Epurarea (3)

Victor Suvorov

DESPRE PRIMII ZECE

Peste hotare, diverşi gazetăraşi, din considerente bine cunoscute, încearcă să prezinte lucrurile sugerând că noi, din cauza nimicirii unei şlehte de ticăloşi -tuhacevski, gamarnikovi, uborevici şi alte canalii asemenea lor -, nu am avea în Armata Roşie un corp de comandă bun.
Comandant de corp de armată G. Stern.
Cuvântare la Congresul al XVIII-lea al VKP (b)1 din 18 martie 1939

În anii '30, cel mai mare titlu militar era acela de Mareşal al Uniunii Sovietice.

Ceva mai jos era comandantul de armată de rangul l.

Am fost învăţaţi că primii zece din conducerea militară superioară erau cinci mareşali ai Uniunii Sovietice şi cinci comandanţi de armată de rangul 1. Dintre cei cinci mare­şali, Stalin a lichidat trei, iar dintre cei cinci comandanţi de armată de rangul l - pe toţi cinci. Ni s-a mai spus că Stalin n-a stârpit pe cine s-a nimerit, ci pe cei mai buni: trei mareşali geniali - Tuhacevski, Egorov şi Blücher - au mers sub satâr, iar doi mareşali idioţi - Voroşilov şi Budionnîi -au rămas bine sănătoşi.

La prima vedere este îngrozitor.

La a doua, nu foarte.

Haideţi să ne imaginăm că în timpul epurării n-ar fi pierit trei mareşali ai Uniunii Sovietice, ci toţi cinci. Să ne închipuim că o dată cu cele trei genii, Stalin i-a împuşcat şi pe cei doi idioţi, Voroşilov şi Budionnîi. Ar fi fost mai bine sau mai rău pentru armată şi ţară? Capacitatea de luptă a armatei ar fi crescut în acest mod sau ar fi scăzut ? Cred că ar fi crescut. Cine poate contrazice acest lucru? Cred că printr-o asemenea mişcare, Stalin ar fi întărit armata, nu ar fi slăbit-o. De unde concluzia: dacă tovarăşul Stalin nu s-ar fi limitat la jumătăţi de măsură, nu s-ar fi culcat pe lauri, ci ar fi manifestat ceva mai multă hotărâre şi râvnă la epurarea armatei, poporului, ţării şi armatei înseşi i-ar fi fost mai bine.

Şi să nu-mi reproşaţi mie cruzimea. Nu eu, ci statistica vorbeşte : tovarăşul Stalin a împuşcat puţini. Trei mareşali împuşcaţi e destul de rău, cinci mareşali împuşcaţi ar fi fost mai bine. Există vreo obiecţie împotriva statisticii ?

Apropo, Stalin nu a fost atât de prost pe cât ne este descris. Tovarăşul Stalin i-a îndepărtat de la putere şi pe Voroşilov, şi pe Budionnîi. Înainte de război, nici Voroşilov, nici Budionnîi nu ocupau posturi care să necesite experienţă, inteligenţă şi cunoştinţe. Ei nu mai luau nici un fel de decizii şi nu influenţau evenimentele în vreun fel. Aşa că, înainte de război, Stalin i-a îndepărtat de la putere pe toţi cinci.

Şi a procedat corect.

Sânt de acord, Stalin i-a eliminat pe mareşali prin diferite procedee: pe unii cu un glonte în ceafă, pe alţii printr-o avansare onorabilă, dar impotentă, în armată, la o asemenea avansare se spune : l-au trimis să joace miuţa. În varietatea de metode de limitare a puterii mareşalilor s-a văzut limpede logica de fier stalinistă.

Toţi cei cinci comandanţi de armată de rangul l au fost împuşcaţi. Obiectivul a fost distrus 100%. Ce pierdere! Ce comandanţi! Ce strategi! Statistica epurării primilor zece : trei mareşali şi cinci comandanţi de armată de rangul 1. Opt din zece. Procentaj: 80%.

Aici mă văd nevoit să intervin şi să întrerup lamentarea generală. Voi corecta puţin lucrurile : în primii „zece" n-au fost tocmai zece, ci treisprezece comandanţi superiori.

Mareşali au fost cu adevărat cinci, dar comandanţi de armată de rangul l au fost opt. Cinci comandanţi de armată de rangul l au fost împuşcaţi, dar trei au rămas, au trecut cu bine epurarea, au fost avansaţi şi, în 1940, toţi trei au ajuns mareşali. Numele lor: B.M. Şapoşnikov, G.I. Kulik, S.K. Timoşenko.

Aceştia trei n-au încăput în teoria nimicirii comandanţilor de armată de rangul l, de aceea au fost excluşi pur şi simplu din statistică, scăpând astfel atenţiei cercetării ştiinţifice. Iar dacă sânt amintiţi, poveştile despre nimicirea totală îşi pierd din prospeţimea iniţială.

Dar bocetele nu mai contenesc: din cinci, toţi cinci, din cinci, toţi...

Când aud asemenea glasuri, spun calm istoricilor comu­nişti : bine, nu aţi auzit nimic niciodată despre Timoşenko, Kulik şi Şapoşnikov - dar măcar vă amintiţi numele celor cinci împuşcaţi ?

Dragă cititorule, să facem o probă: să închidem ochii şi să repetăm în minte cele cinci nume ale comandanţilor de armată de rangul l care au căzut victime monstruoasei fărădelegi. Toţi cinci au acelaşi titlu, dar funcţiile ocupate au fost diferite. Ar fi de dorit să-l numim pe primul, care a ocupat poziţia cea mai înaltă în Forţele Armate. V-aţi adus aminte ? Nu ? Nu puteţi ?

Da, nu poţi să ţi-i aminteşti pe toţi deodată. Ne-au tot bătut la cap : cinci din cinci, cinci din cinci, cinci din cinci! Dar nu ne-au spus numele celor cinci. N-am întâlnit nici un istoric occidental care să-şi amintească cele cinci nume. Mulţi clamează tragedia Armatei Roşii, dar nimeni nu a aprofundat detaliile.

Şi în Rusia, nu ştiu din ce pricină, nimeni nu se înghe­suie să le analizeze. Doi istorici comunişti, V. Rapoport şi I. Alekseev, au scris o carte despre epurarea din armată. Cartea a fost editată peste hotare ca fiind, cică, un alt punct de vedere foarte îndrăzneţ. Lucrarea are cinci sute de pagini. La sfârşit se află o listă a geniilor lichidate, între care numai trei comandanţi de armată de rangul 1. Nu cinci din cinci, doar trei. Aici există o inadvertenţă. Este o mare diferenţă: au fost împuşcaţi cinci sau numai trei? Aşadar, câţi au fost împuşcaţi? Îndeobşte cinci, dar comuniştilor nu le vine la îndemână să le zică pe nume. De aceea au scornit un truc: îi numesc numai pe cei împuşcaţi în 1937-1938, neluîndu-i în calcul pe cei împuşcaţi în 1939 şi mai târziu. De ce? Logica ne sugerează că trebuiau să-i numească mai întâi pe cei care au fost împuşcaţi mai aproape de război, aceştia fiind mai greu de înlocuit, deoarece un nou comandant care ajunge în post înalt are mai puţin timp pentru a-şi însuşi noua funcţie. Tot patosul cărţii lui Rapoport şi Alekseev în aceasta constă: au fost împuşcaţi nu numai în 1937-1938, ci, izolat, şi în 1939, 1940 şi chiar în 1941. Dacă este aşa, daţi nume. Nu, spun tovarăşii cercetători, îi vom numi numai pe cei care au fost împuşcaţi până în 1939... Istoricii comu­nişti au dat de ştire întregii lumi că Armata Roşie a fost, chipurile, decapitată. Părea că este în interesul lor să dea cât mai multe nume - cu cât sânt mai multe nume, cu atât mai mult se vor apropia de adevăr legendele lor. Pentru ei este deosebit de important să dea nume din cercul cel mai înalt al comandanţilor militari.

Însă nu, nu se dau nume. Se ruşinează.

Au de ce să se ruşineze: postul cel mai înalt între cei cinci îl ocupa comandantul de armată de rangul l Frinovski Mihail Petrovici.

Aţi auzit de acest strateg ?

În momentul arestării sale, M.P. Frinovski ocupa înaltul post de comisar al poporului - adică de ministru - al Flotei Marinei Militare (VMF) a URSS. Restul comandanţilor de armată dintre cei cinci nu aveau funcţii cu răspundere atât de mare: unul era locţiitor al narkom-ului2 VMF, trei erau comandanţi de regiuni.

Cine este acest Frinovski, comandant de flotă?  Cine este această victimă nevinovată a monstruoasei nelegiuri ?

Mihail Petrovici Frinovski avea rang militar, şi de aceea neiniţiaţii aveau impresia că ar avea vreo legătură cu Armata Roşie, însă el era din alt departament, cel de la Lubianka - era prieten al poporului, cekist3. Trecutul lui Frinovki este învăluit în ceaţă, ca şi trecutul legendarului erou al răz­boiului civil, tîlharul şi violatorul Grigori Kotovski. Ca şi Kotovski, Frinovski provenea din mediul penal criminal. Avea o îndelungată carieră bandito-cekistă, plină de aventuri de tot felul. După prăbuşirea Imperiului Rus, în organele de securitate ale noii puteri au năvălit în stol de corbi vagabonzii şi aventurierii. Frinovski a fost cel mai norocos dintre ei. Se mîndrea cu reputaţia că a tăiat şi a spînzurat pe capete. A parcurs toate treptele ierarhice în departamentul de pedeapsă şi, la 16 octombrie 1936, a devenit locţiitor al tovarăşului Ejov. A fost numit, ca şi Ejov, chiar în preajma epurării şi tocmai pentru a fi demascat, arestat, torturat pentru a i se smulge mărturisirea şi împuşcat, întregul proces de epurare a Partidului Comunist, Armatei Roşii şi a celor din NKVD s-a aflat în seama conştiinţei sale revoluţionare. Din 15 aprilie 1937, adică de la începutul operaţiunii de epurare a armatei, M.P. Frinovski n-a mai fost pur şi simplu locţiitorul, ci primul locţiitor al lui Ejov şi, totodată, şeful Direcţiei gene­rale a securităţii statului din NKVD al URSS. În lanţul de organizatori şi diriguitori ai epurării el era al patrulea: Stalin - Molotov - Ejov - Frinovski. În 1937-1938, toate dosarele comisarilor poporului, ale mareşalilor, comandan­ţilor de armată de rangul l şi 2, ale amiralilor, comandanţilor de corp de armată, ale comandanţilor de divizie şi de brigadă au trecut direct pe la el. Frinovski a participat direct la ares­tări, la interogatorii, la torturi şi execuţii. Amintirile despre el frapează prin monotonie: mutră de bandit, tunsoare de bandit, pe mîini imprimate însemne din recuzita romantis­mului banditesc, exprimare de bandit şi suflet de bandit.

S-a veselit mult tovarăşul Frinovski la viaţa sa. Pe măsură ce trecea timpul, viaţa lui devenea tot mai veselă. Dar i-a venit şi lui rîndul.

Data de 29 iulie 1938 constituie culmea terorii. Maurii şi-au făcut datoria, tovarăşii mauri pot să plece. În august 1938, puterea lui Ejov şi Frinovski a luat sfârşit. Încă nu formal, dar practic. Tovarăşul Stalin i-a depărtat, cu multă grijă, pe prietenii poporului de frîiele puterii. Pe 8 septem­brie 1938, M.P. Frinovski a fost, cică, avansat - dar nu-ţi trebuie prea multă isteţime ca să-ţi dai seama: tovarăşul Stalin „l-a trimis să joace miuţa" şi pe Frinovski, ca şi pe mulţi alţii înaintea lui. Funcţia lui: narkom al Flotei Marinei Militare. Acest comandant de flotă nu prea avea habar de domeniul său. Se înregistrează un singur caz cînd comandantul flotei Frinovski a călcat pe puntea unei nave de luptă: în 1932, cînd a inspectat şalupele fluviale grănicereşti de pe Amur. Marele umorist Stalin l-a trimis pe Frinovski la flotă fără să-i dea vreun grad de ofiţer de marină, fără tricou şi beretă de marinar. Ce-i drept, ancore, sirene şi colaci de salvare acopereau trupul robust al „babacului" Frinovski (şi prieteni, şi duşmani, unii cu răutate, alţii cu duioşie, îl numeau „babacu"') - dar, în afară de acestea, nimic nu-l lega de flotă. Comandantul flotei Frinovski mergea pe coridoarele ministerului său în cizme, cu pantaloni bufanţi şi ghimnastiorcă4 de camuflaj, printre lupii de mare în uniforme negre.

Cum să conducă Ministerul Flotei Militare un om care nu a lucrat în flotă şi care nu ştie nimic despre aceasta ? Dar nici nu conducea. El făcea ceea ce făcea şi mai înainte: curăţa flota de „elementele nesănătoase" şi de spioni.

Istoricii comunişti încearcă să-l pomenească mai rar pe Mihail Petrovici Frinovski. Biografia lui plină de aventuri se adaptează anevoie la viaţa marilor strategi-mucenici. Mutra lui patibulară strică şirul luminos de portrete ale genialilor gînditori militari. Dacă totuşi este amintit, istoricii încearcă să atenueze vocabula „comandant de flotă" folosind expresia „cu un trecut nu prea luminos". Prin astfel de vorbe adula­toare se creează impresia că mai înainte, în trecut, nu a făcut fapte dintre cele mai luminoase, însă apoi s-a corectat, s-a recălit şi a ajuns la Interne, însă nu e nicidecum aşa. Frinovski a fost şi a rămas mereu un criminal, până la acel glonte în ceafă care a pus capăt sîngeroasei sale biografii. Pur şi simplu s-a mutat dintr-un mediu criminal în altul, unde a şi avut succes, însă deasupra „babacului" Frinovski era unul şi mai tare: tovarăşul Stalin...

Pe 6 aprilie 1939, încheindu-şi ziua de muncă, comandantul flotei Frinovski s-a suit în maşina de serviciu, ca să meargă acasă. Dar şoferul său personal şi cei din garda de corp nu l-au dus acasă, ci l-au băgat la dubă. Subordonaţii de până mai ieri de la Direcţia generală a securităţii statului din NKVD au adus acuzaţii comandantului lor şi au deschis acţiunea penală. Frinovski a recunoscut totul şi pe 4 febru­arie a primit ultima sentinţă, de mult şi pe deplin meritată. În aceeaşi zi a fost executat şi fostul narkom de Interne, comisarul general al securităţii statului, tovarăşul Ejov Nikolai Ivanovici.
Iar cînd ni se va mai spune că din cinci comandanţi de armată de rangul l au fost împuşcaţi toţi cinci, să replicăm cu prudenţă: cinci din opt... Iar apoi să ne amintim că primul pe linie ierarhică dintre cei cinci executaţi a fost marele comandant al flotei. O, victimă inocentă a bunului plac! O, mare strateg, dacă nu te-ar fi ucis, cum ţi-ai mai fi arătat tu talentul de comandant al flotei!
Am amintit de un singur bandit, dar am descoperit un întreg fenomen.

Anvergura oprimării comuniste şi dimensiunile apara­tului opresiv au fost tăinuite întotdeauna. Au existat cekişti, ca să spunem aşa, „vădiţi", dar au fost şi dintre cei ascunşi, tăinuiţi. Existau hoarde nenumărate de prieteni ai poporului bine „acoperiţi", ca şi cum n-ar fi fost niciodată în organele coercitive. Tovarăşii lucrau în Komsomol, în sindicate, în economie... Există şi un termen special în acest sens:  a lucra sub acoperire, în glumă - sub acoperămînt. În Armata Roşie şi în Flotă existau astfel de oameni. Cete considerabile de securişti trăiau şi lucrau sub acoperirea corpului de comandă al Armatei Roşii. Erau socotiţi comandanţi de oşti şi de flotă, purtau grade militare până la cel de comandant de armată de rangul l, dar nu erau comandanţi de armată. De aici încolo, cînd abordăm problema statisticii epu­rării armatei şi flotei, să manifestăm mai multă atenţie şi să ne interesăm: care dintre aceste victime inocente, coman­danţi de armată şi de flotă, NU A FOST călău şi bandit?

Puţin mai jos de primii zece mareşali şi comandanţi de armată de rangul l erau comandanţii de armată de rangul 2. Mai demult, comunistul A.I. Todorski a publicat o statistică a „victimelor nevinovate".  
Printre altele citim: din 12 comandanţi de armată de rangul 2 au fost împuşcaţi toţi 12. Această statistică e repetată în studiile ştiinţifice de o mie de ori. A făcut înconjurul lumii. Şi pare îngrozitoare... până ce aprofundam detaliile. Imediat ce pătrundem în miezul lucru­rilor, descoperim o inadvertenţă:   se vorbeşte despre 12 comandanţi de armată de rangul 2 care au fost împuşcaţi, dar nu se dau decît 10 nume. Să luăm seama la aceeaşi lucrare a lui Rapoport şi Alekseev, la listele celor ucişi publicate în Revista de istorie militară (1993, nr. 2): sînt numai zece nume. Ce se ascunde sub aceste inadvertenţe? 

Să încercăm să ghicim.

Iar cînd ni se spune iarăşi că din 12 comandanţi de armată de rangul 2 Stalin a lichidat pe toţi 12, să oftăm amar şi să cerem smerit: daţi lista lor, vă rog!



va urma