Andrei Muresanu
Deşert
e tot ce vede semeţul ochi supt soare
Şi
nu e fericire deplină pre pământ;
Un
vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
Din
oara când se naşte şi până la mormânt!
Văzutu-s-a
om cândva să zică l-a sa moarte:
“Mă
duc cu bucurie, c-am fost şi-s fericit”?
Un
rege-a stat în lume, a cărui rară soarte
La
altul în natură cu greu a mai zâmbit;
Şi
iată că el singur a scris cu-amărăciune,
Târât
de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
“Nimic
supt cer statornic, ci tot deşărtăciune,
Deplină
fericire supt soare n-am aflat!”
Un
tată se sileşte s-adune-averi în lume
Încungiură
oceanuri cu mii nefericiri,
Când
fiu-i se răsfaţă văzând că are sume
Ce
pot să corespundă la oarbele-i simţiri!
Un
jude calcă legea, cu scop să mulţămească
Desfrâul
unei patimi de care-i subjugat;
În
urmă dă prinoase, cu scop să amuţească
Simţirea
conştiinţei ce-l mustră ne-ncetat.
Un
trântor suge mierea ce crudele albine,
Zburând
în armonie mai multe zeci de mii,
Adună
dimineaţa, în oarele senine,
Când
soarele străluce pe verzile câmpii.
Făţarnicul
să-nchină cu buzele pătate,
Iar
inima-i vicleană goneşte mijiociri
Să
guste-n răsfăţare-şi ce altor nu-s iertate,
Să-ncarce
pe săracul cu mii de asupriri.
În
gura-i pângărită de false jurăminte,
Bucată
neiertată de lege n-a întrat,
Iar
vorbe necurate, ocări de lucruri sânte,
Ca
ploaia primăverei din rostu-i au zburat.
Deşert
e dar ce vede semeţul ochi sub soare,
Şi
nu e fericire deplină pre pământ;
Un
vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
Din
oara când se naşte şi până la mormânt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu