Epurarea (4)

Victor Suvorov

DESPRE CEI 40.000 DE COMANDANŢI

Oratorul care doreşte să reducă gloata, trebuie să facă abuz de expresii tari, să exagereze, să încredinţeze, să repete şi să nu încerce niciodată să demonstreze ceva cu ajutorul raţionamentelor.
Gustave Le Bon, Psihologia mulţimii

La fiecare regulă, pe mine mă interesează excepţia.

Regula de neclintit a iubitei noastre patrii este: să nu arunci afară gunoiul din izbă. Gunoiul se bagă sub covor. Orice s-ar întîmpla, noi avem un singur refren:  totul e perfect, ce faţadă frumoasă avem! A explodat reactorul de la Cernobîl, dar noi tăcem chitic. Vîntul a dus radiaţiile în Suedia şi suedezii ne-au prins cu mîţa-n sac. Atunci recu­noaştem : da, a fost ceva... mai nimic-nimicuţa. Dacă vîntul ar fi bătut în altă parte, înspre Kazahstan sau Siberia, dacă nimeni nu ne-ar fi dat de gol, atunci n-am fi zis nimic. Cum am tăcut în privinţa distrugerii stratului de sol fertil. Cum am tăcut la experienţele atomice ale mareşalului Jukov asupra a zeci de mii de soldaţi şi ofiţeri la poligonul Toţki. Se socotea că acolo, la ei, în putredul Occident, oamenii mor din cauza bolilor şi de foame, şomerii suferă stînd la rînd, acolo societatea e alarmată de creşterea criminalităţii, însă la noi copiii rîd la soarele care luminează tot mai vesel, la noi răsună cîntecul ciocîrliilor, rachetele noastre brăz­dează fruntariile Universului, iar rachetele lor explodează din te miri ce. La noi nu se putea întîmpla aşa ceva. În fine, o dată s-a întîmplat: cînd a ars mareşalul Nedelin la startul rachetei, dar atât... Nu putea fi ascunsă moartea în explozie a unui mareşal, însă presa a tăcut chitic în privinţa celorlalţi, care au murit o dată cu el.

Lucrurile erau aranjate în aşa fel încît la noi nu se prăbu­şeau poduri, nu săreau în aer uzine, la noi nu se întîmplau catastrofe feroviare, la noi nu exista criminalitate... Aşa, în general, exista, dar se reducea neîncetat, tinzînd către zero. Şi tot ceea ce nu era cum trebuie ne străduiam să învăluim, să netezim. Au fost exterminate milioane de mujici, s-a rupt grumazul ţărănimii, după care cumpărăm grîne din America. La ei creşte alt grîu în loc, dar aurul nostru nu se mai întoarce. Cît aur să fi dat oare? Secret. Dar ce spun manualele noastre în acest sens? Vorbesc despre victoria organizării colhoznice, despre progres.

Dar cîţi ţărani au fost exterminaţi ? Secret. Cîte biserici dărîmate? Secret. Cîţi nobili, negustori, ingineri au fost lichidaţi? Iarăşi secret, într-un cuvînt, tot ce este negativ este secret. Aceasta este regula pentru ca autoritatea măreţei noastre Patrii să nu fie subminată.

Ar părea că nu avem motive să ascundem un cutremur. Dimpotrivă, trebuie înştiinţată întreaga lume. În spatele cutremurului poţi pune toate eşecurile şi erorile noastre. Datorită cutremurului poţi primi ajutor din străinătate... Dar nu este aşa. La noi şi cutremurul a fost ţinut secret. Cutremurul din 1948 de la Aşhabad a rămas secret mulţi ani, străduindu-ne să arătăm lumii că în socialism nu numai că nu există criminalitate, dar nu se întîmplă nici catastrofe naturale.

La noi, oricine pune mîna pe condei ştie prea bine: hai să scriem de bine, să lăudăm, să preamărim. Despre cele rele să tăcem! Este o cale pasivă. Aşa nu merge. Cele rele trebuie negate cu virulenţă: la noi nu există rău! Nu există şi nici nu poate fi! Prin însăşi natura socialismului! În aceasta constă superioritatea noastră!

Aceasta este regula.

Dar regula are şi excepţii.

Întrebăm: cîţi comandanţi ai Armatei Roşii au fost ucişi înainte de război? Primim răspunsul într-o clipită: 36.761!

De fapt, nici nu trebuie întrebat. Cu orice ocazie, din orice prezidiu se strigă: 36.761 !

În orice manual: 36.761! În fiecare pagină de ziar dedicată aniversărilor: 36.761! Dar asta nu-i totul. Se mai adaugă : iar în flotă peste 3.000. Totalul: 40.000 de coman­danţi ucişi!

Tovarăşi, dar este o anomalie! Numărul celor care au murit la cutremur este secret de stat - ca şi cutremurul însuşi. Dar din cine ştie ce pricină, numărul ofiţerilor exe­cutaţi nu e secret.

De ce? Dacă cei de la putere ar fi dorit să ascundă această cifră, ar fi ascuns-o. Dar puterea a repetat cifra de mii de ori.

Punem întrebarea: cîte tancuri erau în Armata Roşie în 1941 ? Ni se răspunde : erau învechite, întrebăm „cîte? " şi primim răspuns la altă întrebare. La fel şi cu avioanele: cîte ? Răspuns: erau nişte sicrie zburătoare. Tot aşa ni se răspunde la întrebarea despre criminalitate, întrebare : care este cifra? Răspuns : se reduce neîncetat... De la an la an. Ce ţară uimitoare avem! Nimeni nu a spus desluşit numărul tancurilor şi avioanelor de luptă din Armata Roşie în momentul invaziei germane. Secret. Dar 40.000 de comandanţi împuşcaţi nu este un secret.

Şi fiecare scriitoraş exclamă cu entuziasm ca la desco­perirea pămînturilor virgine: 36.761! Plus cei din flotă!

Fratele meu istoric, ai în faţă o excepţie de la regulă strigătoare la cer. De aceea, înainte de a repeta iar această cifră - 40.000 de comandanţi ucişi -, cugetă: de ce ţi-au dezvăluit această cifră ? De ce nu au ascuns această cifră ? Care este motivul pentru care cei de la putere umflă această cifră ? Care este interesul ei ?

Ni s-a repetat mult timp: Stalin a ucis generalii, a ucis generalii, a ucis generalii. Pe urmă: 40.000, 40.000, 40.000.

Nu e de mirare că aceste mesaje s-au contopit în unul singur: Stalin a ucis 40.000 de generali. Haideţi să ne dumirim.

Să analizăm un exemplu. În prezent, în armata britanică sînt trei divizii, în fiecare divizie, cîte un general. Trei în total. Deasupra lor avem un comandant de corp de armată, locţiitorul său şi şeful de stat-major al corpului - încă trei. Pentru pregătirea corpului ofiţeresc există un institut militar. Acolo este un general. Pentru pregătirea corpului tehnico-ingineresc există un colegiu: doi  generali. Mai  este academia pentru pregătirea corpului superior de comandă -doi generali. Şi să mai punem cîţiva generali la Ministerul Apărării... Se mai pot născoci încă două-trei posturi, însă, oricum te-ai suci, nu ies mai multe funcţii de general. Iar noi avem 40.000 de generali? De unde i-au scos? În anii '20 şi '30, numărul diviziilor din Armata Roşie s-a schimbat mereu, dar a fost în jur de 100. Era deci nevoie de 100 de comandanţi de divizie. Pentru coordonarea acţiu­nilor diviziilor trebuiau 25-30 corpuri de armată - cîte trei generali la statul-major al fiecărui corp. Adăugăm la aceştia şefii institutelor de învăţămînt şi academiilor militare, comandanţii regiunilor militare, locţiitorii lor şi şefii de stat-major, adăugăm corpul superior de comandă al orga­nelor centrale de conducere din Forţele Armate şi tot nu ajungem până la o mie. 40.000 de generali? Dacă au fost într-adevăr atîţia, atunci - scuzaţi-mă! - ar fi trebuit lichi­daţi fără cruţare: prea mulţi s-au prăsit.

În 1937, Armata Roşie cuprindea 1,1 milioane de oameni. Dacă Armata Roşie avea 40.000 de generali, înseamnă că la fiecare 27 de soldaţi, sergenţi şi ofiţeri revenea cîte un general. Fiecare pluton cu generalul său.

Fireşte, nu a fost niciodată aşa şi nici nu putea fi. De aceea să ţinem minte: nu 40.000 de generali, ci 40.000 de generali şi ofiţeri.

În spionaj există o expresie: „să ciocăneşti sursa". De unde provine? Nu ştiu. Există o altă expresie cu acelaşi înţeles: „să scotoceşti noptiera". Expresia vine de la o anecdotă foarte veche:
-  Cetăţene Rabinovici, de unde luaţi atîţia bani ?
-  Din noptieră.
-  Dar cine-i pune acolo ?
-  Soţia.
-  Dar ea de unde-i ia ?
-  îi dau eu.
-  Dar dumneavoastră de unde-i luaţi ?
-  Domnule anchetator, v-am spus doar: din noptieră. 

Expresiile acestea din limbajul serviciilor de informaţii au în vedere următorul fapt: mergi la raport, raportezi inteligent şi limpede, totul se potriveşte, totul se îngemă­nează. Dar ţi se pune întrebarea: asta din ce noptieră este ?

De aceea regula este: nu raporta nimic din acele infor­maţii a căror provenienţă nu este stabilită exact. Mai întîi „sapă" până la sursa iniţială.

Păcat că istoricii noştri nu scotocesc noptiera şi nu ciocă­nesc sursa : cineva, undeva a scăpat o vorbă, cineva a dat o cifră care a tunat în întreaga lume : 40.000 ! 40.000! 40.000!

Komsomolskaia pravda scrie despre 40.000 de coman­danţi exterminaţi. Să-i buimăcim puţin pe tovarăşi cu urmă­toarea întrebare: din care noptieră sînt luaţi cei 40.000? Din Pravda ? Dar voi de unde ? Din Ogoniok ? Dar în Ogoniok de unde au ajuns? Din Zvezdocika... Dar la d-voastră?

Cercul se închide repede. Iar noi toţi sîntem în aceeaşi noptieră. Şi nu o scotocim deloc, şi nu ciocănim sursa.

Din cauza repetării lor de mii de ori, aceste informaţii s-au transformat într-un „adevăr" incontestabil, care bîntuie în toată lumea cu nonşalanţă.

Cine a pus lemnele pentru a se isca acest foc ?

La 29 iulie 1938 a fost vîrful terorii. După această dată teroarea a scăzut brusc. Pe 19 septembrie 1938, şeful secţiei 6 din Direcţia corpului de comandă al RKKA5, colonelul Şireaev, a prezentat locţiitorului comisarului poporului pentru apărare, comisarul militar de rangul l E.A. Sciadenko, o informare privind numărul comandanţilor puşi în retragere din rîndurile RKKA în perioada de la începutul anului 1937 până în septembrie 1938. Documentul se păstrează la Arhiva de Stat, fond 37837, opis 10, dosar 142, p. 93. Documentul a fost publicat de generalul-maior de justiţie A.T. Ukolov şi de colonelul V.I. Ivkin în Voenno-istoriceskii jurnal (1993, nr. l, p. 56).

Aceasta este sursa primară. Cifrele sînt următoarele : în 1937 au fost puşi în retragere 20.643 de oameni, în 1938 - 16.118. Iată de unde au ieşit 36.761.

Însă în informaţie nu este vorba de EXECUTAŢI, ci de DEMIŞI.

În 1954, această informaţie era document secret şi la ea avea acces un număr foarte restrîns de oameni lipsiţi de orice scrupule, care au săvîrşit o crimă împotriva istoriei, a ţării şi împotriva poporului. Ei au anunţat cifra: 36.761. Se pare că de la această cifră fiecare a tras concluzia logică : dacă e pus în retragere, înseamnă că este arestat, iar dacă este arestat...

Dar nu este aşa. Pus în retragere nu a însemnat întot­deauna arestat. Iar dacă e arestat, n‑a însemnat întotdeauna că a fost împuşcat.

Informarea aduce şi date suplimentare: din cei puşi în retragere în 1937 au fost arestate 5.811 persoane, iar în 1938 - 5.057 persoane, în total au fost arestate 10.868 persoane.

E o diferenţă, nu-i aşa? 40.000 de EXECUTAŢI sau 10.868 de ARESTAŢI?

Arestarea şi împuşcarea sînt lucruri diferite. Unii dintre cei arestaţi au fost împuşcaţi, dar nu toţi. Să explic diferenţa printr-un exemplu: în 1937, din rîndurile RKKA a fost demis comandantul corpului 6 cavalerie, comandantul de divizie Rokossovski Konstantin Konstantinovici. Însă de aici nu urmează că a fost împuşcat. El nu a fost pur şi simplu pus în retragere, ci arestat. Dar nici aceasta nu înseamnă executare. A fost închis, apoi a fost eliberat. Apoi a făcut tot războiul. L-a încheiat cu titlul de mareşal al Uniunii Sovietice şi a comandat Parada Victoriei din Piaţa Roşie.
Printre cei 10.868 de comandanţi arestaţi nu a fost singurul - au fost eliberaţi mulţi.

Iată un exemplu tipic de lucru al propagandei de la Kremlin. Dacă documentul ar fi fost publicat integral - cîţi au fost puşi în retragere, cîţi dintre aceştia au fost arestaţi şi nu toţi arestaţii au fost împuşcaţi -, atunci n-ar mai fi apărut nici o confuzie, însă persoanele care au avut acces au publi­cat intenţionat numai o parte de informaţie : au fost puşi în retragere 36.761 de oameni... Dar un adevăr parţial este un neadevăr. Precizia a fost lăsată cu bună ştiinţă la o parte, fiind astfel create condiţiile pentru o interpretare vicioasă.

Apoi cînd mii de istorici şi agitatori au publicat în lucrările lor informaţii despre 40.000 de comandanţi ucişi, cînd sute de milioane de oameni au reţinut această cifră, documentul a fost publicat în întregime, însă acest lucru nu mai schimbă nimic. Cine mai acordă atenţie unei notiţe într-o revistă pentru specialişti ?

Dar ce s-a întîmplat cu ceilalţi, care au fost puşi în retragere, dar nu au fost arestaţi ?

Ce s-a făcut cu ei ?

Aici nu e nici un secret: în fiecare armată se desfăşoară un proces permanent de schimbare, întinerire, înnoire a corpului de comandă, în fiecare an instituţiile de învăţămînt militar scot zeci de mii de noi ofiţeri. Dar armata nu se supraîncarcă cu ofiţeri. Primind în rîndurile sale pe unii, în fiecare an, armata trimite în viaţa civilă pe alţii în număr egal cu cei veniţi. Principala cauză a eliberării este limita vîrstei de serviciu. Nu mă leg acum de modul de calcul al acestei limite. Dar imaginaţi-vă că în armata d-voastră sînt 200.000 de ofiţeri. Calculaţi cîţi ani slujeşte un ofiţer avînd grad de ofiţer, mai puneţi sporul pentru primul război mon­dial şi pentru războiul civil, adăugaţi sporul pentru Nord şi pentru Extremul Orient. Acum decideţi singuri cîţi coman­danţi trebuie să trimiteţi în fiecare an la binemeritata odihnă şi cîţi să fie înlocuiţi cu tineri absolvenţi ai institutelor militare, ca să aveţi un proces permanent de întinerire a cadrelor şi să nu se producă o stagnare.

Să luăm orice armată din lume şi să calculăm cîţi ofiţeri trebuie eliberaţi în fiecare an pentru că pur şi simplu şi-au încheiat serviciul şi e timpul să fie trimişi să se odihnească. Acest proces are loc întotdeauna, pretutindeni, în toate armatele lumii: în armata americană, în cea poloneză, bulgară, rusă, ucraineană şi în orice altă armată. În fiecare an, zeci de mii de ofiţeri îşi încheie anii de serviciu şi sînt eliberaţi din armată. Şi în Armata Roşie, în anii 1937-1938, ofiţerii au fost eliberaţi din armată cînd şi-au împlinit anii. Documentul prezentat locţiitorului comisarului de apărare se numeşte : „Informare despre numărul corpului de armată pus în retragere în 1937-1938". Cine îndrăzneşte să presupună că în aceşti ani, în Armata Roşie nimeni nu a fost pus în retragere datorită vechimii? Cei care trecuseră prin primul război mondial şi prin războiul civil aveau deja 25 de ani de serviciu. Dacă fiecare an de război se echivala cu trei ani, înseamnă că-şi terminaseră serviciul şi nu mai aveau ce căuta în armată.

Mai trebuie menţionat faptul că nu orice ofiţer ajungea până la pensie. A doua cauză a punerii în retragere este starea sănătăţii. Cine a trecut prin două războaie, ba chiar trei, a tras multe. Unuia i-au degerat picioarele, altul a rămas cu auzul vătămat, pe al treilea îl dor rănile vechi. Apoi oamenii sînt puşi în retragere nu numai din cauza rănilor primite în război, ci şi din cauza multor altor boli, de la platfus până la cancer.

În afară de acestea mai există şi pedeapsa numită punere în retragere. Astăzi nu este 1937, însă destui ofiţeri sînt daţi afară. Întotdeauna au fost daţi afară şi sper că aşa va fi şi de acum încolo. Principalele cauze: beţia, descompunerea morală, încălcarea disciplinei, excesul de putere. Cine îndrăzneşte să afirme că în 1937 nu se dădea afară pentru beţie? Însă de aici nu rezultă nicidecum că cei goniţi din armată pentru beţie au fost arestaţi şi împuşcaţi.

Însă nici cei arestaţi nu au fost toţi victimele repre­siunilor politice. În toate timpurile au fost infracţiuni militare şi infracţiuni de încălcare a datoriei, de însuşire a unor bunuri etc. Dacă şeful pazei îşi lasă paza şi pleacă să se plimbe, acesta trebuie prins, arestat, dat afară din armată, judecat şi închis. În toate timpurile, printre tovarăşii ofiţeri s-au nimerit violatori, ucigaşi, hoţi, tîlhari etc. Informarea vorbeşte despre toţi arestaţii, fără să-i deosebească pe cei politici de cei care au comis furturi. Dar cine poate afirma că în 1937-1938, în Armata Roşie, mai precis în corpul de comandă al acesteia, nu existau hoţi şi aventurieri ?

Trecem de-a lungul rafturilor secţiei militare a oricărei biblioteci bune şi rămînem uimiţi de abundenţa de amintiri ale generalilor despre închisoare. Şi aceasta este o mărturie a faptului că nu toţi cei 10.000 de arestaţi au fost împuşcaţi. Tovarăşii comandanţi au stat puţin la puşcărie, apoi au trecut iar sub drapel. Nu e nimic rău în asta. A făcut puşcăria pe cineva mai prost ?

Pe 5 mai 1940, comisarul militar de rangul l E.A. Şciadenko a semnat „Darea de seamă a Direcţiei corpului de comandă al RKKA din Comisariatul apărării al URSS". Fraza de încheiere sună astfel: „Cei puşi în retra­gere pe nedrept se întorc în armată. La 1 mai 1940 sînt în total 12.461".

Să luăm aminte: cifra celor întorşi în armată depăşeşte cifra celor arestaţi. Faptul e simplu de explicat: s-au întors în armată şi cei arestaţi, şi cei care pur şi simplu au fost puşi în retragere, dar nu au fost arestaţi.

Propaganda Kremlinului repetă neobosit istoria celor 40.000 de comandanţi împuşcaţi, dar nimănui nu-i place să amintească faptul că în armată s-au întors 12.461 de „împuşcaţi". Şi acesta este doar începutul procesului. Se ştie că grosul celor puşi în retragere s-a întors sub drapel în a doua jumătate a anului 1941. Un exemplu : viitorul general de armată A.V. Sandalov - şi pot fi aduse o mulţime de asemenea exemple.

Ce curios se mai scrie istoria la noi! Pe Şciadenko care anunţă în document punerea în retragere a comandanţilor îl cităm din abundenţă,  însă pe Şciadenko care anunţă întoarcerea celor puşi în retragere nu îl amintim deloc.

Sarcina propagandei roşii se reduce la ascunderea rolului Uniunii Sovietice în declanşarea celui de-al doilea război mondial. Pentru aceasta ne forţau s-o facem pe-a proştii: tancurile noastre erau îmbătrînite, avioanele - sicrie zbură­toare, armata - decapitată.

Ne-am molipsit de aceste „adevăruri", care nu acţionau asupra raţiunii, ci asupra emoţiilor, În locul unei statistici clare, ni s-au vîrît pe gît „exemple grăitoare" şi clişee.

Despre epurarea armatei s-au publicat multe cărţi, dar toate nu sînt altceva decît melodrame. Aceste cărţi nu cuprind statistici, date - în afară de cei 40.000. O asemenea statistică este bună pentru debili mintal.

Aş vrea să ştiu: de ce nu există alta ?



va urma