vineri, 27 martie 2015

Moartea Ceausestilor (6)


Catherine Durandin & Guy Hoedts




Martie 1989: Activişti cu state vechi complotează împotriva lui Ceauşescu (I)


Washingtonul se implică şi începe să contacteze, să
formeze echipe de rezervă pentru epoca de după Ceauşescu.
URSS îşi manifestă dezacordul faţă de bătrânul
stalinist. Se înmulţesc semnele unei noi forme de opoziţie,
pornită din sânul Partidului Comunist Român. Decorul
pare totuşi să reziste, în ciuda scârţâielilor. Cuplul
Ceauşescu se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi
schimbat. Desigur, Nicolae şi Elena îmbătrânesc, iar retuşurile
portretelor oficiale, mai ales în culori, sunt
flagrante. Tonul rozaliu al obrajilor, părul negru al Conducătorului
care a trecut de şaptezeci de ani, ovalul pur
al figurii soţiei sale, cu un an mai în vârstă decât el, nu
par a-i şoca pe români, care s-au obişnuit cu aceste
mascarade.

Cuplul a încremenit acolo ca pentru veşnicie. Se
gândesc Elena şi Nicolae la viitor? Pentru el, viitorul se
întruchipează în colosala operă arhitecturală întreprinsă
la Bucureşti. Pentru ea, fiul său Nicu trebuia să asigure
succesiunea. Cu siguranţă, ea se vedea într-o zi ca un fel
de regină-mamă, alături de fiul ei iubit.

In primăvara şi vara lui 1989, Ceauşescu, Elena şi
anturajul lor parcurg ţara în lung şi în lat: cântece de
pionieri pentru bătrânul Conducător, buchete de flori şi
poezii pentru Elena, mereu şi mereu. Se face mobilizarea
pentru cel de-al XlV-lea Congres al Partidului care va
avea loc în noiembrie la Bucureşti.

In capitală domneşte ordinea. Oraşul este curat, curăţat
de echipe de femei fără vârstă care mătură şi stropesc,
un oraş ce pare resemnat. Nu se văd cerşetori, copii ai
străzii, câini vagabonzi, nici ziare străine, nu sunt scandaluri,
crime în paginile presei oficiale. Un univers
aseptizat care trăieşte cu încetinitorul. Cine să-şi facă
griji pentru soarta unui Mihai Botez, aflat în Statele
Unite?

La Paris, programul de celebrări şi publicaţii prilejuit
de bicentenarul Revoluţiei Franceze este în toi. Când,
spre marea surpriză a câtorva exilaţi, analişti şi observatori
de la Radio Europa Liberă de la Miinchen, de la
Vocea Americii de la Washington şi BBC de la Londra,
apare un document surprinzător: o scrisoare, adresată lui
Ceauşescu, semnată de şase venerabile personalităţi ale
lumii comuniste româneşti. Această scrisoare de avertisment
este difuzată la data de 11 martie de către celebrul
reporter de la BBC, Misha Glenny, un bun cunoscător
al Balcanilor. Aşa cum scrie unul dintre autorii misivei,
sunat de la Londra de Misha Glenny, care are grijă să-i
autentifice pe semnatari, „erau big news\“. Această scrisoare,
numită „Scrisoarea celor şase“, frizează rocambolescul
şi demonstrează interesul conjugat al serviciilor
din Vest şi din Est pentru România. în afară de asta, ea
pune în lumină faptul că o fracţiune a aparatului de
partid şi a Securităţii îl abandona deja pe Ceauşescu, cu
mai bine de şase luni înainte de eliminarea sa.

Este vorba mtr-adevăr de o scrisoare adresată - prin
intermediul circuitelor de informaţii occidentale - şefului
statului român. Formula fusese iniţiată în 1977 de către
Vâclav Havel care adresase o scrisoare deschisă lui
Gustâv Husâk, pe atunci în fruntea Partidului Comunist
Cehoslovac. Procedeul fusese reluat în acelaşi an în
România de către Paul Goma. Havel şi Goma denunţau,
şi unul, şi celălalt, încălcarea drepturilor omului şi nerespectarea
acordurilor Conferinţei de la Helsinki, din
1975. La acea conferinţă, occidentalii şi sovieticii căzuseră
de acord asupra unei liste cu drepturile fundamentale
ce nu trebuie încălcate.

După mai bine de zece ani, „Scrisoarea celor şase“
se plasează într-un alt registru. Scrisoarea face apel la
un tip de umanism la care Gorbaciov putea subscrie.
Textul din martie 1989 este precis în revendicările sale
şi foarte clar ameninţătoare la adresa şefului statului. O
frază frapantă a circulat: „Aţi început să transformaţi
geografia satelor, dar nu veţi putea transporta România
în Africa. “ Imaginea unei Românii naufragiate în subdezvoltare,
alunecând de pe malurile Dunării spre continentul
african, trebuie să-l fi înfuriat la culme pe şeful
statului român.

Scrisoarea începe prin a aminti ordinea stabilită prin
conferinţa de la Helsinki, în 1975. Se trece apoi la denunţarea
unor sectoare întregi ale politicii Partidului
Comunist Român - economie, politica agricolă, asimilarea
minorităţilor naţionale prin constrângere - revenind
apoi la degradarea imaginii internaţionale a României.
Ceauşescu a licitat mult registrul naţionalist: în 1988,
patrioţii nu mai pot suporta să să-şi vadă ţara ridiculizată.

Semnatarii scrisorii nu sunt nişte exilaţi care să fi
pierdut contactul cu ţara sau, cel puţin, cu baza populaţiei;
nu sunt nişte intelectuali implicaţi în lupta împotriva
cenzurii; obiectivele lor sunt pragmatice. Ar putea
fi nişte admiratori ai reformei lui Gorbaciov? Poate. Dar
ei nu fac o referire explicită la un model exterior. Gorbaciov
nu este numit în scrisoare.

Şase semnatari ale căror biografii vor mobiliza imediat
interesul analiştilor străini. Printre aceştia, câteva
nume care nu sunt necunoscute.

Mai întâi Silviu Brucan, foarte apropiat, aşa cum
consemnează în memoriile sale, de secretarul general al
partidului din perioada 1945-1965, Gheorghe Gheorghiu-
Dej. A fost de asemenea redactor la ziarul partidului,
Scânteia, de la înfiinţarea sa, în 1944, multă vreme
ambasadorul României la sediul ONU de la New York,
apoi la Washington, unde s-a împrietenit cu Anatoli
Dobrînin, ambasadorul Uniunii Sovietice. Unii membri
ai familiei sale, stabiliţi în Franţa de la începutul regimului
comunist în România, îşi amintesc că Brucan fusese
foarte marcat de experienţa sa americană, că era
foarte impresionat de eficacitatea economică şi ştiinţifică
a Statelor Unite. Brucan păstrase contacte la Washington.

Apoi, Constantin Pârvulescu, veteran al partidului,
cunoscut pentru a se fi opus cu multă îndrăzneală lui
Ceauşescu în timpul celui de al XIIlea Congres al partidului
în 1979. Membru fondator al partidului, bucurându-
se de un imens prestigiu - a fost prim-secretar al
partidului între aprilie şi noiembrie 1944 -, se ridicase
şi, cu o voce puternică, îndrăznise să protesteze împotriva
cultului personalităţii închinat lui Ceauşescu. Fusese
evacuat de la congres şi i se confiscase locuinţa de serviciu.
Prea mare îndrăzneala!

Au mai semnat Gheorghe Apostol, fost membru al
Biroului Politic şi preşedinte al sindicatelor, Alexandru
Bârlădeanu, fost membru al Biroului Politic, Comeliu
Mănescu, diplomat, fost ministru de externe şi ambasador
în Franţa, care va fi deputat al Frontului Salvării Naţionale
în prima legislatură de după 1989, şi Grigore Răceanu,
veteran al partidului. Acesta din urmă era socrul lui
Mircea Răceanu, fost secretar I de ambasadă la Washington,
apoi, din 1982 până în 1989, responsabil al Sectorului
America, la Ministerul Român de Externe, care a
fost acuzat de spionaj în favoarea Statelor Unite (a obţinut
cetăţenia americană în 1992).

Vârsta semnatarilor şi longevitatea strălucitelor lor
cariere din perioada în care comunismul românesc se
instala şi se consolida reţin atenţia. Douăzeci de ani mai
târziu, Michael Shafir, politolog, fost şef de secţie la Radio
Europa Liberă, apreciază greutatea specifică a
fiecărui semnatar. „într-o anumită măsură, spune Shafir,
am fost puţin surprins, pentru că era prima mişcare colectivă
de disidenţă emanând din sânul partidului. Trebuie
să clarific aici două aspecte conexe: am insistat în
lucrările mele [...] asupra necesităţii unei disidenţe în
sânul partidului pentru lansarea unei mişcări de reformă,
oricare ar fi fost ea, în Europa de Est. De câte ori nu am
scris că lipsa unei veritabile tradiţii marxiste împiedicase
apariţia unei astfel de mişcări în România, factor la care
adăugam alte câteva elemente de cultură politică.“ (8)

Michael Shafir subliniază faptul că în România nu
exista o cultură politică marxistă, dat fiind că Partidul
Comunist Român fusese interzis din 1924. Conducătorii
comunişti români, fie că proveneau de la Moscova, din
Internaţionala comunistă sau din interior, nu au lăsat o
reflecţie teoretică. Absenţa reflecţiei originale contrastează
cu bogăţia dezbaterilor marxiste şi populiste ale stângii
româneşti la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul
secolului XX.

Revenind la semnatarii „Scrisorii celor şase“, Shafir
continuă: „Mai trebuie să clarific faptul că prin «disidenţă
» (pentru a o deosebi de «opoziţie»), înţeleg tocmai
deziluzia faţă de sistem, manifestată din interiorul
sistemului şi faptul că, pentru a fi luaţi în seamă, disidenţii
trebuie să fie pregătiţi să fie identificaţi, adică
nemulţumirea lor trebuie să fie făcută publică. Dar nu
am fost surprins de identitatea celor mai mulţi dintre
semnatari. Constantin Pârvulescu era cunoscut pentru
critica sa memorabilă şi fără precedent (şi vai, fără
continuatori) făcută lui Ceauşescu la cel de-al XH-lea
congres al partidului, în 1979. Silviu Brucan era cunoscut
pentru protestul său după evenimentele de la Braşov.
Ambii corespundeau criteriilor de «disidenţi». Eram la
curent cu poziţia lui Gheorghe Apostol şi cu faptul că
făcuse cunoscut unui prieten de-al meu, director al secţiei
române de la Radio Europa Liberă, Vlad Georgescu,
că avea intenţia să acţioneze pentru a obţine
demisia lui Ceauşescu, când se întorcea la Bucureşti, la
terminarea funcţiilor sale de ambasador în Argentina,
apoi în Brazilia. Dar, ca şi în cazul lui Alexandru Bârlădeanu,
al cărui conflict cu Ceauşescu figura în rapoartele
Departamentului de Documentare şi Analiză
de la Radio Europa Liberă, mai exista o îndoială: nemulţumirea
lor faţă de Ceauşescu îi va face într-adevăr să
acţioneze? Din România nu au lipsit closet dissidents
[disidenţi ascunşi], dar disidenţii de acest gen nu au
nimic comun cu disidenţa. Acest lucru este valabil şi
pentru Comeliu Mănescu. Cât despre Răceanu, ar fi fost
cu siguranţă uitat dacă nu l-ar fi avut pe Mircea ca
ginere şi fără implicarea sa în acea afacere de spionaj,
apărută de fapt după publicarea Scrisorii celor şase.“

Atunci? Michael Shafir revine la reacţiile sale din
martie 1989: „Când am citit-o pentru prima oară, mi-am
spus «prea puţin, prea târziu». La mijlocul anilor 1970,
această scrisoare ar fi putut avea consecinţe, ar fi putut fi
un punct de plecare în direcţia unei adevărate schimbări.
M-am întrebat atunci dacă nu era un gest al unor oameni
care nu mai aveau nimic de pierdut în afară de apartamentele
lor elegante de nomenclaturişti (ceea ce s-a şi
întâmplat) şi pensiile lor mari (ceea ce, se pare, nu s-a
întâmplat). Dar câţi români nu sufereau exact din acest
motiv: să nu rişte să-şi piardă apartamentele, salariile.
Nu am considerat deci acest gest ca fiind nesemnificativ.
Şi prevedeam că (aşa cum se întâmplase în cazul lui
Pârvulescu) partidul va încerca să monteze o prezentare
a «incidentului» (în străinătate, pentru că, în ţară, se păstra
tăcerea) ca fiind o consecinţă a trecutului lor stalinist
sau a acţiunilor lor ca agenţi ai KGB, CIA, Mossad sau
tot ce se poate imagina [...]. Acum, cu trecerea timpului,
cred că «prea puţin, prea târziu» era adevărat, dar asta nu
înseamnă că nu ar trebui să recunoaştem meritele şi
curajul semnatarilor «Scrisorii celor şase».“

Suntem în martie 1989. Partidul Comunist Român
pare mobilizat pentru pregătirea congresului care trebuie
să aibă loc în noiembrie. Cum să crezi în existenţa unei
opoziţii deschise sau, cel puţin, în eventuala ei eficacitate?

Va fi nevoie de mărturiile, de povestirile contradictorii
ale lui Brucan, Apostol şi Bârlădeanu, de analiza dosarului
lui Silviu Brucan depus la Consiliul Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii, pentru a înţelege că
cei şase domni în vârstă nu erau izolaţi: o reţea de servicii
de informaţii şi de diplomaţi, ruşi, americani, englezi
şi români îi urmărea. Ciudată poveste a acestor
persoane care pierduseră prestigiul înaltelor sfere ale
puterii pentru că îl contrariaseră pe Ceauşescu, întâlnindu-se prin parcuri din Bucureşti pentru a scăpa, sperau
ei, de urechile Securităţii. A discuta pe aleile parcurilor
şi grădinilor, în mijlocul copiilor care se jucau, iată la ce
fusese redusă opoziţia clandestină...

Primul care a construit o povestire completă a acestei
afaceri, atribuindu-şi întregul merit, a fost Silviu Brucan.
Personajul are o lungă experienţă a manevrelor de
culise. Scrie bine, vorbeşte bine şi a reuşit să convingă.
Apoi, tovarăşii săi, cosemnatarii scrisorii, au vorbit şi ei
la rândul lor. în sfârşit, directorul serviciilor de informaţii
din ianuarie 1990 până în iunie 1997, participant şi el la
procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu, personaj care a
ştiut cu abilitate să ocupe terenul şi să utilizeze Istoria în
interesul său, Virgil Măgureanu, s-a confesat şi el în
2008, într-o carte de interviuri cu Alex Mihai Stoenescu (9).
Măgureanu a intrat în concurenţă cu foştii săi tovarăşi în
privinţa notorietăţii în faţa Istoriei.


Note:

(8). Conversaţie cu autoarea, Paris, februarie 2009.

(9). Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul
comunist la regimul Iliescu, Editura Rao International, Bucureşti,
2008.



va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu