duminică, 8 martie 2015

Cântec înainte de apus (3)


LORYSS





Furia îi încălzi lui Ștefan măruntaiele, numai pentru a se transforma în frustrare amară, ca şi cum pierduse un obiect pe care nici nu‑l avusese. Majoritatea lucrurilor pe care le iubise fuseseră nimicite în timpul crizei. Acum, puţinele rămase luau acelaşi drum, al distrugerii lipsite de sens.

- Dar de ce? protestă el, aşezându‑se pe un scaun gol, să‑i treacă tremuratul. Ce rost are să le distrugă?

- Cui pasă? Nu poţi mâncat cărţi, nu ţine de cald picturi. Vandalii că le arde, sigur nebuni, dar cui pasă?

- Bine, spuse Ștefan, bine.

Răspunsurile care simţea că încolţesc în el n‑ar însemna nimic pentru Femeia Barbă-lată. Nu putea decât să‑şi înăbuşe pierderea şi suferinţa, să le ascundă. Strânse din dinţi şi, obosit, îşi luă lucrurile, le puse în geantă şi coborî din tramvai. Femeia Barbă-lată îl urmări dezgustată cum se îndepărtează. Bărbatul ei stătea tot pe tramvai şi se uita fioros, foarte fioros, cu puşca sub braţ, la orizontul pe cale de a se întuneca.

Ștefan îşi petrecu dimineaţa următoare vânând din nou şobolani printre rândurile de case măcinate de trecerea timpului, care încă se aliniau uniform în vestul oraşului. După câteva ore de căutare zadarnică, avu noroc şi dădu peste mai mulţi ie­puri care afânau pământul moale într‑o curte din spatele unei case, închisă şi sufocată de buruieni. Prinse doi dintre ei, mai ne­atenţi, înainte ca restul să fugă şi să se ascundă. Restul dimineţii îl petrecu jupuindu‑i, prăjindu‑i şi punându‑le pielea în sare. După‑amiază, se afla din nou în sala întunecoasă, începând lunga sarcină de a acorda fiecare coardă a pianului la înălţimea perfectă a sunetului. Fost acordor profesionist, ar fi fost capabil să termine mult mai repede, însă era obligat să lucreze într‑un ritm frustrant de lent, luând decizii bazate pe încercare şi eroare şi as­cultând fiecare coardă în parte, comparând‑o cu celelalte deja acordate, apoi strângând‑o încă o dată cu cheia ruginită.

Măsura trecerea timpului după viteza cu care ardeau lumâ­nările fumegânde şi plecă înainte de căderea nopţii.

Aşa petrecu multe zile la rând, până când nu se mai putu încrede în propriul auz şi trebuia să facă pauze de ore întregi înainte de a relua lucrul.

De câte ori pleca din sală ca să mănânce sau să‑şi odihnească ochii sau auzul, vedea fum la orizont. Veni şi ziua când termină; când testă pianul cu game şi exerciţii simple şi se asigură că era perfect acordat. Atunci ştiu că se teme să înceapă, se teme să se aşeze şi să cânte muzică adevărată. Degetele lui încă nu uitaseră piesele favorite, dar în adâncul inimii îi era frică să nu se încurce şi să‑şi bată cumva joc de muzică. Îşi păstrase forţa mâinilor şi flexibilitatea degetelor luptându‑se cu dinozaurul de pian din casa lui în toată vremea asta, dar nu putea spune cu siguranţă că‑şi păstrase şi îndemânarea. Trecuse foarte mult timp.

Ștefan ieşi din sală şi se aşeză, deznădăjduit şi tremurând, pe camionul ruginit, acoperit de frunze. După‑amiaza era la început şi, pentru prima oară după atâtea zile, nu se vedea fum pe cer. Mâncă ultima bucată de iepure şi‑şi dădu seama că va trebui să vâneze din nou a doua zi. Râse de el, prost bătrân ce era, trase câteva înghiţituri de apă din sticlă, aprinse lumânarea şi se întoarse repede în sală, ridicând nori de praf.

Mutase deja toate suporturile într‑o parte, lăsând pianul singur, să nu fie înghesuit. Acum şterse de praf încă o dată suprafaţa lustruită, frecă literele de alamă, trase capacul, aprinse candelabrul şi se aşeză în faţa clapelor. Liliecii se apucaseră de forfotit - spectatori aplaudând tumultuos. Înclină din cap către scaunele din catifeaua roasă de molii şi începu să cânte.

Prima piesă: Beethoven, Sonată pentru pian, opus 109. Muzica se revărsa, prindea forţă, curgea din coardele pianului magnific odată cu degetele care se deplasau şi apăsau pe ele, amintindu‑şi de ceea ce creierul nu mai ştia sigur. Iar el înţelese, chiar în timp ce‑o asculta, că nu‑şi pierduse măiestria, că se refugiase cumva în siguranţa sinelui său, latentă în toţi aceşti ani de chin. Ţesu o pânză din muzica lui, aruncă viaţă şi lumină şi armonie în beznă, se înveli pe sine cu sunetele ei şi cântă întruna. Şi, în timp ce cânta, plângea.

Bucata se termină; începu alta. Şi alta. Beethoven, Mozart şi Chopin reînviau. Muzica răsună ceas după ceas. Un şuvoi de bucurie, de suferinţă, de dor. Era orb, insensibil şi surd la toate, mai puţin la muzica lui, izolat de lumea din afară, în castelul de sunete pe care îl construia în jurul lui.

În cele din urmă, se opri, degetele pulsându‑i dureroase, şi ridică ochii deasupra pianului.

În faţa lui stătea un vandal. Legăna în braţe barosul cu care Parnell se targuise cu Femeia Berbeleac. Unealta avea capul roşu de sânge. Stătea şi‑l privea dispreţuitor, mângâind, mângâind întruna coada uneltei pe care‑o căra după el. Era îmbrăcat în piele prost păstrată şi metal ruginit. La gât purta vreo zece coliere de metal, iar pe pieptul gol şi păros atârnau lanţuri - cruci şi svastici, simboluri ale păcii şi peşti - care se loveau unele de altele şi zornăiau. Era murdar, cu păr uns şi încâlcit, iar pe frunte avea o cicatrice în formă de V. Puţea.

Ștefan nu fu în stare să vorbească. Împietrise de teamă şi inima i se zbătea în piept ca peştele pe uscat.

Vandalul scoase un chicot răguşit, încântat de groaza de pe chipul lui.

- Hei, bătrâne, cânţi grozav! Ia spune, Muzicuţă, cu vocea cum stai?

- N-am voce, abia îngăimă.

Celălalt scutură din cap batjocoritor, mimând părerea de rău.

- Mare păcat, Muzicuţă. Dar, ascultă la mine, să vezi ce voce frumoasă o să ai când am terminat cu tine. Una faină şi puternică.

Îşi trecu barosul în mâna cealaltă şi scoase un cuţit. Lama străluci fioros pe scenă când se reflectă în ea flacăra lumânării.

Ștefan simţi că i se face rău, dar, într‑un impuls de nebunie, vechea lui furie îl copleşi chiar atunci când se află faţă în faţă cu teama.

- De ce? întrebă el, cu glas tremurat. De ce vrei să mă omori? Ce rău ţi‑am făcut?

Vandalul miji ochii, concentrându‑se amuzat.

- De ce? De ce nu? zise şi cuţitul scânteie gălbui în ochii lui Ștefan.

- Tot ceea ce faceţi voi... distrugeţi toate lucrurile frumoase, cărţile, tablourile... Începu Parnell să se agite, în ciuda fricii. Numai ele ne‑au rămas din moştenirea noastră, din cultura noastră; din civilizaţie, din măreţia Omului, nu‑ţi dai seama? Nu sunteţi decât nişte barbari, ucideţi şi ardeţi...

Se opri când vandalul, după ce‑i şterse veselia de pe chip, flutură lama spre el.

- Te pricepi la muzică şi la vorbe, dar spui numai tâmpenii. Ştii ce ne‑a dat preţioasa ta cultură? Jeg şi războaie şi obiceiul de a ne mânca unii pe alţii. Eşti un bătrânel simpatic; erai deja bătrân când au început crimele şi foametea. Eu şi ai mei nu eram decât nişte ţânci. Ştii prin ce‑am trecut? A trebuit să fugim şi să ne ascundem ca să nu ne mănânce adulţii; am fost nevoiţi să mâncăm ţărână şi noroi să nu murim, băi. Asta a însemnat preţioasa ta moştenire pentru noi, drăguţule, aşa că nu mă umple pe mine de rahat cu laude aduse Omului, că n‑a fost deloc măreţ.

Vandalul se aplecă deasupra lui şi suflă spre el duhoarea care‑i ieşea din gură. Ștefan nu scoase o vorbă când barbarul se dădu înapoi şi‑i aruncă priviri de oţel.

- Iar tu stai aici pe întuneric şi cânţi muzica aia frumoasă şi nu vrei altceva decât să fie toate cum au fost înainte! Ei bine, o să avem grijă, eu şi ai mei, să nu mai fie niciodată cum a fost. Acuma, ia spune‑mi tu mie, băi, ce bine a făcut muzica aia, cultura aia vreodată? Ia zi.

Ștefan se pierdu în învălmăşeala propriilor gânduri. Într‑un sfârşit, rosti simplu:

- Le‑a adus oamenilor bucurie, atât.

Vandalul deveni iarăşi dispreţuitor:

- Bine, măi Muzicuţă, să vezi ce mare bucurie o să fie pe capul meu când o să te omor. Dar mai întâi, vedeto, o să sar într‑un picior de fericire când o să distrug mândreţea asta de instrument chiar sub nasul tău, ca să te bucuri şi tu odată cu mine. Ce zici?

Şi, răsucindu‑se, vandalul ridică barosul până deasupra coardelor pianului.

Ștefan simţi cum se rupe ceva în el.

Sări şi‑l prinse pe vandal de braţ. Luat prin surprindere, acesta scăpă barosul. Parnell îl zgârie cu unghiile pe obraz. Vandalul ridică pumnul păros şi‑l izbi în maxilar, mai‑mai să‑l trântească la pământ, dar i se agăţă cu mâinile de gât - numai ele nu‑i tremurau - mâini devenite parcă de fier după zeci de ani de exersat la clape - iar cu degetele mari apăsa pe traheea vandalului. Tânărul începu să se sufoce şi încercă zadarnic să‑i dea mâinile la o parte, căci degetele noduroase se încleştau într‑o strânsoare ucigătoare, strângeau tot mai tare, cu forţa cuiva căzut pradă isteriei. O clipă interminabilă, cei doi atârnară unul de altul, într‑o îmbrăţişare stranie. Apoi vandalul se prăbuşi pe scenă cu Ștefan deasupra lui, înăbuşind în el şi ultima fărâmă de viaţă, până când îşi dădu sufletul.

Scoase un strigăt înăbuşit şi vomită peste marginea scenei. Se lăsă pe genunchi, transformat de propria reacţie şi groază într‑un animal fără minte. În cele din urmă, se întoarse şi, cuprins de un sentiment străin, se holbă la cadavrul vandalului. De afară se auzeau foarte slab urletele celorlalţi din noile cete de barbari care dădeau foc şi prădau. Înăuntru - tăcerea morţii şi forfota liliecilor.

Se târî spre pian, unde căzuse barosul. Se ridică, proptindu‑se de el pentru că‑i tremurau picioarele, apoi îl cuprinse în mâini.

Dintr-o singură lovitură născută din durere, izbi cu el în coardele pianului.

Se zgudui din tot corpul din cauza şocului. Coardele zbârnâiră violent, lemnul crăpă, aerul răsună de sunete sparte. Candelabrul se rostogoli, ateriză pe podea şi se stinse, răspândind bezna în toată sala.

Liniştea nu se sfârşi niciodată.



sfârsit

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu