femeia din spatele lui. Nu puteţi intra acolo.
În faţa fiecărei uşi, atârnate cu lanţuri subţiri, erau nişte plăcuţe pe care scria Studioul A, Studioul B şi Studioul C.
Pierce se retrase, închise uşa şi se întoarse la birou. Femeia îşi pusese un ecuson cu numele înscris pe el.
— Am crezut că sunt toaletele. Ce e acolo în spate?
— Sunt studiourile foto. Nu avem grupuri sanitare aici. Sunt jos, în holul clădirii.
— Nu mă grăbesc.
— Cu ce vă pot ajuta?
Pierce se rezemă de birou.
— Am o problemă, Wendy. Una dintre tipele care îşi fac reclamă şi au pagină pe L. A. Darlings.com are numărul meu de telefon. Apelurile care ar trebui să ajungă la ea ajung la mine. Dacă aş apărea eu la uşa camerei de hotel a vreunui client acesta ar fi mai mult decât dezamăgit.
Zâmbi, dar femeia nu păru să aprecieze gluma lui.
— O greşeală de tipar? Pot să repar asta.
— Nu e tocmai o greşeală de tipar.
Pierce îi povesti cum îşi luase un nou număr de telefon şi descoperise că era acelaşi cu numărul din anunţul de pe pagina de Internet al unei femei pe nume Lilly.
Din spatele biroului, femeia îl privea cu suspiciune.
— Dacă abia v-aţi luat numărul, de ce nu-l schimbaţi pur şi simplu?
— Pentru că nu mi-am dat seama că aveam problema asta şi     mi-am făcut deja cărţi de vizită cu noua adresa şi cu numărul de telefon. Ar fi foarte scump şi ar dura foarte mult să fac asta din nou. Sunt sigur că dacă mi-aţi spune cum să o găsesc pe această femeie ar fi de acord să-şi modifice pagina. Vreau să spun că are de pierdut dacă toate apelurile ajung oricum la mine, nu?
Wendy clătină din cap, ca şi cum explicaţia şi motivele lui o depăşeau.
— Bine, staţi să verific ceva.
Se întoarse la computer şi intră pe site-ul L. A. Darlings, în lista cu dame de companie brunete. Dădu click pe fotografia lui Lilly şi rulă pagina în jos, la numărul de telefon:
— Spuneţi că ăsta e acum numărul dumneavoastră, dar a fost al ei.
— Exact.
— Dacă şi-a schimbat numărul, de ce n-a făcut-o şi la noi?
— Nu ştiu. De asta sunt aici. Aveţi vreo posibilitate de a o contacta?
— Îmi pare rău. Informaţiile noastre cu privire la clienţi sunt strict confidenţiale.
Pierce încuviinţă. Se aşteptase la asta.
— E-n regulă. Dar aţi putea verifica dacă mai există un alt număr de contact şi apoi s-o sunaţi şi să-i spuneţi despre ce e vorba?
— Are un număr de celular.
— Am încercat. Intră mesageria vocală. I-am lăsat trei mesaje în care-i explicam cum stau lucrurile, dar nu m-a sunat Nu cred că primeşte mesajele.
Wendy se uită la fotografia lui Lilly.
— E tare, spuse. Pariez că primiţi o grămadă de telefoane.
— Aşa este. Am telefonul doar de o zi şi m-a înnebunit.
Wendy împinse scaunul şi se ridică.
— Mă duc să verific ceva. Mă întorc imediat.
Ocoli biroul şi dispăru pe coridorul din spate. Pierce aşteptă câteva clipe apoi se aplecă peste pupitru şi scană toate suprafeţele. Ceva îl făcea să creadă că Wendy nu era singura persoană care lucra la acel computer. Probabil că slujba era împărţită de doi sau trei angajaţi cu salariu minim, angajaţi care aveau nevoie de un indiciu pentru a-şi aminti parola sistemului.
Căută autocolante pe computer şi pe partea din spate a biroului de recepţie, dar nu văzu niciunul. Întinse mâna şi ridică registrul de intrări şi ieşiri, dar sub el nu era decât o bancnotă de un dolar. Scormoni într-un vas cu agrafe pentru hârtie, dar nu găsi nimic. Se întinse peste birou, pentru a vedea dacă exista un sertar pentru creioane. Nu era. Tocmai îi venise o idee, când auzi zgomotul de paşi care se apropiau. Se întorcea. Băgă repede mâna în buzunar, găsi un dolar, se întinse peste birou, ridică registrul, puse dolarul şi îl înşfacă pe cel care era acolo. Îl băgă în buzunar fără să se uite la el. Femeia apăru cu un dosar subţire în mână.
— Ei bine, am descoperit ceva, spuse ea.
— Ce anume?
— Fata nu şi-a mai plătit factura.
— De când?
— În iunie a achitat inclusiv pentru luna august, dar în septembrie n-a mai plătit.
— Atunci de ce mai este pagina ei pe site?
— Pentru că uneori durează până se curăţă site-ul. Mai ales atunci când e vorba de o puicuţă ca asta. Nu m-ar surprinde ca domnul Wentz să o fi ţinut în continuare acolo, deşi n-a plătit. Tipii văd fete ca asta pe site şi se întorc mereu.
Pierce încuviinţă.
— Iar numărul de intrări pe site este cel după care se stabileşte preţul anunţului, nu?
— Aţi înţeles.
Pierce se uită la ecran. Într-un fel, Lilly încă muncea. Dacă nu pentru ea, atunci pentru Entrepreneurial Concepte Unlimited. O privi pe Wendy.
— Domnul Wentz e aici? Aş vrea să vorbesc cu el.
— Nu. E sâmbătă. L-aţi putea prinde aici în timpul săptămânii, dar nu l-am văzut niciodată sâmbăta.
— Ei bine, ce putem face? Telefonul meu sună ca la balamuc.
— Pot să-mi notez şi poate luni cineva vă…
— Uite ce e, Wendy. Nu vreau să aştept până luni. Dacă domnul Wentz nu e aici, du-te şi cheamă-l pe tipul care păzeşte serverele. Trebuie să fie cineva aici care poate intra în server ca să dezactiveze pagina. E un procedeu simplu.
— E un singur tip acolo în spate, dar nu cred că e autorizat să facă aşa ceva. În plus, dormea când am trecut pe acolo.
Pierce se aplecă peste birou.
— Lilly – vreau să spun Wendy, ascultă-mă. Insist să te duci acolo, să-l trezeşti şi să-l aduci încoace. Vă aflaţi într-o situaţie delicată din punct de vedere legal. V-am informat că site-ul vostru conţine numărul meu de telefon. Din cauza acestei erori, primesc în mod repetat telefoane pe care le consider stânjenitoare. De asta am venit aici, la sediul vostru. Vreau să se rezolve problema asta. Dacă amâni până luni, am să te dau în judecată pe tine, compania, pe domnul Wentz, pe oricine are legătură cu locul ăsta. Înţelegi?
— Nu mă puteţi da în judecată pe mine. Eu sunt o simplă angajată.
— Wendy, poţi da în judecată pe cine vrei în lumea asta.
Femeia se ridică furioasă şi ieşi fără să scoată un cuvânt. Lui Pierce nu-i păsa că o supărase. Ceea ce îl interesa era dosarul de pe birou. Imediat ce se stinse zgomotul paşilor ei se aplecă şi deschise dosarul. Acesta conţinea o copie a fotografiei lui Lilly, una a anunţului şi un formular cu informaţii despre ea. Asta voia Pierce. Emoţionat, începu să citească, străduindu-se să memoreze totul.
O chema Lilly Quinlan. Numărul ei de contact era acelaşi număr de celular pe care îl pusese pe pagina de web. Pe rândul cu domiciliul scrisese o adresă şi un număr de apartament din Santa Monica. Pierce reciti rapid foaia şi apoi puse totul înapoi, în dosar, deoarece auzi paşi care se apropiau pe culoar.



va urma