miercuri, 18 martie 2015

CORĂBIILE TIMPULUI (5)


STEPHEN BAXTER




În întuneric


Fuioare de lumină erupseră din polii astrului, ca nişte imense artificii. Pe parcursul câtorva dintre bătăile inimii mele. Soarele se înconjură într-o manta arzătoare. Căldura şi lumina căzură cu forţe înnoite pe Pământul pustiit.

Am ţipat şi mi-am îngropat faţa în palme, dar încă puteam să desluşesc strălucirea înteţită a Soarelui, pătrunzând chiar şi prin carnea degetelor mele şi reflectându-se pe nichelul şi alama Maşinii Timpului.
Apoi, la fel de brusc cum începuse, furtuna de foc încetă – în jurul Soarelui se închise un fel de carapace, ca şi cum o gigantică Gură ar fi înghiţit astrul – iar eu am fost cufundat în beznă!
Mi-am dat palmele la o parte şi m-am trezit într-o întunecime deplină, incapabil să disting ceva, deşi petele pricinuite de lumina orbitoare încă îmi jucau prin faţa ochilor. Puteam să simt şaua tare a Maşinii Timpului dedesubt, şi, când m-am întins în faţă, am dat de sticlele micilor mele cadrane; iar maşina încă trepida pe măsură ce continua să străpungă timpul. Am început să mă întreb – să mă tem – dacă nu cumva îmi pierdusem vederea!

Disperarea se acumula în mine, mai neagră decât întunericul exterior. Oare era hărăzit ca a doua mea măreaţă aventură în timp să ia sfârşit atât de curând, atât de înjositor? Am întins mâna, bâjbâind, după manetele de comandă, în timp ce creierul meu înfierbântat începu să ticluiască planuri cum să sparg geamurile cronometrelor şi, pe pipăite, poate, să-mi croiesc drumul către casă.

... Iar apoi am descoperit că nu eram orb: zăream, totuşi, ceva.

Din anumite puncte de vedere, acesta era cel mai bizar aspect al călătoriei de până acum – atât de bizar, încât la început am fost mult dincolo de frică.

Mai întâi, am remarcat o luminiţă în beznă. Era o strălucire nedesluşită, difuză, aducând cu un răsărit de soare, însă atât de firavă, încât nu eram sigur dacă nu cumva ochii mei vătămaţi îmi jucau vreo festă. Aveam impresia că puteam să zăresc stelele, peste tot în jurul meu, dar erau atât de slabe, cu lumina diminuată, de parcă ar fi fost văzute printr-un vitraliu neguros.

Iar acum, în lucoarea stinsă, am izbutit să observ că nu eram singur.

Creatura stătea la câţiva iarzi11 în faţa Maşinii Timpului – ori, mai degrabă, plutea în aer, fără vreun punct de susţinere. Era o minge de carne: ceva aducând cu un cap care levita, măsurând patru picioare12 în diametru, cu două fascicule de tentacule care se bălăbăneau către pământ ca nişte degete groteşti. Gura îi era un plisc cărnos şi, din câte puteam distinge eu, arătarea nu avea nări. Am observat acum că ochii făpturii – doi la număr, mari şi întunecaţi – erau omeneşti. Se părea că scotea un soi de zgomot – un murmur adânc, precum un râu – şi mi-am dat seama, cu un fior de teamă, că acesta era exact sunetul pe care îl auzisem ceva mai devreme în cursul expediţiei, ba chiar şi în prima mea aventură în viitor.

Oare această făptură – acest Observator, cum l-am denumit – mă însoţise, nevăzută, în ambele mele expediţii prin timp?

Pe neaşteptate, se năpusti spre mine. Se ridică ameninţătoare, la nu mai mult de un iard de chipul meu!

Am fost descumpănit, în cele din urmă. Am izbucnit în ţipete şi, fără a ţine seama de consecinţe, am apăsat pe manetă.

Maşina Timpului se dădu peste cap – Observatorul dispăru – iar eu am zburat prin aer!

Am rămas fără simţire: pentru câtă vreme, nu ştiu. Mi-am revenit încetul cu încetul, pomenindu-mă cu faţa lipită de o suprafaţă aspră şi nisipoasă. Mi-am închipuit că simt o răsuflare fierbinte în ceafă – o şoaptă, o atingere de păr moale pe obraz – însă, când am gemut şi am dat să mă ridic în picioare, aceste senzaţii dispărură.

Eram cufundat într-un întuneric de smoală. Nu-mi era nici cald, nici frig. Stăteam jos, pe o suprafaţă dură şi nisipoasă. În aerul liniştit se simţea un iz de stătut. Capul mă durea din pricina căzăturii de care avusesem parte şi îmi pierdusem pălăria.

Mi-am întins braţele şi am început să pipăi în jurul meu. Spre marea mea uşurare, am fost răsplătit aproape instantaneu de o ciocnire uşoară cu un maldăr de fildeş şi de alamă: era Maşina Timpului, azvârlită ca şi mine în pustiul întunecat. Am apucat-o cu ambele braţe şi i-am cercetat şinele şi ştifturile. Era răsturnată, iar în beznă nu puteam să-mi dau seama dacă suferise stricăciuni.

Aveam nevoie de lumină. Am început să bâjbâi după nişte chibrituri din buzunarul meu – doar ca să aflu că acolo nu era nici unul; ca un nătâng afurisit, băgasem întreaga rezervă în raniţă! O clipă m-a copleşit panica, însă am izbutit să o reprim. Apoi m-am ridicat în picioare, tremurând din tot corpul, şi m-am îndreptat către Maşina Timpului. Am umblat pe orbecăite, căutând între şinele îndoite până ce am descoperit raniţa, încă pusă bine sub şa. Nerăbdător, am deschis bagajul şi am scotocit prin el. Am dat peste două cutii de chibrituri şi le-am îndesat în buzunarele hainei; apoi am scos un băţ şi l-am aprins de cutie.

... Se vedea un chip, exact în faţa mea, la nici două picioare depărtare, lucind în aura de lumină a chibritului: am zărit o piele albicioasă, părul bălai, care curgea de pe o ţeastă, şi nişte ochi mari, de un cenuşiu-roşcat.

Creatura scoase un urlet bizar, bolborosit, după care dispăru în bezna de dincolo de strălucirea luminii mele.

Era un Morloc!

Chibritul arse până ce îmi fripse degetele, aşa că l-am aruncat; am scotocit după altul, în spaima mea aproape scăpând pe jos preţioasa cutie.


Noaptea cea Neagră


Mirosul tăios de sulf al chibriturilor îmi umplu nările şi m-am retras cu spatele pe suprafaţa nisipoasă până ce coloana mi se lipi de barele de alamă ale Maşinii Timpului. După câteva minute în care m-am lăsat pradă terorii, am avut prezenţa de spirit să recuperez o lumânare din raniţă. Am ţinut-o în apropierea chipului meu şi am privit fix în flacăra gălbuie, neluând seama la ceara fierbinte care mi se scurgea pe degete.

Treptat, am început să desluşesc o anume alcătuire a lumii înconjurătoare. Puteam să văd alama răsucită şi cuarţul Maşinii Timpului, ce fusese răsturnată, şi o formă – precum o statuie mare, sau o clădire – care se distingea, vagă şi enormă, nu departe de locul în care mă găseam. Peisajul nu era complet lipsit de surse de lumină. Poate că Soarele dispăruse, însă în anumite zone de deasupra mea stelele încă străluceau, deşi timpul le scosese din constelaţiile copilăriei mele. Nu se vedea nici urmă din prietenoasa noastră Lună.

Într-o parte-a văzduhului, totuşi, nu licărea nici un astru: la est, înălţându-se deasupra orizontului negru, se afla o elipsă aplatizată, neîntreruptă de stele, care se întindea pe un sfert din cer. Acesta era Soarele, ferecat în uimitoarea sa cochilie!

Când mi-am revenit din spaimă, am hotărât că prima mea acţiune avea să fie aceea de a-mi asigura întoarcerea acasă: trebuia să îndrept Maşina Timpului – însă nu puteam face asta pe întuneric. Am îngenuncheat şi am cercetat solul. Nisipul era aspru, cu grăunţe fine. Am săpat în el cu degetul mare şi am obţinut o gaură nu prea adâncă; am introdus lumânarea în sfeşnicul improvizat, încrezător că, în câteva minute, se va topi suficientă ceară pentru a o ţine mai ferm Acum aveam o sursă constantă de lumină care să-mi călăuzească operaţiile, iar mâinile îmi erau libere.

Am strâns din dinţi, mi-am tras răsuflarea şi am pornit la luptă cu greutatea maşinii. Mi-am băgat mâinile şi genunchii sub cadru, încercând să ridic dispozitivul de la pământ – la construcţia sa ţinusem seama de rezistenţă, nu de uşurinţa în manipulare – până când a cedat sub strădaniile mele şi s-a răsturnat pe dos. O bară de nichel îmi lovi umărul, destul de dureros.

Mi-am odihnit mâna pe şa şi am simţit locul în care suprafaţa din piele fusese zgâriată de nisipul acestui nou viitor. M-am întins în întunericul propriei mele umbre şi am pipăit cu degete ezitante cronometrele – un geam fusese spart, însă cadranul în sine părea în stare de funcţionare – şi cele două manete albe care mă puteau duce acasă. Când am atins cadranele, maşina prinse să zvâcnească precum o fantomă, aducându-mi aminte că ea – la fel ca şi mine – nu aparţinea acestui timp: că în orice clipă, după cum alegeam, trebuia doar să mă sui în dispozitivul meu pentru a mă întoarce la adăpostul anului 1891, fără alt risc decât acela de a-mi şifona un pic orgoliul.

Am ridicat lumânarea din suportul ei de nisip şi am ţinut-o deasupra cadranelor. Era, am descoperit eu, ziua 239 354 634: aşadar – am estimat – mă găseam în anul de graţie 657208. Pesemne că închipuirile mele nebuneşti despre mutabilitatea trecutului şi a viitorului erau corecte; căci întunecata coastă de deal pe care mă găseam era amplasată în timp la o sută cincizeci de milenii înainte de naşterea Weenei, şi nu îmi puteam imagina vreo modalitate în care acea lume-grădină luminată de Soare s-ar putea dezvolta din această obscuritate desăvârşită!

În îndepărtata mea copilărie, îmi amintesc că tatăl meu mă amuza cu o jucărie magică primitivă ce se numea „Imaginea dizolvată”. Nişte picturi colorate grosolan erau proiectate pe un ecran prin intermediul unui montaj binocular de lentile. Mai întâi, era proiectată o imagine de lentila dreaptă a drăcoveniei; apoi, lumina se schimba înspre partea stângă, aşa că imaginea proiectată din dreapta se estompa, în vreme ce cealaltă creştea în strălucire. Copil fiind, eram tare mirat de modul în care o realitate limpede se transforma într-o nălucă, pentru a fi înlocuită de acea formă care, la început, se văzuse doar ca un contur. Existau acele momente surprinzătoare în care cele două imagini se aflau în echilibru deplin, şi era greu să determini care detalii se intensificau şi care se estompau din realitate, sau dacă vreo parte a ansamblului de imagini era cu adevărat „reală”.

Astfel, în vreme ce stăteam în acel ţinut întunecat, am simţit că descrierea temeinică a lumii, pe care mi-o construisem pentru mine însumi, devenea înceţoşată şi vagă, pentru a ceda locul numai scheletului gol al unui succesor, cu mai multă confuzie decât claritate!

Divergenţa celor două istorii gemene la care fusesem martor – în primul caz, realizarea lumii paradisiace a Eloilor; în cel de-al doilea, dispariţia Soarelui şi formarea acestui deşert planetar – era de neînţeles pentru mine. Oare era posibil ca mai întâi evenimentele să se petreacă, iar apoi să nu se petreacă”?

Mi-am amintit cuvintele lui Toma d'Aquino13, potrivit căruia „Dumnezeu nu poate desface nimic din ceea ce a trecut şi care n-ar fi trebuit să fie. Este mai imposibil decât trezirea morţilor...” Aşa crezusem şi eu! Nu-s chiar o persoană care să se omoare după speculaţiile filozofice, însă considerasem că viitorul reprezintă o extensie a trecutului: stabil şi imuabil, până şi pentru Dumnezeu – şi cu siguranţă pentru mâna omului. Viitorul, în mintea mea, aducea cu o enormă încăpere, fixă şi statică. Iar printre mobilele viitorului, Maşina Timpului mă putea purta. Pentru a explora.

Acum însă, se părea, descoperisem că exista posibilitatea ca viitorul să nu fie un lucru de neclintit, ci ceva schimbător! Dar, dacă aşa era, am cugetat eu, atunci oare ce sens putea fi atribuit vieţii oamenilor? Chiar şi înainte îmi venea destul de greu să îndur gândul că toate realizările unei persoane urmau să devină insignifiante, mâncate de timp – iar eu, dintre toţi oamenii, ştiam asta prea bine – însă măcar o persoană avea întotdeauna sentimentul că momentele sale, lucrurile pe care le iubise existaseră cândva. Dar, dacă Istoria era capabilă de această alterare şi ştergere deplină, atunci oare ce valoare posibilă putea fi conferită oricăreia dintre activităţile umane?

Reflectând asupra acestor posibilităţi uluitoare, m-am simţit de parcă consistenţa gândurilor şi soliditatea concepţiei mele asupra lumii s-ar fi topit. Priveam fix spre flacăra lumânării, căutând să disting forma unei noi înţelegeri.
Încă nu eram înfrânt, am hotărât eu; teama mea se domoli, iar mintea îmi rămase energică şi viguroasă. Aveam să explorez această lume bizară şi să fac ce fotografii puteam cu Kodakul meu, după care urma să mă întorc în 1891. Acolo, filozofii mai buni decât mine puteau să-şi frământe creierii cu enigma celor două viitoruri care se excludeau reciproc.
M-am aplecat peste barele Maşinii Timpului, am deşurubat micile manete care aveau să mă lanseze prin timp şi le-am pus la adăpost în buzunar. Apoi am început să bâjbâi, până ce am dat peste forma solidă a vătraiului meu, aflat în acelaşi loc în care îl lăsasem în structura maşinii. L-am apucat de mânerul gros şi l-am cântărit în mână. Încrederea mea crescu atunci când m-am imaginat sfărâmând câteva ţeste moi de Morloci cu acest produs al meşteşugurilor primitive. Am introdus vătraiul într-un inel de la curea. Atârna acolo un pic incomod. Însă extrem de liniştitor, amintind – cu greutatea şi robusteţea sa – de casă şi de propriul meu şemineu.

Mi-am ridicat lumânarea în aer. Statuia, sau clădirea fantomatică, pe care o observasem în apropierea maşinii, intră într-o lumină tremurătoare. Într-adevăr, reprezenta un soi de monument – o colosală figură tăiată în piatră albă. Greu de distins în flacăra pâlpâitoare a lumânării.

Am pornit către monument. În timp ce făceam acest lucru, am avut senzaţia că zăresc o pereche de ochi cenuşii-roşietici lărgindu-se şi o spinare albă care se îndepărtă tremurândă pe suprafaţa nisipoasă, cu un lipăit de picioare goale. Mi-am odihnit mâna pe vătraiul de alamă, care îmi atârna la curea, şi mi-am continuat drumul.

Statuia stătea pe un piedestal ce părea a fi din bronz, decorat cu plăci filigranate, în relief. Piedestalul era murdărit, ca şi cum ar fi fost atacat de o cocleală de mult uscată. Statuia însăşi era din marmură albă, iar dintr-un trup leonin porneau nişte aripi enorme, ce păreau a pluti deasupra mea M-am întrebat dacă acele lespezi mari de piatră erau susţinute, căci nu puteam să remarc nici o structură de sprijin. Poate că exista vreun schelet de metal, mi-am zis eu – sau poate că unele elemente ale acelei îmblânziri a gravitaţiei, pe care o teoretizasem ca ipoteză în ultimul meu periplu prin Era Construcţiilor Măreţe, subzistau în această epocă dezolantă. Chipul namilei de marmură era uman şi îndreptat către mine; am avut impresia că acei ochi goi de piatră mă urmăreau şi că pe buzele deteriorate de vreme se citea un zâmbet, sardonic şi crud...

Cu un fior, am recunoscut această construcţie; dacă n-ar fi fost teama de Morloci, aş fi izbucnit în strigăte provocate de fericirea întâlnirii cu ceva familiar! Acesta era monumentul căruia ajunsesem să-i spun Sfinxul-cel-Alb – o construcţie pe care o cunoscusem, în fiecare aspect, în timpul primului meu zbor în viitor. Era ca şi cum salutam un vechi prieten!

Am dat un ocol pantei nisipoase, învârtindu-mă pe lângă maşină şi aducându-mi aminte ce se întâmplase.

Această zonă constituise o pajişte, înconjurată de rododendroni liliachii şi purpurii – acei arbuşti care îşi ninseseră inflorescenţele peste mine într-o grindină care mă întâmpinase la prima mea sosire. Iar profilându-se deasupra tuturor lucrurilor, la început nedesluşită în acea călătorie, se găsise impozanta formă a acestui Sfinx.

Ei bine, iată-mă din nou acolo, cu o sută cincizeci de mii de ani înaintea acelei date. Arbuştii şi pajiştea dispăruseră – şi nu aveau să mai apară niciodată, bănuiam eu. Grădina însorită cedase locul acestui deşert sinistru şi întunecat, iar acum fiinţa numai în tainiţele minţii mele. Însă Sfinxul era aici, rezistent precum însăşi viaţa şi aproape indestructibil, se părea.

Am pipăit plăcile de bronz de pe piedestalul statuii, nutrind un sentiment ce aducea cu afecţiunea. Cumva, existenţa Sfinxului, dăinuind din precedenta mea vizită, mă asigură că nu îmi închipuiam toate întâmplările, că nu fusesem lovit de nebunie în vreun cotlon întunecos al căminului meu din 1891! Toate acestea erau reale din punct de vedere obiectiv şi – fără îndoială, ca şi restul Creaţiei – totul se supunea unui anumit tipar logic. Sfinxul-cel-Alb făcea parte din acest tipar, şi numai ignoranţa şi mărginirea mea mă împiedicau să văd şi restul său. Eram copleşit şi mă simţeam plin de hotărârea de a-mi continua explorarea.

Dintr-un imbold de moment, am făcut un ocol până în partea laterală a piedestalului situată mai aproape de Maşina Timpului şi, la lumina lumânării, am cercetat placa de bronz cu decoraţiuni de-acolo. În locul acela, mi-am adus eu aminte. Morlocii – în cealaltă istorie – deschiseseră baza goală a Sfinxului şi trăseseră Maşina Timpului în interior, intenţionând să mă prindă în capcană. Venisem la Sfinx cu o piatră şi lovisem în această placă – exact aici; mi-am trecut degetele peste decoraţiuni şi am apăsat pe unele dintre modelele tăbliei, deşi fără rost. Ei bine, acum am găsit acele reliefuri tari şi rotunde sub degetele mele, de parcă ar fi fost noi. Era straniu să te gândeşti că relieful acelui ornament nu avea să întâlnească furia pietrei mele de-a lungul câtorva milenii... ori, poate, niciodată.
Am hotărât să mă îndepărtez de maşină şi să-mi reiau explorarea, însă prezenţa Sfinxului îmi retrezise sentimentul de groază din vremea în care pierdusem Maşina Timpului în faţa hoardelor de Morloci. Mi-am pipăit buzunarul; cel puţin, fără manetele mele, maşina nu putea fi pusă în funcţiune – însă aceasta nu reprezenta nici o piedică pentru ca acele făpturi dezgustătoare să se bulucească peste maşină de îndată ce eu plecam de lângă ea, poate ca să o dezmembreze ori să o fure din nou.

Iar pe lângă asta, în acest peisaj întunecos, cum puteam evita să mă rătăcesc? Cum puteam să fiu sigur că aveam să găsesc iarăşi maşina, o dată ce urma să mă depărtez la ceva mai mult de câţiva iarzi?
Mi-am frământat mintea cu această problemă vreo câteva minute, dorinţa de a cerceta mai mult luptându-se cu temerile mele Apoi mă fulgeră o idee. Mi-am deschis raniţa şi am scos lumânările şi batoanele de camfor. Într-un zor nebun, am introdus aceste obiecte în crevasele din structura complexă a Maşinii Timpului, am dat un înconjur maşinii şi am scăpărat chibrituri, până ce fiecare lumânare sau baton era aprins.

M-am îndepărtat de lângă opera mea strălucitoare cu oarece mândrie. Flăcările lumânărilor scânteiau pe alama şi pe nichelul lustruit, aşa că Maşina Timpului era luminată precum un ornament de Crăciun. În acest peisaj întunecat, cu maşina înălţată pe coasta stearpă, urma să pot vedea farul meu la o distanţă apreciabilă. Cu puţin noroc, flăcările aveau să-i alunge pe Morloci – sau dacă nu, urma să observ de îndată slăbirea lor şi să dau fuga înapoi, pentru a mă arunca în luptă.

Am apucat cu degetele mânerul greu al vătraiului. Cred că o parte din mine nădăjduia să se întâmple aşa ceva; mă furnicară mâinile când mi-am adus aminte de senzaţia bizară şi moale a pumnilor mei izbind în chipurile Morlocilor!

În orice caz, acum eram gata de expediţie. Mi-am luat Kodakul, am aprins o mică lampă cu petrol şi mi-am croit drum pe deal, oprindu-mă la fiecare câţiva paşi pentru a mă asigura că Maşina Timpului stătea netulburată.



va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu