Darling Lilly (6)

Michael Connelly

Primul lucru pe care îl făcu Pierce când se întoarse la maşină fu să înşface un pix şi să noteze adresa lui Lilly Quinlan pe un vechi tichet de parcare. După aceea scoase din buzunar bancnota de un dolar şi o examină. Fusese pusă cu faţa în jos sub registru. O studie şi descoperi cuvintele Arbadac Arba scrise de-a curmezişul frunții lui George Washington.
— Abra Cadabra, spuse, citind fiecare cuvânt de la coadă la cap. Exista o şansă destul de mare ca acele cuvinte să fie un nume de utilizator şi o parolă pentru a intra în sistemul de computere de la Entrepreneurial Concepts. Satisfăcut că-i reuşise manevra, se întreba cât de folositoare aveau să-i fie acele cuvinte, de vreme ce obţinuse numele şi adresa lui Lilly Quinlan.
Porni maşina şi se îndreptă către Santa Monica. Apartamentul lui Lilly era situat pe bulevardul Wilshire, lângă promenada de pe Third Street. În timp ce se apropia îşi dădu seama că la adresa respectivă nu era un bloc de apartamente. Când parcă în sfârşit în faţa firmei a cărei adresă se potrivea cu cea de pe hârtie, văzu că era un centru privat de poştă – All American Mail. Numărul de apartament pe care Lilly Quinlan îl scrisese pe formularul informativ era de fapt un număr de cutie poştală. Pierce parcă maşina, deşi era convins că nu prea mai avea nimic de făcut. Câteva minute se gândi la un plan de acţiune, după care coborî, intră în firmă şi se duse direct la cutiile de poştă. Spera ca uşiţele acestora să fie din sticlă, şi să se poată uita în cutia lui Lilly Quinlan pentru a vedea dacă are corespondenţă. Din păcate, cutiile aveau uși compacte de aluminiu. Adresa pe care o dăduse în formularul informativ era apartamentul 333. Localiză cutia cu numărul 333 şi se uită îndelung la ea, de parcă i-ar fi putut oferi vreun răspuns. În cele din urmă se duse la ghişeu. Un tânăr cu obrazul plin de coşuri, purtând un ecuson pe care era scris numele Curt, îl întrebă dacă putea să-l ajute cu ceva.
— Am nevoie de o cutie poştală, dar vreau un anumit număr care să se potrivească cu numele companiei mele. Numele e Three Cubed Productions.
Puştiul păru încurcat.
— Deci, ce număr vreţi?
— Trei-trei-trei. Am văzut că aveţi o cutie cu acest număr. E disponibilă?
Era cel mai bun truc pe care îl putuse inventa. Curt întinse mâna sub pupitru şi scoase un dosar albastru pe care îl deschise la paginile în care erau listate cutiile.
— O, asta.
Pierce încercă să citească ce scria pe pagină.
— Cum?
— Ei bine, e ocupată pentru moment, dar s-ar putea să nu mai fie mult timp.
— Ce-nseamnă asta?
— Înseamnă că persoana nu a plătit chiria pe luna asta. E în perioada de graţie. Dacă vine şi plăteşte, păstrează cutia. Dacă nu apare până la sfârşitul lunii, atunci ea pleacă şi intraţi dumneavoastră – dacă puteţi aştepta atât.
Pierce afişă o figură preocupată.
— Nu pot aştepta. Voiam să rezolv treaba asta. Ştiţi cumva dacă există un număr de telefon şi o adresă pentru această persoană? Aş vrea să luaţi legătura cu ea şi s-o întrebaţi dacă mai vrea cutia.
— Am trimis două avize şi am pus unul şi în cutie. De obicei nu sunăm.
Pierce îţi stăpâni emoţia. Conform spuselor lui Curt mai exista o adresă pentru Lilly Quinlan. Se întreba cum să procedeze ca să obţină adresa.
— Ei, există un număr? Dacă aţi putea să o sunaţi şi să aflaţi, aş închiria cutia chiar acum. Aş plăti pe un an în avans.
— Păi, va trebui să caut. Durează un minut.
— Nu te grăbi. Prefer să rezolv totul acum decât să mai vin o dată.
Curt se duse la un birou aflat lângă peretele opus ghişeului şi se aşeză. Deschise un sertar şi scoase un dosar gros, fără coperte. Distanţa era prea mare ca Pierce să poată citi vreunul din documentele pe care le răsfoia. Curt îşi plimbă degetul în josul unei pagini şi apoi se opri. Cu cealaltă mână apucă receptorul, dar fu întrerupt înainte de a suna de o clientă care tocmai intrase.
— Trebuie să trimit un fax la New York, spuse femeia.
Curt se întoarse la ghişeu, scoase de dedesubt un formular de fax şi îi spuse femeii să îl completeze. Apoi reveni la birou şi ridică receptorul.
— O să mă taxaţi ca să trimiteţi formularul acesta de fax?
— Nu, doamnă. Doar documentele pe care vreţi să le trimiteţi prin fax.
O spuse de parcă ar fi spus-o de un milion de ori.
În sfârşit, tastă un număr pe telefon. Pierce încercă să-i urmărească degetul şi să afle numărul, dar nu reuşi. Curt aşteptă destul de mult înainte de a vorbi în receptor.
— Acesta este un mesaj pentru Lilly Quinlan. Vă rog sunaţi-ne la All American Mail. Datoraţi chiria pentru cutia dumneavoastră poştală şi o vom reînchiria dacă nu ne daţi un semn de viaţă. Numele meu e Curt. Vă mulţumesc.
Închise şi veni spre Pierce. Femeia scutură faxul către el.
— Sunt foarte grăbită.
— Rezolvăm imediat, doamnă; spuse el. Apoi i se adresă lui Pierce: Mi-a răspuns robotul. Chiar nu pot să fac nimic până când nu mă sună. Asta e politica firmei.
— Înţeleg. Mulţumesc că ai încercat.
Curt începu din nou să caute cu degetul prin dosar.
— Vreţi să lăsaţi un număr unde să vă caut dacă mă sună?
— O să vin mâine.
Pierce luă o carte de vizită dintr-un suport de pe pupitru şi se îndreptă spre uşă. Curt strigă după el.
— Ce ziceţi de douăzeci şi şapte?
Pierce se întoarse.
— Poftim?
— Douăzeci şi şapte. Nu atât e trei la puterea a treia?
Pierce încuviinţă. Curt era mai inteligent decât părea.
— Am cutia liberă, dacă o doriţi.
— O să mă gândesc la asta.
Pierce îl salută şi porni către uşă. În spatele lui o auzi pe femeie reproşându-i tânărului că îi lasă să aştepte pe clienţii care plătesc.
În maşină, Pierce puse cartea de vizită în buzunarul cămăşii şi se uită la ceas. Era aproape douăsprezece. Trebuia să se întoarcă acasă şi s-o aştepte pe Monica Purl, asistenta lui. Hotărâse să aştepte acasă transportul de mobilă pe care îl comandase. Camionul urma să sosească după prânz şi Pierce hotărâse să plătească pe cineva care să-l aştepte pentru ca el să poată folosi timpul în laborator pregătindu-se pentru prezentarea de săptămâna viitoare. Acum se îndoia că avea să se ducă la laborator, dar intenţiona s-o folosească pe Monica pentru livrare. De altfel mai avea şi alt plan în ceea ce o privea.
Când ajunse la Sands o găsi aşteptându-l în hol. Paznicul n-o lăsase să urce la etajul doisprezece fără aprobarea locatarului pe care dorea să-l viziteze.
— Îmi pare rău, spuse Pierce. Aştepţi de mult?
— Doar de câteva minute, îl linişti Monica.
Monica Purl era o blondă înaltă şi slabă cu o piele atât de albă încât o simplă atingere lăsa urme. Avea cam douăzeci şi cinci de ani şi lucra în companie de la douăzeci. Fusese asistenta personală a lui Pierce doar şase luni, după care fusese promovată de Charlie Condon pentru cei cinci ani de serviciu. În răstimpul acesta, Pierce aflase că fragilitatea pe care o sugerau constituţia şi tenul ei nu corespundea realităţii. Monica era organizată, avea propriile păreri şi îşi rezolva cu eficienţă sarcinile.
Cei doi luară liftul rapid pentru a ajunge la etajul al doisprezecelea.
— Eşti sigur că vrei să fii aici când va veni ăla mare? întrebă Monica.
— Clădirea asta a fost proiectată să reziste la unul de opt grade pe scara Richter, răspunse el. Am verificat înainte de a mă muta. Am încredere în ştiinţă.
— Asta pentru că eşti şi tu om de ştiinţă?
— Poate că da.
— Dar ai încredere şi în constructorii care fac ce proiectează ştiinţa?
Era o întrebare bună, nimic de zis. Uşa se deschise şi o porniră pe coridor către apartamentul lui.
— Unde vrei să aşeze mobila? întrebă Monica. Ţi-ai făcut vreun plan?
— Nu chiar. Spune-le s-o pună unde ţi se pare ţie că e bine. Aş vrea să te mai rog ceva, înainte de a pleca.
Deschise uşa.
— Ce anume?
Pierce ridică receptorul după ce intră în living. Se auzi un ton întrerupt şi când verifică mesajele constată că era doar unul şi acela pentru Lilly, însă nu de la Curt, funcţionarul de la All American Mail, ci de la alt potenţial client. Şterse mesajul şi încercă să pună lucrurile cap la cap. În cele din urmă ajunse la concluzia că Lilly scrisese numărul de celular pe formularele de cerere pentru cutia poştală. Curt sunase pe telefonul ei mobil.
Asta nu avea să-i schimbe planul.
Puse telefonul pe canapea, se aşeză şi scrise numele Lilly Quinlan pe o pagină nouă din carneţel. Apoi scoase cartea de vizită din buzunar.
— Vreau să suni la numărul ăsta şi să spui că eşti Lilly Quinlan. Cere cu Curt şi spune-i că ai primit mesajul lui. Spune-i că n-ai fost informată că ai întârziat cu plata şi întreabă-l de ce nu ţi-au trimis un avertisment prin poştă. Bine?
— De ce să fac asta?
— Nu pot să-ţi explic totul, dar e important.
— Nu ştiu dacă vreau să mă dau drept altcineva. Nu e…
— Ceea ce faci e complet inofensiv. Hackerii numesc asta inginerie socială. Curt o să-ţi spună că ţi-a trimis un avertisment. Tu vei face pe mirata şi îl vei întreba la ce adresă ţi l-a trimis. Când îţi dă adresa, noteaz-o, de ea am nevoie. Apoi spune-i că o să plăteşti cât de curând. Am nevoie doar de acea adresă.
Îl privi într-un fel în care nu-l mai privise niciodată în cele şase luni când lucrase pentru el.
— Hai, Monica, nu e mare lucru. Nu faci rău nimănui. Ba chiar   s-ar putea să ajuţi pe cineva.
Îi puse carneţelul şi pixul în poală.
— Eşti gata? O să formez numărul.
— Doctore Pierce, asta nu pare…
— Doctore Pierce? Tu nu îmi spui niciodată doctor Pierce.
— Henry, atunci. Nu vreau să fac asta. Nu fără să ştiu pentru ce.
— Bine, atunci, o să-ţi spun. Ştii numărul nou de telefon pe care mi l-ai obţinut?
Ea încuviinţă.
— Ei bine, înainte a aparţinut unei femei care a dispărut, căreia i s-a întâmplat ceva. Primesc telefoane care-i sunt destinate şi încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu ea. Înţelegi? Cu telefonul ăsta pe care vreau să-l dai tu s-ar putea să aflu adresa la care locuieşte. Asta e tot ce vreau. Vreau să mă duc acolo şi să văd dacă e bine. Nimic altceva. Ce zici, dai telefonul?
Monica scutură din cap de parcă ar fi vrut să scape de informaţiile primite.
— E o nebunie. Cum de te-ai amestecat în asta? O cunoşteai? De unde ştii că a dispărut?
— Nu, nu o cunosc. Totul a început din cauza telefonului. Ştiu suficiente lucruri ca să-mi dau seama că trebuie să aflu ce s-a întâmplat şi să mă asigur că e teafără. Te rog, faci asta pentru mine, Monica?
— De ce nu-ţi schimbi pur şi simplu numărul?
— O s-o fac. Luni la prima oră vreau să-l schimb.
— Şi între timp, sună la poliţie.
— Ce le-aş putea spune? Ar crede că sunt ţicnit.
— S-ar putea să aibă dreptate.
— Uite care e treaba, vrei sau nu să suni?
Monica încuviinţă resemnată.
— Dacă asta te face fericit şi nu-mi pierd slujba…
— Hooo. Stai un pic. Nu te-am ameninţat. Dacă nu vrei să o faci, foarte bine. Voi ruga pe altcineva. Nu are nicio legătură cu slujba ta. Ne-am înţeles?
— Da, ne-am înţeles. Nu-ţi face griji, o să sun. Hai să terminăm o dată.
Pierce formă numărul de la All American Mail şi-i dădu receptorul. Monica ceru cu Curt şi apoi procedă aşa cum îi ceruse Pierce. Încântat, acesta o văzu notând o adresă în carneţel. După ce închise, Monica îi dădu carneţelul şi receptorul.
Pierce se uită la adresă, era în Venice. Rupse pagina din carneţel, o împături şi o băgă în buzunar.
— Curt părea un tip simpatic! spuse Monica. Mă simt prost că     l-am minţit.
— Poţi oricând să te duci să-l vizitezi şi să-l inviţi în oraş. L-am văzut. Crede-mă, o întâlnire cu tine l-ar face fericit pentru tot restul vieţii.
— L-ai văzut? Tu eşti cel despre care vorbea? Zicea că a fost acolo un tip care voia cutia mea poştală. Vreau să spun, cutia poştală a lui Lilly Quinlan.
— Da, eu am fost. Aşa am…
Telefonul sună şi Pierce răspunse. La auzul vocii lui, cel care sunase închise. Pierce se uită la directorul pentru identificarea apelurilor. Apelul venise de la Ritz-Cariton, din Marina.
— Să laşi telefonul în priză, astfel încât atunci când soseşte mobila cei de la pază să te poată suna pentru a primi aprobarea să urce. Între timp, probabil o să primeşti o grămadă de telefoane pentru Lilly. O să creadă că tu eşti Lilly. Poţi să spui ceva care să-i oprească imediat cum ar fi „Nu e Lilly, aveţi un număr greşit”. Altfel…
— Sau să mă prefac că sunt ea pentru a obţine mai multe informaţii pentru tine.
— Nu, nu vrei să faci asta.
Deschise rucsacul şi scoase foaia pe care imprimase fotografia lui Lilly de pe pagina de web a acesteia.
— Asta e Lilly. Nu cred că vrei să te prefaci că eşti ea când sună tipii.
— O, Doamne! exclamă Monica uitându-se la fotografie. E vreo prostituată sau ceva de genul ăsta?
— Cred că da.
— Atunci de ce-ţi pierzi vremea încercând s-o găseşti când ar trebui să…
Se opri brusc. Pierce o privi aşteptând să termine, dar Monica nu o făcu.
— Ce? spuse el. Ar trebui să ce?
— Nimic. Nu e treaba mea.
— Ai vorbit cu Nicki?
— Nu. Uite, nu e nimic. Nu ştiu ce voiam să spun. Mi se pare însă ciudat că te agiţi încercând să afli dacă prostituata asta a păţit ceva.
Pierce se lăsă pe spate pe canapea. Ştia că îl minte în privinţa lui Nicole. Deveniseră apropiate şi obişnuiau să ia prânzul împreună când Pierce nu putea să plece din laborator – ceea ce se întâmpla aproape în fiecare zi. Probabil că vorbeau zilnic şi schimbau impresii despre el.
Pierce ştia că ea avea dreptate în legătură cu cercetările lui, dar se implicase prea mult pentru a renunţa. Îşi construise viaţa şi cariera urmându-şi curiozitatea. În ultimul an petrecut la Stanford, asistase la o conferinţă despre noua generaţie de microcipuri. Profesorul vorbea despre nanocipuri atât de mici încât supercomputerele prezentului ar putea avea dimensiunea unei monede de zece cenţi. Pierce fusese captivat şi îşi urmase curiozitatea – vânarea monedei de zece cenţi.
— O să mă duc în Venice, îi spuse el Monicăi. O să verific cum stă treaba şi n-o să mă amestec.
— Promiţi?
— Da. Mă poţi suna la laborator după ce rezolvi cu mobila.
Se ridică şi îşi aruncă rucsacul pe umăr.
— Dacă vorbeşti cu Nicki, nu-i spune nimic despre asta, bine?
— Sigur, Henry.
Pierce ştia că nu putea conta pe discreţia ei, dar n-avea încotro.
În timp ce mergea pe hol, se gândi la ce spusese Monica şi la diferenţa dintre anchetă şi obsesie. Undeva între acestea două exista o linie de demarcaţie, însă nu ştia precis unde anume.



va urma