ORBITOR (3)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Visele mă trăgeau şi ele-n trecut. Timp de vreo doi ani, înainte de construirea blocului de vizavi, visasem periodic căţărări pe piscuri de o înălţime ameţitoare. De obicei, în interiorul stîncii negre, subţire ca un zgîrie-nori, se aflau spaţii locuite şi scări, dar eu preferam să sui pe deasupra, să mă agăţ din piatră-n piatră, mereu mai sus, pînă ajungeam în vîrful pierdut în ceaţă. Acum însă piscurile şi turnurile dispăruseră, şi visul mă purta prin spaţii scufundate, ude de emoţie, prin clădiri şi odăi pe care le recunoş­team, fără să ştiu de unde, cînd mai fusesem acolo, ce mi se-ntîm-plase acolo de provocase plînsul isteric de-acum, leşinul ăsta şi tristeţea neomenească a vieţuirii în acele interioare. Visam con­strucţii scufundate într-o apă limpede şi rece, pe care o puteam respira, dar care opunea rezistenţă înaintării mele. Prin lumina difuză, fluturîndu-mi părul prin curenţii lichizi, mă-ndreptam spre masivele ruine, spre pereţii galbeni şi albaştri aflaţi la mii de metri adîncime, pe fundul apei. Crabi roşii se tîrau pe nisip, şi cîte un peştişor zvîcnea în dreptul unei ferestre. Faţadele erau putrede şi ruinate. Pătrundeam prin uşi umflate şi-ncrustate cu scoici în interioare pline de-o apă tulbure. Ce-nalte erau camerele! Cît de mîncate de decadenţă şi melancolie! Tişlaifăre brodate pluteau deasupra servantei, într-un pahar de cristal roşu din vitrină răsărise un crin de mare, corali se înălţau din mocirla tocită a covorului, parazitată de cril. În closet o caracatiţă îşi făcuse cuibul, iar în cadă se rotea un praf scînteietor. Exploram fiecare cameră, încercînd să-mi dau seama unde mă aflu, de unde cunosc marele radio cu clape de fildeş şi ochi magic, maşina de cusut cu pedală, corodată pînă la nemairecunoaştere, tabloul cu doi pisici de lînă, a cărui ramă înflorise în milioane de viermi pîlpîitori. Pînă şi scaunele, răsturnate şi clătinate de curenţi, îmi erau familiare. Da, stătusem odată între picioarele lor ridicate oblic în aer, mă legănasem acolo în seri galbene de primăvară. O singurătate cum nu poate trăi nici un om în viaţa reală, care-ţi rupe oasele ca un animal sălbatic, îmi sfîrteca organele interne. Visul se sfîrşea cînd găseam în bucătărie, culcat la picioarele bătrînului răcitor, un mare cadavru legănat de curenţi. Femeia cangrenată de sare umplea toată podeaua de ci­ment mozaicat. Fustele i se topiseră şi se-ncîlciseră cu brădet de mare ca o pastă, ca un jeleu cafeniu. Maşina de gătit i se-ncrustase într-un şold iar părul i se-ncurcase-n perdeaua cu fluturi de fundă. Patru-cinci metri să fi avut marea statuie putredă, înfăşurată în cîrpe.

Mă trezeam abătut, frustrat ca un amnezic care nu-şi poate aminti cine e. Încercam să retrăiesc zone vaste şi moarte ale minţii mele. Pe mediul de cultură al talamusului meu, acolo între hipo­camp şi amigdală, se ridicaseră cîteva clădiri butaforice. Deasupra aveau marea lumină boreală a cortexului. Recapitulam: de la naştere pînă la doi ani ― pe Silistra, o stradă de mahala din cartierul Colentina; de la doi la trei ani ― la bloc, în Floreasca, lîngă un garaj; de la trei la cinci ani ― la vilă, tot în Floreasca, dar pe o frumoasă şi tăcută alee, cu nume de compozitor italian. Apoi, în Ştefan cel Mare, în marele bloc lipit de Miliţie. Astea erau compartimentele uitate ale cochiliei mele, construite unele după altele, ca un şir de ţeste tot mai voluminoase, de mintea mea, şi lăsate în urmă să se carieze ca nişte măsele, pînă la gingia sîngerîndă. Ştiam că locuisem acolo, păstram cîteva imagini încă, dar nici o trăire, nici o emoţie, nimic adevărat. Cele trei-patru clădiri erau ca dinţii strîmbi din proteza mamei, neinervaţi şi neirigaţi de aţişoarele venei şi arterei. Plastic, plastic ordinar şi stupid. Bănuiam că uşile lor erau doar gravate în pereţi, că interioarele erau pline, masive, ca umplutura din bomboanele praline, că, deci, totul era o grosolană imitaţie de bîlci. Dar dădeam tîrcoale acestor edificii tot mai încăpăţînat, căci ele erau totuşi singurele repere în căutarea asta. Încercam să reconstitui animalul meu cerebral în ciudatul lui balet prin timp, pipăind bosele clădirilor succesive, ţestelor succesive în care se adă­postise, clădite din balele lui calcaroase. Răbdător, cărniţa minţii zidise camere şi acoperişuri, peisaje şi fapte. Crescînd, le părăsise uscate şi goale ca ţestele îngălbenite de cîini, pe maidane, sau ca interiorul curat, de cauciuc, al capetelor de păpuşi.

Împotriva obiceiurilor mele, începeam să întîrzii la masă, după ce terminam de mîncat, în discuţii cu mama, care-şi amintea cu plăcere unele sau altele dintre lucrurile vechi. La masa cu muşamaua tăiată, încărcată de farfurii murdare, ciobite, de linguri şi furculiţe care la noi, nu se ştie de ce, erau mai mari decît peste tot unde mai fusesem, şi al căror fier semănînd cu cositorul era răsucit în mod ciudat: linguri deşelate, furculiţe cu dinţii strîmbi, linguriţe mari cît lingurile altora şi un polonic gigantic, mama, profilată pe cerul de vară (unde se înălţau vîrfurile plopilor plini de puf şi crenelurile morii Dîmboviţa), cu faţa ei subţire ca a mea şi cu pielea moale, vorbea mai mult pentru sine, atentă în interior, vocea amestecîndu-i-se cu cîntecele guguştiucilor şi cu parfumul verii. Înfundam cîte o viespe în miere şi o priveam cum se zbate acolo, greoi, cu o bulă de aer rămasă între fălci, pe cînd mama po­vestea veşnicele ei poveşti, copilăria ei la ţară, cu "tătica şi mămica" pe care-i visa aproape-n fiecare noapte, cu casa bătrînească, putre­dă de vechime, de la Tîntava, cu toate ritualurile neamului lor de bulgari românizaţi, trăind înfăşuraţi în tămîia mistică a ortodoxie şi-ntr-o frică străveche, necreştină, vorbind despre Hristos şi Fe cioară şi arhangheli fără să aibă habar de Biblie, cîntîndu-şi colin­dele ca pe nişte poveşti pestriţe, fără să ştie cine-a fost Irod şi cine magii. În copilărie, mama şi alte fetiţe de vîrsta ei împinseseră caloieni pe apa Argeşului, aceeaşi pe care trimiteau şi azi colacii: lumînări aprinse, de sufletul morţilor. Asistase la biciuirea şi apoi spargerea cu toporul a troiţelor şi icoanelor pe timp de secetă, răz­bunare a satului împotriva unui Dumnezeu care îi persecuta, văzuse pe Maica Domnului cu pruncul în braţe scuipată şi pălmuită de cei ce i se-nchinaseră de cînd se ştiau, şi care acum răcneau la ea ca bezmeticii: "Dă-ne ploaie! Dă-ne ploaie!" Văzuse şi ţigăncuşele paparude, scoase la marginea satului şi stropite cu apă din ulcioare şi străchini, dansînd goale şi negre, cu şolduleţe deja de femei, cu ugerele sinilor începînd să se umfle, acoperindu-şi ruşinea curată încă de păr cu cîteva frunze de bozii. După dans erau date ţiganului ursar şi celui cu vioara, care le duceau în pă­dure şi le violau pe rînd ca să plouă. Ţăranii se jurau că erau date şi ursului, care le zdrobea oasele subţiri în crînguri de zmeură. Copilă, mama nu se temea de nimic mai mult decît de preot, căci bau-baul tuturor puradeilor din sat, cînd mai plîngeau legănaţi pe picioarele mamelor sau în albiuţe de lemn, era "taie popa limba", şi trebuie să fi fost aici şi o amintire, nu a minţii, ci a corpului pruncilor goi, apucaţi brutal de labele popii, ţinuţi de nas şi gură şi vîrîţi de trei ori în cristelniţa-ngheţată. Bărbos şi crunt, în veşmintele lui mistice, popa din sat bîntuia noaptea în visele co­piilor adormiţi pe pernele umplute cu paie. Mama-şi mai amintea ierni apocaliptice, cu nămeţii pînă la ferestre, şi furiile oarbe ale tatălui ei, care-ntr-o noapte o apucase de păr şi-o azvîrlise ― să fi avut cinci-şase ani ― în troienele de zăpadă, în amurg, numai în cămaşă. Fetiţa îngrozită trebuise să doarmă în staul, lipită de burta vacii, acoperită cu paie şi balegă.

Aveam vîrsta ei de atunci cînd am mers prima dată la Tîntava. Drumurile erau acoperite de zăpadă. În mijlocul satului ieşeau aburi de ţuică de la bodegă. Ţărani în surtuce cafenii pătau zăpada din loc în loc. Dacă te-apropiai de ei, miroseau a fum şi a usturoi. O luam pe linia noastră şi, după destul drum, ajungeam în faţa casei lui tataie. Deschideam poarta văruită şi intram în bătătură, oprindu-ne între doi gutui. Cîinele negru ca un diavol clănţănea dement, fugind în sus şi-n jos pe lanţul lui, slab de i se vedeau coastele. Pentru atîta strofocare, primea-n fiecare chindie o mînă de coji de mămăligă. Tataie ieşea în prag, fără să arate bucurie, bătrîn şi voinic, cu ţepii bărbii albi, alb şi pe capul aproape com­plet ras, doar cu o dungă de păr mai întunecat la mijloc. Casa lu­mina albă ca de coajă de ou pe flăcările amurgului. Suiam pe prispă Şi intram în tindă pe uşa poroasă şi stacojie, cu geam împărţit în patru. Străbăteam tinda cu pămînt pe jos şi cuptor văruit, cu lucarne-n pereţi, dînd în odaia cealaltă, şi intram în camera mirosind a blană de oaie unde se stătea peste zi. Singura lumină era flacăra purpurie (ce avea să vireze în galben peste un ceas) ce intra pe fereastra lovită de crengile părului şi se reflecta-n oglinda agăţată oblic sus, lîngă grinzi. Pe pereţi, icoane stridente, de hîrtie ieftină, în rame negre: Sf. Gheorghe omorînd un balaur verde ca fierea, arhanghelul Mihail în armură medievală şi cu un steag înfăşurat pe lance, Dumnezeu însuşi, în veşminte largi, galbene şi albastre, ţinînd deschisă o carte în care scria ceva cu litere roşii. De-atîtea ori de atunci mă urcasem în vîrful paturilor acoperite cu velinţe aspre şi mă uitasem de-aproape la toate fiinţele-astea dintr-o lume spectrală şi pestriţă, la aripile îngerilor, la ciudatul Omega melan­colic dintre sprîncenele Maicii Domnului, la chipul venerabil, ne­gricios, cu plete şi barbă albă, al severului Dumnezeu... Treceam pe celălalt perete, unde, sub aceleaşi ştergare cusute în tinereţe de mama şi de surorile ei, luceau sub sticlă alte imagini, de data aceas­ta în ciudate rame roz de sticlă pisată. Erau poze cafenii, galbene, sepia, cenuşii, aproape şterse, cu ţărani şi ţărănci înţepeniţi sub căciuli şi broboade, cu vreo două nunţi ― a lui mama şi a lui Tanti Sica, recunoşteam pozele, căci le aveam şi noi în geanta roşie ― şi cu un militar cu flintă lungă, cu baionetă, mai înaltă decît el. Era tataie, Badislav Dumitru, care acum turna ţuica fiartă în căniţele de lut, mici cît degetarele. Ţopăiam prin pat, pe cînd oamenii mari se aşezaseră pe scăunaşele cu trei picioare, în jurul mesei rotunde şi se cinsteau. Amurgul aproape-mbeznat, mirosul de oaie şi ţuică fiartă cu piper, pălăvrăgeala monotonă în care vocea stinsă, gîjîită a lui tataie se auzea din cînd în cînd ca din alt timp şi din altă lume, toate erau ciudate şi solemne, şi au crescut încă în nepămîntesc cînd s-a aprins lampa de gaz, cu sticlă şi oglinjoară rotundă, pe perete. Fiinţe de ceară transparentă, sclipiri şi întunecime, grave ca la Cina cea de taină, o tăcere cum doar la ţară se poate lăsa, mă liniştiseră, mă încremeniseră cu ochii largi lîngă masa cea pătrată, pe care radioul străvechi şi ochelarii bătrîneşti ai lui tataie formau un fel de prăfoasă natură moartă. Sora mamei, care trebăluise pe la cuptor, intră cu mămăliga, o trînti în mijlocul unei măsuţe ro­tunde şi aduse apoi străchinile cu pui fript şi una mai mică, smăl­ţuită şi-nflorată, cu mujdei alburiu. O pace de dincolo de veac, o lume mică, a celor de-un neam, ocrotită de chipuri sfinte şi-nari-pate, un miros de lut şi sfinţenie umpluseră odaia care era acum miezul miezului lumii. Ne culcam cap la cap în paturile tari, pe ţă­ruşi, ne înveleam cu şube vechi şi dormeam un somn greu, auzind prin pereţii subţiaţi ai visului cum cade zăpada-n ogradă. Ghemuit ca un făt într-o burtă de lînă veche şi paie foşnitoare, mîncat de zeci şi sute de purici, visam visele lui tataie, lîngă capul cărunt al căruia îmi odihneam capul. Cînd, speriat de vreo cucuvea, deschideam ochii în beznă, vedeam clar, albăstruie, discretă, flu­turătoare, o aură de lumină pură în jurul craniului ţepos, nimb intens ca flacăra ochiurilor de aragaz la ieşirea din ţeastă, rarefiat şi gălbui apoi, pe o lăţime de-o palmă, pentru ca un tiv perfect circular, de diamant lichid, s-o contureze precis, ca o largă şi mi­raculoasă tavă de raze pe care capul bătrîn s-ar fi aşezat. Simţeam în somn cum, în acea lumină izvorîtoare, propria mea ţeastă de­venea străvezie, şi cum emisferele zbîrcite ale creierului meu, înve­lite în pieliţa lor, se arătau ca nişte mieji de nucă încă neformaţi. Neuronii de sub piamater, ca plăntuţele încolţite sub asfalt, o umflau din loc în loc, făcînd ca sute de turle de biserici să mi se înalţe sub bolta ţestei, fiecare cu un clopot bătînd a pogribanie, pînă cînd pieliţa sidefie se spărgea în sute de locuri şi clopotele neuronale se deschideau mirific, asemenea crinilor de mare pe pe-dunculii lor, legănîndu-se deodată, ondulînd în vîntul solar al aurei lui tataie. Coboram atunci într-o Scitie delirantă.

Şirul de sănii fără zurgălăi, trase de căluţi cu coame înfoiate, cu copitele înfăşurate în fîşii de piele, ducea spre mîntuire tot clanul Badislavilor, cu voinici, vîji, prunci şi muieri, cu grîu, cu halci de carne de porc înfundate-n untură, cu veşminte, cu icoane şi cu patrafirele popii, care, îmbrăcat ca un ţăran oare­care, şfichiuia din timp în timp crupa cafenie-lucioasă a iepei ce se zbătea graţios în hamuri în faţa lui. Iapa îl pleznea şi ea peste obraz cu coada aurie şi aspră, vădindu-şi între crupe născătoarea neagră ca smoala. Înainte nu se vedea nici un drum, doar cîmpul ce ducea spre Dunăre şi spre scăpare, acoperit de zăpadă pînă la pieptul cailor. Crînguri de pădure tînără şi rară, cu nuielele încremenite în aerul îngheţat, ca desenate pe aer cu un tuş sepia, erau lăsate-n urmă de-o parte şi de alta. Ciorile, ca nişte frunze negre, migrau de pe un copac pe altul, scuturînd zăpada de pe crengi. Soarele de aur topit împingea umbre străvezii în urma săniilor şi desena copaci subţiri pe valurile de zăpadă, ieşiţi din aceeaşi rădăcină cu cei ver­ticali, dar mai alungiţi parcă şi mai rămuroşi. În cele şapte sănii se-ngrămădise rămăşiţa satului carbonizat şi fumegînd, plin pe uliţe şi-n bordeie de trupuri moarte, încercate de lupi şi vulpi. În acel an cumplit nu fuseseră turcii urgia, nici viscolul înteţitor de flăcări, nici arvaniţii stăpînirii. Dac-ai fi-ntrebat vreuna dintre muierile cu salbe de bănuţi la gît şi cu marame în jurul feţelor urîte, de bulgăroaice, cu disperare şi tembelism în ochii limpezi ca de capre, ea s-ar fi-ncruntat şi s-ar fi crucit, dar nu ţi-ar fi răspuns, pentru că toţi nu mai vroiau decît să uite. Între şubele lor, în fundul săniei, se înghesuiau copiii şi cîte un căţel negru, tremurînd din şolduri ca apucat. Îşi aminteau doar cătunul izolat de lume, într-o văioagă a munţilor Rodopi, înconjurat de steiuri de bazalt, cu doar o strungă prin piatră, dînd spre păşuni înflorite pînă la marginea vederii şi spre rodnice grădini de zarzavat. Satul era ţinut la un loc de rudenii complicate, toţi erau veri şi cumetri, toţi trăiau în frica lui Dumnezeu în jurul bisericuţei fără turlă din miezul cătunului. Verile munceau aplecaţi pe aracii de roşii şi pe straturile de ardei gras, iar ţîncii se duceau cu vacile la păscut şi acolo făceau lanţuri nesfîrşite din cozi de păpădie sau se luptau cu ciomege cu moacă, frumos cojite şi-mpodobite. Cerul deasupra era albastru ca o floare cu petale albastru-transparente deschisă peste văioagă. Lîngă bordeie era cimitirul, înţesat de cruci mai drepte sau mai aplecate de vreme, scrise cu chirilice tremurătoare. Unele, stră­vechi, de piatră, erau atît de încărcate de muşchi şi mîncate de li­cheni, încît păreau nişte bureţi informi, trîntiţi pe pămîntul negru, înconjuraţi de brînduşe şi de rodul-pămîntului. În bisericuţa afu­mată popa îi pomenea pe toţi pe cît de des cu putinţă, iar lumi­nările de seu de vită ardeau necontenit, afumînd tavanul scund ca pe fundul unui ceaun. Colaci şi colivă, orez cu lapte şi prune afu­mate erau hrana morţilor, trimisă pe firul de apă al pîrîului Bîrzova, în bărcuţe de lemn înţesate de lumînări, la soroacele cuvenite. Bătrînilor satului care adormeau întru Domnul li se cînta tărăgănat la ureche, în noaptea priveghiului, istorisindu-li-se faptele pri­begiei care-i aştepta: cum vor trebui să se facă fraţi cu vidra ca să treacă apele negre, cu lupul ca să găsească drum prin pădurea deasă, cu nevăstuica gălbuie care ştie calea către casa neamului, unde se va-mbrăţişa cu taica şi cu maica lui, toţi strînşi ca nişte copilaşi în jurul Născătoarei de Dumnezeu şi al Pruncului de lumină.

Acel an a fost însă anul macului. Încă din iarnă Badislavii pri­viseră, în palmele pline de bătături, seminţele mărunte şi cenuşii de mac, necunoscute de ei pe atunci, aduse de o şatră care, furînd şi ghicind în ghioc, străbătea Balcanii. Ţiganii vorbeau, căutîndu-şi urşii de păduchi, despre floarea minunată care aduce visele, care face pruncii să tacă şi să doarmă buştean toată noaptea, care lăr­geşte pupilele muierilor şi le face dornice de-mpreunare. Boabele erau bune la prăjituri aromitoare, frămîntate cu miere, iar din mă­ciulii mulgeai laptele sfinţilor, care te ducea în rai şi te făcea cu­noscut, încă viu, îngerilor din nori. Pentru seminţe, pentru un săculeţ întreg de seminţe, ţiganii au cerut patru cetere frumoase, mirosind a răşină de brad, cu strune de maţ de oaie răsucit, cum unii ţărani aveau meşteşug să facă. Şatra a plecat apoi pe neaştep­tate, topindu-se în văzduh ca şi cînd n-ar fi fost.

Au rămas boabele de mac, uşoare ca hîrtia, pe care Badislavii le-au semănat pe o fîşie întreagă de pămînt negru şi untos, între postatele de dovlecei şi de salată. În adîncul verii s-au deschis flori cu petalele vinete, vîrstate cu negru, ca nişte limbi de spînzuraţi, pe tulpine cu frunze de un verde-albăstriu foarte palid, stropit cu var. Cînd petalele s-au scuturat şi s-au făcut curînd una cu ţărîna, au rămas măciuliile mustoase de lapte, emanînd o duhoare atît de dulce, că păsările nu treceau peste ogorul otrăvit, nici gîndacii şi lăcustele nu se-ncumetau printre tulpinele pale. Curînd, măciuliile s-au făcut mari cît nişte ţeste de sugari, şi seminţele din ele au început să sune la scuturat. Muierile au intrat cu secerele în lanul pînă la ţîţe şi au retezat o zi-ntreagă la măciulii, prăpădindu-se de rîs, căci le asemuiau cu mura mădularului bărbaţilor lor. Le-au cărat în coşuri pe prispa caselor şi acolo, rîzînd încă, le-au stors în amurg de vlaga lapţilor groşi şi au întins pe tipsii, la aer, "sămînţa de ţigan", cum îi spuseseră în cele din urmă. În cîteva zile, laptele covăsise, se-ntărise ca brînza şi apoi ca piatra. Părea o cretă săpu-noasă alb-albăstrie, o crustă pe care tot muierile au pus-o-n piuliţe şi au fărîmat-o fin ca pulberea drumului. Au făcut colăcei şi plă­cinte turceşti în care, între dulceţuri, miere şi coji de naramză, au presărat praful vrăjit. L-au amestecat în vin şi-n rachiul de pere, l-au pus în laptele cu mămăligă şi în ţigările de păpuşoi pe care şi le răsuceau singure. S-a adunat tot satul la o clacă de pomină, de parc-ar fi fost în miezul iernii, au chefuit şi au spus snoave, pînă ce aburii macului li s-au suit la cap şi toţi grămadă, de la flăcăi la moşnegi, au căzut într-o nălucire ciudată. Căci li s-a arătat un înger gol de lumină, cu ţîţe de muiere, dar cu ruşine de bărbat, cu păr de aur împletit în mii de cosiţe. Şi îngerul le-a spus: "Sînteţi fără păcat. Fiţi ca moşul vostru Adam şi moaşa voastră Eva, căci aţi fost iertaţi de păcate." Şi toţi, flăcăi şi fete, gospodari şi neveste, şi-au scos bundele şi cămeşile şi s-au împreunat de-a valma, printre dini şi copii, mamă cu fiu, tată cu fiică, frate cu soră, şi-aşa au ţinut-o, cu pupilele largi cît irişii ochilor, cu o sudoare limpede şi-ngheţată picurîndu-le de pe obraji, pînă cînd toamna s-a arătat, întîi blîndă ca sucul de struguri, apoi aspră ca vinul negru. Flăcări şi rugină s-au întins pe dealuri, pe cînd în vale sătucul se dărăpăna pe-ncetul şi vitele zbierau de foame. Duhănind la mahorcă pre­sărată cu sămînţa de ţigan, gospodarii zăceau pe laviţe, neavînd altă grijă decît ca buştenii să ardă în sobă. Muierile uitau de prunci, lăsîndu-i să orăcăie prin albii, şi mergeau în sat, sulemenite şi pe sfîrcurile ţîţelor, să mai găsească vreun voinic căruia încă nu-i simţiseră apăsarea. Dibuindu-l prin vreun hambar plin de roate de pînză de păianjen, cu gîngania sătulă în mijloc, purtîndu-şi crucea-n spinare, ele, care se măritaseră fete mari şi nu-ndrăzneau să ridice ochii din pămînt în faţa omului lor, îşi suflecau acum fustele-n faţă, arătîndu-şi pulpele groase şi dîmbul păros dintre ele, şi se lăsau călărite acolo, pe sacii cu grîu, în mirosul de hamuri date cu dohot.


Funigeii, la un capăt cu mărunţii pui de paing, umpluseră aerul de aur, se-mpleticeau prin cîrceii de viţă, prin aracii grădinii şi erau mînaţi apoi spre marginea satului, acolo unde bătrînul cimitir se însorea ca o broască rîioasă la ultimele zile ale lui Brumar. Acolo braţele crucilor îi opreau în număr atît de mare, încît curînd în­tregul cimitir era îmbrăcat în dantelă de aţă de mătase. Sub ţărînă, în căsuţele lor strimte de brad, morţii flămînziseră. De patruzeci de zile nu mai fuseseră pomeniţi în biserică, unde preotul bătrîn şedea şi plîngea între icoane ca un navigator într-o corabie şu­bredă, de tot atîtea zile colacii şi coliva şi orezul cu lapte nu mai veniseră de la neamurile cele vii. Înspăimîntaţi că vor muri a doua oară de foame şi uitare, morţii începură să se foiască, stîrnind un ameninţător vuiet subpămîntean. Clănţănindu-şi danturile puter­nice, au început să rupă scîndurile buretoase, pline de larve-nchis-tate de cărăbuşi, să sape cu labele lor ca de cîrtiţă tunele de la unii la alţii, să ţină sfat cîte doi, cîte trei şi-n cele din urmă toţi deoda­tă, satul de dedesubt, înghesuiţi într-o hrubă străbătută de rădăcini, de unde sicriele, deasupra ţestelor, se zăreau luminînd ca nişte cu­tiuţe de cristal. Trei sute de morţi, slăbiţi de post îndelungat, dar însufleţiţi de o mînie doar celor răposaţi cunoscută, îşi ciocneau acolo ciupercile livide ale ţestelor şi îşi foşneau veşmintele înnegrite, ţineau cuvîntări lungi şi sălbatice şi îşi holbau orbitele goale, pline de viermi, unii la alţii. Şi la-nceputul iernii, de ziua sfinţilor muce­nici Mina, Ermoghen şi Eugraf, pe la scăpătat, o oaste putredă, pleşuvă şi rînjită şi-a croit drum către lumea albă.