CORĂBIILE TIMPULUI (4)

STEPHEN BAXTER

O nouă viziune

Am trecut repede de Era Construcţiilor Măreţe. Noi case şi palate, mai puţin ambiţioase, dar totuşi imense, licăriră la existenţă în jurul meu, toate pe lângă valea Tamisei, şi căpătară o anumită opacitate în ochii călătorului temporar, ce vine o dată cu longevitatea. Arcul soarelui, legănându-se pe bolta de un albastru-închis între cele două extreme de solstiţiu, părea să fi devenit mai strălucitor, iar o undă verde se răspândi pe Dealul Richmond, punând stăpânire pe sol şi trimiţând în surghiun nuanţele cafenii şi albe ale iernii. Încă o dată, am pătruns în acea epocă în care climatul Pământului fusese modificat în beneficiul Umanităţii.

Priveam spre un peisaj redus de viteza mea la un tablou static; numai fenomenele cu durata de viaţă cea mai mare se agăţau de timp suficient pentru a fi înregistrate de privirea mea fugară. Nu vedeam nici un om, nici un animal, nici măcar trecerea unui nor. Eram suspendat într-o stranie nemişcare. De n-ar fi fost fâşia solară ce oscila şi albastrul adânc şi nefiresc al zilei-noapte din văzduh, aş fi putut foarte bine să consider că stau singur într-un parc de la sfârşitul verii.

Dacă dădeam crezare cadranelor mele, străbătusem mai puţin de o treime din marea mea călătorie – deşi trecuse un sfert de milion de ani de la propriul meu secol familiar – şi totuşi, mi se părea mie, epoca în care omul zidea pe Pământ deja luase sfârşit. Planeta fusese transformată în acea grădină în care cei ce aveau să devină Eloi îi trăiau vieţile lor deşarte şi meschine; şi deja, ştiam eu, proto-Morlocii fuseseră pesemne întemniţaţi sub scoarţa terestră şi chiar în acele momente trebuie că îşi săpau enormele lor hrube, înţesate de maşini. Puţine aveau să se schimbe pe parcursul intervalului de o jumătate de milion de ani pe care încă îl aveam de traversat, cu excepţia degradării tot mai mari a Umanităţii şi a identităţii victimelor a milioane de tragedii minuscule şi groaznice care defineau de-acum condiţia umană...

Însă – am observat eu, alungându-mi din minte aceste reflecţii sumbre – exista totuşi o schimbare, care încetul cu încetul deveni evidentă în peisaj. Mă cuprinse tulburarea, dincolo de cea pricinuită de legănarea obişnuită a Maşinii Timpului. Ceva era diferit – poate ceva în legătură cu lumina.

Stând în şa, m-am uitat atent la arborii-năluci, la pajiştile plate de lângă Petersham, la cotul răbdătoarei Tamise.

Apoi mi-am ridicat chipul către văzduhurile netezite de timp şi, în cele din urmă, mi-am dat seama că banda solară staţiona pe boltă. Pământul se învârtea încă pe axa sa suficient de rapid încât să împrăştie pe cer mişcarea astrului nostru şi să facă invizibile stelele ce îl înconjurau, dar panglica de lumină a Soarelui nu mai oscila între solstiţii: era constantă şi nemişcată, de parcă ar fi fost o construcţie din beton.

Greaţa şi senzaţia de vertij îmi reveniră în grabă. Am fost nevoit să mă agăţ de şinele maşinii şi am înghiţit un nod care mă sufoca, luptându-mă să redobândesc controlul asupra propriului meu trup.
Îmi este greu să comunic impactul acestei simple modificări a împrejurimilor asupra mea! Mai întâi, am fost izbit de temeritatea desăvârşită a ingineriei presupuse de eliminarea ciclului sezonal. Anotimpurile Pământului se datorau înclinaţiei axului de rotaţie al planetei faţă de planul orbitei sale în jurul soarelui. Pe Pământ, se părea, nu aveau să mai existe anotimpuri. Iar asta nu putea însemna decât că înclinaţia axială a planetei fusese corectată.

Am încercat să-mi dau seama cum s-ar fi putut realiza acest lucru. Oare ce maşini giganteşti fuseseră pesemne instalate la poli? Oare ce măsuri fuseseră luate pentru a exista siguranţa că scoarţa terestră nu avea să se cutremure şi să se sfărâme în decursul procesului? Poate fusese utilizat un grandios dispozitiv magnetic, care manipulase miezul topit şi magnetic al planetei.

Însă nu doar amploarea acestei modificări planetare mă tulbura; şi mai terifiant era faptul că nu observasem această regularizare a anotimpurilor în decursul primei mele călătorii în timp. Cum de era posibil să fi trecut cu vederea o asemenea prefacere imensă şi profundă? Am o pregătire ştiinţifică, la urma urmei; menirea mea este să observ.

Mi-am frecat faţa şi am privit fix înspre panglica solară ce atârna în văzduh, sfidându-mă şi făcându-mă să cred în lipsa ei de mişcare. Strălucirea sa îmi înţepă ochii şi am avut impresia că banda devenea şi mai luminoasă. La început, m-am întrebat dacă asta era numai în închipuirea mea ori vreo tulburare a vederii. Mi-am plecat capul, ameţit, ştergându-mi lacrimile cu mâneca hainei şi clipind pentru a scăpa de şirurile de puncte arzătoare din ochi.

Nu sunt nici primitiv, nici laş – dar, cu toate acestea, stând acolo în şa, în faţa dovezilor de netăgăduit ale măreţelor înfăptuiri ale oamenilor din viitor, mă simţeam ca un sălbatic cu goliciunea vopsită şi oase în păr, făcându-se mic înaintea zeilor din cerul ţipător. Mă cuprinse o teamă profundă pentru propria mea sănătate mentală ce se zguduia din străfundurile conştiinţei, dar m-am agăţat de credinţa că – cine ştie cum – pur şi simplu nu observasem acest incredibil fenomen astronomic, în timpul primei mele treceri prin aceşti ani. Căci singura ipoteză alternativă mă îngrozea până în adâncurile sufletului: nu eu fusesem cel care se înşelase în vremea primei mele călătorii, deoarece pe-atunci regularizarea axei Pământului nu avusese loc – cursul Istoriei înseşi se schimbase.


Forma cvasieternă a pantei dealului rămase nealterată – morfologia străvechiului ţinut fiind neafectată de aceste lumini ce evoluau pe bolta cerească – însă puteam să observ că, acum, mareea de verdeaţă ce acoperise pământul se retrăsese, sub constanta lumină orbitoare a soarelui mai arzător.

Am devenit conştient acum de licărul îndepărtat de deasupra capului meu şi m-am uitat în sus, ţinând mâna streaşină la ochi. Pâlpâirea pro venea, de la banda solară de pe cer – sau de la ceea ce fusese banda solară – deoarece mi-am dat seama că, într-un fel necunoscut, eram iarăşi capabil să disting mişcarea de ghiulea a Soarelui care zbura prin ceruri în periplul său diurn; mişcarea încetase să mai fie atât de rapidă încât să n-o pot urmări, iar succesiunea nopţilor şi zilelor producea licărirea pe care o vedeam.

La început, am socotit că, pesemne, maşina mea încetinea, însă în clipa în care am aruncat o privire la cadrane, am observat că indicatoarele se roteau pe discuri cu tot atâta râvnă ca şi înainte.
Uniformitatea gri-sidefie a luminii se dizolvă, iar alternanţa fâlfâitoare a zilei cu noaptea deveni evidentă. Soarele luneca pe boltă, încetinind tot mai mult cu fiecare traiectorie arcuită – fierbinte, strălucitor şi galben – iar în curând am înţeles că arzătorul astru avea nevoie de mai multe secole pentru a realiza o revoluţie pe bolta Pământului.

În cele din urmă, Soarele se opri complet; se odihnea deasupra orizontului vestic, fierbinte, necruţător şi neschimbat. Rotaţia Pământului fusese încetinită: acum, planeta se învârtea cu aceeaşi faţă întoarsă perpetuu către Soare!

Savanţii secolului al XIX-lea preziseseră că, într-o bună zi, influenţele de maree ale Soarelui şi ale Lunii vor face ca Pământul să rămână cu o emisferă îndreptată către Soare, exact aşa cum Luna era silită să rămână cu o faţă orientată spre Pământ. Asistasem personal la acest fenomen, în timpul primei mele explorări a viitorului, însă era o posibilitate ce nu avea să survină de-a lungul multor milioane de ani. Şi totuşi mă găseam acolo, cu puţin peste jumătate de milion de ani în viitor, descoperind un Pământ imobil!

Încă o data, mi-am dat eu seama, vedeam mâna umană la lucru – degetele coborâtorilor din maimuţă, întinzându-se peste veacuri cu forţa zeilor. Nemulţumit de modificarea înclinaţiei lumii acesteia, omul încetinise rotaţia Pământului, alungând, în cele din urmă, străvechiul ciclu al zilei şi nopţii.

M-am uitat în jur, către noul deşert al Angliei. Pământul fusese curăţat de iarbă, rămânând la vedere un lut crăpat. Din loc în loc, puteam să observ licărirea vreunui arbust îndrăzneţ – semănând puţin la formă cu un măslin – ce se lupta să supravieţuiască sub Soarele nemilos. Puternica Tamisă, care migrase poate o milă prin câmpie, se subţie între ţărmurile sale, până ce nu i-am mai putut zări sclipirea undelor. N-am avut deloc impresia că aceste schimbări izbutiseră să amelioreze regiunea: măcar lumea Morlocilor şi Eloilor păstrase trăsăturile esenţiale ale ţinuturilor rurale engleze, cu verdeaţă şi apă din belşug; privind retrospectiv, efectul fusese mai degrabă ca şi când Insulele Britanice ar fi fost remorcate până la Tropice.

Mi-am imaginat sărmana planetă, cu o faţă orientată perpetuu spre Soare, iar cealaltă ascunsă. În zona mediană a regiunii iluminate permanent, la Ecuator, trebuie că era suficient de dogoritor, încât să fiarbă carnea pe oasele unui om, iar aerul, pesemne, evada din partea supraîncălzită în viteză, dând naştere unor vânturi teribile, spre emisfera mai rece, pentru ca acolo să îngheţe într-o zăpadă de oxigen şi azot, deasupra oceanelor ferecate sub gheaţă. Dacă aş fi oprit maşina acum, probabil că aş fi fost dat peste cap într-o clipită de acele vijelii năprasnice, ultimele răsuflări ale plămânilor planetei! Procesul se putea opri numai atunci când jumătatea luminată avea să fie pârjolită, lipsită de aer şi pustiită de viaţă, iar partea întunecată avea să fie îngropată sub o carapace subţire de aer îngheţat.

Cu oroare crescândă, mi-am dat seama că nu puteam să mai revin acasă! Deoarece, pentru a mă întoarce, mai întâi trebuia să opresc maşina, iar dacă aş fi făcut acest lucru, aş fi fost aruncat precipitat pe un tărâm al vidului şi al căldurii mistuitoare, la fel de sterp ca suprafaţa Lunii. Însă oare să îndrăznesc că continui către viitorul necunoscut şi să sper că undeva în adâncurile timpului aveam să dau peste o lume unde puteam trăi?

Acum eram sigur că se petrecuse ceva foarte greşit cu percepţiile sau cu amintirile mele asupra călătoriei în timp. Căci, dacă de-abia era de conceput pentru mine ca în primul meu periplu temporal să fi pierdut alungarea anotimpurilor – deşi îmi venea anevoie să cred – nu puteam accepta că eşuasem în a remarca încetinirea rotaţiei Pământului.

Nu putea exista nici o îndoială: călătoream prin nişte evenimente care difereau masiv de acelea la care asistasem în primul meu voiaj.

De la natură sunt o persoană cu înclinaţii către reflecţie, iar în genere nu duc niciodată lipsă de o ipoteză inventivă sau chiar de două; însă, în acel moment, şocul meu era atât de mare încât nu mai eram în stare să raţionez – ca şi cum trupul încă mi se prăbuşea prin timp, iar creierul fusese lăsat în urmă, undeva în trecutul cleios. Cred că mai devreme avusesem o pojghiţă de curaj, o faţadă generată de judecata complezentă că, deşi mă aruncam în pericol, cel puţin era un pericol cu care mă confruntasem înainte. Acum însă nu aveam nici cea mai vagă idee despre ceea ce mă pândea pe aceste coridoare ale timpului!

În vreme ce mă chinuiau aceste gânduri sinistre, am conştientizat schimbările continue de pe firmament – de parcă dezmembrarea ordinii fireşti a lucrurilor n-ar fi mers suficient de departe! Soarele devenea din ce în ce mai arzător. Şi – mi-a venit greu să fiu sigur, fiindcă strălucirea era atât de puternică – acum aveam impresia că însăşi forma astrului se modifica. Se lăţea pe cer, transformându-se într-un crâmpei eliptic de lumină. M-am întrebat dacă nu cumva Soarele fusese făcut să se învârtească mai repede, astfel că începuse să se aplatizeze din pricina rotaţiei...
Iar apoi – a fost ceva extrem de brusc – Soarele explodă.



va urma