Jean de la Hire
La voia întâmplării (III)
Noaptea aceea de Iunie se anunţa foarte senină. „Aeroc”-ul zbura în linie dreaptă la o înălţime de o mie de metri făcând un zgomot uşor ca şi zbârnâitul unei albine.
Raimondo era la volan; Marius supraveghea motorul, Jean Bart examina o hartă la lumina încă destul de puternică a soarelui ce apunea. Ar fi cu neputinţă de descris emoţia lor. Şi totuşi, nici o umbră de tristeţe, de părere de rău. Era un amestec de speranţă, de bucurie, de entuziasm şi de forţa imensă unită cu violenta senzaţie a unei minunate libertăţi.
Trecuse cam vreun sfert de ceas de la plecare, fără ca cei trei aviatori să fi deschis gura, când Jean Bart, ridicând capul, strigă:
— Raimondo.
— Ce e? întrebă acesta.
— Trebuie să urmăm direcţia vest-nord-vest. Vom intra în Ocean prin golful Gasconiei. Cu ce viteză zburăm, Marius?
— 200 kilometri pe oră.
— Bine, zise Jean Bart. Acum sunt ceasurile nouă. De la Roma la Barcelona sunt 900 de kilometri în linie dreaptă. Vom trece deci deasupra oraşului pe la unu dimineaţa.
— Nu e nici o adiere de vânt. Nu vom devia de la linia dreaptă pe care trebuie s-o urmăm, Raimondo şi nici nu e nevoie de busolă. Văd destul de bine Ursa mare şi cea mică cu steaua polară şi Carul lui Boote. Dacă nu se înnorează, ne ajung numai stelele pentru orientare.
Vântul produs de viteza cursei nu-i împiedica să-şi audă cuvintele deoarece prora aparatului era prevăzută cu un parbriz de oţel în care se deschideau două ferestruici cu geamuri de cristal.
Dar, cu toate că puteau vorbi în linişte, deoarece lipsa vântului le permitea să conducă destul de uşor, se mulţumiră timp de o oră şi jumătate numai cu observaţii geografice şi atmosferice.
Recunoscură pe rând la luminile ce licăreau ici şi colo pe pământul cufundat în întunerec câteva aglomerări de oarecare importanţă, care după linia regulată pe care o urmau, trebuiau să fi fost oraşele de pe coasta Corsicei sau a Sardiniei. Mişcaţi de acelaş gând, cei trei cercetaşi strigară într-un singur glas: „Adio Italie!” Şi-şi simţiră ochii umplându-se de lacrimi. Apoi nu mai văzură nimic decât apă şi aer. Deodată la orizont. Spre apus, apărură parcă nişte stele.
— Uite, zise Marius, nişte stele care se ridică şi altele care se sting şi-apoi se reaprind.
— Sunt luminile fixe şi farurile intermitente din portul şi rada Barcelonei! zise Jean Bart.
— Bravo! zise Raimondo. Asta înseamnă că n-am deviat nici cu un centimetru. De acum vom zbura deasupra uscatului timp de trei ore, urmând linia Barcelona-Saragossa-Bilbao.
În timp de trei ore fu o succesiune de puncte luminoase şi la intervale obscure până ce Jean Bart exclamă:
— Peste cinci minute vom intra în Golful Gasconiei.
Atunci cei trei cercetaşi simţiră inimile bătându-le cu putere. Formidabilul zbor abia acum începea.
Din Golful Gasconiei până la New-York sunt 8000 kilometri în linie aeriană. Presupunând că „Aeroc”-ul nu avea să devieze niciodată din drumul drept şi că avea să păstreze tot timpul o viteză de 180 kilometri pe oră, traversarea Atlanticului trebuia să dureze 44 de ore!
Pe când se gândeau la dificultăţile ce le vor ieşi în cale, trecură peste îmbucătura fluviului San-Sebastiano. Jean Bart scoase ceasornicul şi uitându-se la lumina becului electric zise:
— Azi, Miercuri, 4 Iunie, la ora unu şi patruzeci de minute hidroavionul „Aeroc” al lui Petre Balsan se avântă deasupra Atlanticului, la San Sebastiano, cu destinaţia New-York, având pe bord pe cercetaşii italieni: Balsan, Colombo şi Callega. Îşi concentrase toată energia ca să rostească acele cuvinte şi totuşi glasul îi tremura puţin. Marius observă şi îi zise umflându-şi vocea şi cercând să glumească:
— Tremuri Jean Bart!
— Dar nu de frică, răspunse iute genovezul.
Din cauza frigului, cum spunea acel faimos cetăţean francez urcându-se pe ghilotină, adaogă Raimondo cu un accent solemn, dar zâmbind.
Din ligurul se ridicase şi întorcându-se pe jumătate zise:
— Ascultaţi dacă-mi tremură vocea. Şi strigă cu putere: La revedere Europa, la revedere!
— La revedere Europa, repetară ceilalţi doi împreună.
Şi cu o mişcare spontană se întoarseră amândoi să se uite înapoi. Pământul dispăruse în noapte, în care se zăreau numai luminile fixe sau intermitente din rada deja San Sebastiano. Apoi, întorcându-se spre proră, văzură infinitul deasupra unui ocean de întuneric.
Oceanul era liniştit, căci nu se auzea nici un zgomot, afara de slabul zbârnâit al elicei şi sforăitul uşor al motorului.
Timp de o oră aproape, nici unul nu scoase o vorbă.
Raimondo mânuia cu vigoare volanul şi privea vag spre stelele ce se vedeau prin ferestruicile rotunde.
Marius la fiecare clipă controla aparatele.
Jean Bart verifica, după poziţia anumitor constelaţii faţă de liniile drepte ale aripilor dacă „Aeroc”-ul urma direcţia voită.
Deodată Marius întreabă:
— Cum facem ca să dormim?
— M-am gândit, zise Balsan. Iată cum: De la miezul nopţii la şase dimineaţa eu voi sta la volan şi tu, Marius, vei putea dormi. De la şase la amiază îţi voi lăsa ţie volanul şi eu voi dormi. Apoi voi lua iar conducerea de la amiaza la şase seara şi tu de la şase după amiază până la miezul nopţii. Astfel vom face fiecare câte 12 ore la volan, şase de somn şi şase de repaos.
— Se aprobă, zise Marius.
— Dar eu? întrebă Jean Bart.
— Tu nu vei sta de loc la volan, ordona Balsan. Tu eşti însărcinat cu orientarea şi observarea. Vei veghea toată noaptea. De la şase dimineaţa vei putea dormi până la amiază ţi chiar până la şase seara. În timpul somnului tău eu şi Marius vom conduce după busolă. Dacă va fi cumva prea multă ceaţă sau ceva neprevăzut, bine înţeles că te vom deştepta.
Bine! aprobă Jean Bart.
— Şi ca să mâncăm? întrebă Marius.
— La şase dimineaţa, la amiază şi la şase seara, declară Balsan.
Nu uitaţi apoi, că vom fi la New-York, dacă totul incite bine, peste vreo patruzeci de ore şi ceva, adică în două zile şi mai puţin de două nopţi.
— Bine! zise iarăşi Jean Bart.
— Se aprobă, răspunse Marius.
Şi iarăşi, urmă o tăcere.
După cinci minute, Marius dormea pe scaunul lui. Căci acest băieţaş deşi iute din fire, avea un caracter hotărât. Şi de vreme ce Raimondo, căpitanul lor hotărâse că Marius trebuia să doarmă de la miezul nopţii până la şase şi miezul nopţii trecuse, Marius dormea…
În curând trecu miezul nopţii. Apoi se făcură ceasurile unu, doi, trei…
Spre răsărit stelele păliră şi o dungă trandafirie însemni linia orizontului. Lumina se mări şi se întinse de la un capăt la altul al cerului.
Şi în faţa ochilor uimiţi ai celor trei aviatori apăru Oceanul, o nesfârşită întindere de azur palid.
Atunci abia începu să adie briza. Cu un ochean de marină, Jean Bart, aplecat puţin peste bordul aparatului, examina suprafaţa Oceanului. Când, deodată, scoase o exclamaţie de surprindere:
— Raimondo!
— Ce e?
— O epavă!
— Ce spui? întrebă Balsan, care nu înţelesese la început.
— O epavă îţi spun… Colo, pe mare… Se zăreşte chiar o formă omenească grămădită pe o scândură.
— Trebuie să vedem ce e, zise Raimondo. să coborâm!
— Desigur.
Şi pe când Jean Bart, cercetând cu ocheanul, da lui Raimondo indicaţiile necesare ca să se orienteze, acesta începu să strige pe Marius.
— Ce s-a întâmplat mormăi acesta, deşteptându-se şi frecându-şi ochii.
— Amerizăm.
— Dar ce, avem vreo avarie?
— Nu, dar Jean Bart a zărit prin ochean urmele unui naufragiu.
Această primă aventură, deşi le întrerupsese zborul, îi pasiona.
Hidroavionul, condus cu îndemânare de Raimondo se scobori pe valuri alături de misterioasa epavă.
Dar ceea ce văzură îi emoţionă în alt mod.
Pe un fel de plută, pe care Marius o trase cu îndemânare cu ancora, zăcea o fiinţă omenească, slabă, palidă, leşinată sau moartă.
E lesne de închipuit care le fu emoţia când hidroavionul şi pluta se găsiră nemişcate la doi metri distanţă unul de altul şi putură constata că misteriosul naufragiat era un copil!
— Numai de n-ar fi mort! zise Jean Bart împreunând mâinile.
— Trage Marius! strigă Raimondo. Jean Bart, da-mi coniacul din lada cu provizii şi scoate repede o flanelă şi o haină de schimb dintre lucrurile noastre.
Şi pe rând Jean Bart căuta în fundul nacelei şi da lui Raimondo obiectele cerute, Marius trase pluta lipind-o de flancul hidroavionului.
— Trebuie să debarc, zise el, ca să iau copilul.
Cu o mişcare sprintenă şi bine calculată el, sări din nacelă pe fragila plută. Apoi ridicând în braţe pe micul naufragiat îl întinse camarazilor săi care îl aşezară pe scaunul din napoi.
Şi câteşi trei strânşi în spaţiul strâmt dintre scaunele anterioare şi cel din napoi deteră misteriosului naufragiat toate îngrijirile ce se dau în asemenea cazuri. Dar după o oră de sforţări zadarnice trebuiră să cedeze, învinşi de neîndurata natură: în loc de a se încălzi şi de a-şi recăpăta elasticitatea, corpul nefericitului se înţepenea şi se făcea rece ca gheaţa.
— E mort, zise Raimondo.
— E mort! Bietul copil.
— Cât trebuie să fi suferit înainte de a închide ochii pentru totdeauna! îl compătimi cu tristeţe Raimondo.
Şi cu nu gest unanim se descoperiră în faţa micului cadavru, simţindu-se cuprinşi de un fel de teamă în faţa necunoscutului al pericolului şi al morţii.
Dar Raimondo revenindu-şi repede în fire zise: Jean Bart, goleşte sacul în care ţinem hainele şi să dăm acestui mort onorurile ce se obişnuiesc în marină.
Şi cei trei băieţi închiseră corpul îngheţat al micului necunoscut în sacul în fundul căruia puseră şi o bucată de fier uitată din întâmplare în nacelă. Apoi Jean Bart scoase dintre lucruri un steag pe care-l înălţă pe una din aripile hidroavionului în momentul în care camarazii săi azvârleau în mare corpul naufragiatului.
Puţin după aceea „Aeroc” aluneca iarăşi pe apă, dar abia atunci Balsan se gândi la direcţia ce trebuia să urmeze, dându-şi seama că se ridicase o ceaţă deasă care ascundea cerul şi orizontul.
— O să trebuiască să ne servim de busolă, spuse el. Marius, scoate-i capacul. Vreau să ne urcăm deasupra ceţei ca să vedem soarele.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu