Andrei Muresanu
Frumos
e omul, Doamne, când mintea e regină,
Şi
simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină,
Supus,
loial şi drept;
Vârtutea-atunci
măreaţă răsare ca ş-o floare,
De
brumă neatinsă la rumena-i coloare
În
fragedul lui piept!
Pe
fruntea lui senină dreptatea străluceşte
Întocma
ca ş-un soare pe sferă când păşeşte
De
nori neturburat;
E
crimă, se retrage, e silă, se fereşte,
E
negură,-o străbate, e nor, îl împărţeşte
Şi
iesă nepătat.
Frumos
e omul, Doamne, cu inimia curată
Cu
floarea conştiinţei de crime nepătată,
Sincer,
nefăţărit;
Conspire
lumea toată, răzbată-l orice soarte,
Închidă-l
să nu vază lumină pân’ la moarte,
Şi
iată-l neclintit!
Arunce-l
în deşerturi lipsite d-orice floare,
Pe
unde nu s-arată nici om, nici zburătoare,
Ci
şerpi veninători;
Vârtutea-i
va fi scutul ş-azilul de scăpare,
Întocma
ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare,
La
oameni călători;
Frumos
e omul, Doamne, cu generozitate,
Când
iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate,
Cu
scop d-a-l subjuga;
Şi-n
loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume,
Duşmana
lui lucrare, îi cruţă negrul nume,
Voind
a-l îndrepta!
De
ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,
Când
oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,
Fiind
creştini curaţi;
Şi-n
locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptăţire
şi pacea-adevărată,
Ca
între fii şi fraţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu