CORĂBIILE TIMPULUI (6)

STEPHEN BAXTER

Puţul

Mi-am ridicat lampa, însă lumina ei răzbătea doar pe câteva picioare. Totul era tăcut – nu se auzeau nici suflul vântului, nici susurul apei, şi m-am întrebat dacă Tamisa mai curgea.
Lipsit de o destinaţie precisă, am decis să mă îndrept către amplasamentul măreţului palat alimentar pe care mi-l aminteam în vremurile Weenei. Palatul se găsea la mică depărtare înspre Nord-Vest, de-a lungul coastei dealului, dincolo de Sfinxul-cel-Alb, iar acesta a fost drumul pe care l-am străbătut iarăşi – oglindind în Spaţiu, dacă nu în Timp, primii mei paşi în lumea Weenei.
Când făcusem ultima oară această scurtă călătorie, mi-am adus eu aminte, sub picioarele mele fusese iarbă – neîngrijită şi netunsă, însă crescând ordonată, scurtă şi fără buruieni. Acum, nisipul moale şi grăunţos îmi râcâia ghetele în vreme ce urcam greoi dealul.
Văzul mi se adaptase la această noapte luminată numai de crâmpeiele de stele, dar, deşi se observau clădiri ce îşi profilau siluetele pe fundalul cerului, n-am zărit nici o urmă a sălii pe care o căutam. Îmi aminteam foarte limpede: fusese un edificiu cenuşiu, dărăpănat şi vast, din piatră roasă de vremuri, cu o intrare ornamentată şi sculptată: iar când trecusem prin acea arcadă cioplită, micii Eloi, gingaşi şi drăguţi, să strânseseră în jurul meu cu membrele lor palide şi robele catifelate.
Nu după mult timp am străbătut o distanţă suficientă pentru a-mi da seama că pesemne depăşisem locul de amplasare al sălii. Evident – spre deosebire de Sfinx şi de Morloci – palatul de alimentaţie nu supravieţuise în această Istorie: ori poate că nu fusese niciodată construit, m-am gândit înfiorat. Poate că umblasem – dormisem şi chiar mâncasem într-un edificiu fără existenţă!
Drumul mă duse până la un puţ, un detaliu de care îmi aminteam din cea dintâi plimbare a mea. Exact aşa cum îmi rămăsese în memorie, structura avea ghizduri din bronz şi era protejată de intemperii de o mică cupolă delicată, lucrată într-un mod bizar. Se vedea ceva vegetaţie – neagră precum tuşul la lumina stelelor – adunată în jurul cupolei. Am studiat toate astea cu oarece spaimă, căci enormele fântâni constituiseră mijlocul prin care Morlocii se ridicau din hrubele lor infernale în lumea însorită a Eloilor.
Dinspre gura puţului nu venea nici un sunet. Acest aspect mi se păru ciudat, căci îmi aduceam aminte că auzisem de la celelalte fântâni duduitul imenselor motoare ale Morlocilor, din adâncurile cavernelor lor subterane.
M-am aşezat jos, lângă fântână. Vegetaţia pe care o observasem părea a fi un soi de licheni; era moale şi uscată la pipăit, dar n-am cercetat-o mai amănunţit şi nici n-am încercat să-i determin structura. Mi-am ridicat lampa, intenţionând să trec peste ghizd pentru a vedea dacă oglindea reflecţia apei; însă flacăra pâlpâi, de parcă s-ar fi găsit într-un curent puternic, iar eu îngrozit o clipă de perspectiva beznei, am tras-o înapoi.
Mi-am băgat capul sub cupolă şi m-am aplecat peste buza puţului, unde am fost întâmpinat de un şuvoi de aer cald şi umed pe chip – ca şi cum aş fi deschis uşa unei băi turceşti – fapt total neaşteptat în noaptea aceea zăpuşitoare, dar aridă a viitorului. Am avut impresia că era foarte adânc, iar la baza îndepărtată a puţului mi se păru că ochii mei obişnuiţi cu întunericul disting o strălucire roşie. În ciuda aparenţelor, acesta era total diferit de puţurile primilor Morloci. Nu se vedea nici o urmă a cârligelor de metal ce ieşeau din perete, menite a-i ajuta pe cei care se căţărau şi încă nu detectam vreunul dintre zgomotele mecanice pe care le auzisem înainte. Aveam impresia ciudată, însă de neverificat, că acest puţ era mult mai adânc decât cele ale Morlocilor scurmători de caverne.
Dintr-o toană, mi-am ridicat Kodakul şi am scos bliţul. Am umplut jgheabul lămpii cu blitzlichtpulver14, am înălţat aparatul şi am inundat puţul cu lumina de magneziu. Reflexiile mă orbiră, producând o strălucire atât de puternică, cum nu mai fusese pe Pământ de când Soarele fusese acoperit, cu cel puţin o sută de mii de ani mai înainte. Asta trebuia să-i alunge pe Morloci, dacă nu altceva! Şi am început să născocesc planuri de apărare în care să conectez bliţul la Maşina Timpului nesupravegheată, astfel încât pulberea să se aprindă în caz că vehiculul avea să fie atins.
M-am îndreptat de spate şi mi-am petrecut mai multe minute încărcând lampa şi declanşând-o la întâmplare înspre coasta dealului din preajma puţului. Curând, în jurul meu se adună un nor dens de fum alb şi acru provocat de pulbere. Poate că urma sa am noroc, am reflectat eu, şi izbuteam să fotografiez pentru uimirea Umanităţii spinarea vreunui Morloc care o rupea la fugă îngrozit!
…Am auzit un hârşâit, încet şi stăruitor, puţin dincolo de ghizdul fântânii, la nici trei picioare de locul în care mă găseam.
Scoţând un ţipăt, am bâjbâit după vătraiul meu de la curea. Oare Morlocii se năpustiseră asupra mea, în timp ce visam cu ochii deschişi?
Cu vătraiul în mână, m-am dat înapoi cu precauţie. Hârşâitul venea dinspre stratul de licheni, mi-am dat seama; era o creatură care se deplasa agale printre acele plante firave şi întunecate. Nu exista nici un Morloc acolo, aşa că mi-am lăsat jos vătraiul, şi m-am aplecat asupra stratului de licheni. Am remarcat o făptură mică, ce aducea cu un crab, nu mai mare decât palma mea; zgomotul pe care îl auzisem era scrâşnetul singurului său cleşte supradimensionat pe licheni. Carapacea crabului îmi părea neagră ca smoala, iar creatura era lipsită de ochi, aidoma fiinţelor oarbe din abisurile oceanelor.
Aşadar, am reflectat eu în vreme ce urmăream neînsemnata dramă, lupta pentru supravieţuire continua, chiar şi în această beznă nocturnă. Mi-am dat seama că nu zărisem nici un semn de viaţă – cu excepţia formelor Morlocilor – la depărtare de acest puţ, în decursul întregii mele şederi. Nu sunt biolog, însă îmi părea limpede că prezenţa acestei arteziene de aer cald şi jilav era sortita să atragă viaţa, aici într-o lume transformată în deşert, exact aşa cum era atras acest crab culegător orb de recolta lui de licheni. Am speculat că, pesemne, căldura venea din străfundurile comprimate ale Pământului, a cărui dogoare vulcanică, manifestă şi în vremea noastră, nu se diminuase semnificativ pe parcursul a celor şase sute de mii de ani, iar poate că umezeala provenea de la pânzele freatice, care încă existau în subsol.
Poate că, am cugetat eu, scoarţa planetei era împânzită cu astfel de puţuri şi cupole. Însă rostul lor nu era acela de a permite accesul în lumea din adâncuri a Morlocilor – ca în cealaltă Istorie – ci de a elibera energiile interne ale Pământului, pentru a încălzi şi umezi atmosfera acestei planete văduvite de Soarele său; astfel, formele de viaţă care supravieţuiseră acelei monstruoase prefaceri la care asistasem eu se adunau acum în jurul acestor arteziene de căldură şi umezeală.
Încrederea îmi spori – faptul că puteam să pricep sensul lucrurilor reprezenta un tonifiant puternic pentru curajul meu – iar după acea alarmă falsă provocată de crab, scăpasem de sentimentul de ameninţare – şi m-am aşezat din nou pe ghizdul fântânii. În buzunar, aveam pipa şi nişte tutun, aşa că am umplut-o complet şi am aprins-o. Am început să fac speculaţii despre modul în care această Istorie se diferenţiase de prima, al cărei martor fusesem. Evident că existaseră o serie de paralele – şi aici existaseră Morloci şi Eloi – însă dihotomia lor oribilă fusese soluţionată, în vremurile trecute.
M-am întrebat de ce trebuise să se producă un astfel de conflict pe viaţă şi pe moarte între rase – căci Morlocii, în felul lor respingător, erau la fel de dependenţi de Eloi precum Eloii de Morloci, iar întreaga rânduială avea un soi de stabilitate.
Am întrezărit o cale prin care se putuse întâmpla aşa ceva Morlocii erau plămădiţi dintr-un aluat uman degenerat, la urma urmei, şi nu stă în firea omului să fie logic cu astfel de lucruri. Morlocii ştiau, pesemne, că erau dependenţi de Eloi pentru a supravieţui; trebuie că nutreau milă şi dispreţ pentru rudele lor îndepărtate, reduse însă la statutul de cireada. Şi totuşi...
Şi totuşi, ce dimineaţă splendidă constituia scurta viaţă a Eloilor! Aceste făpturi firave râdeau, cântau şi se drăgosteau pe suprafaţa planetei prefăcută într-o grădină, în vreme ce Morlocii erau siliţi să trudească în străfundurile fetide ale Pământului pentru a le oferi Eloilor cele trebuincioase vieţii lor somptuoase. În mod neîndoios, Morlocii erau condiţionaţi pentru locul lor în lanţul Creaţiei şi fără îndoială că ar fi întors spatele cu dezgust luminii solare, apei limpezi şi fructelor Eloilor, chiar dacă acestea le-ar fi fost oferite... sau poate că nu; în felul lor mohorât şi viclean, oare nu pizmuiau huzurul Eloilor?
Poate că acea carne a Eloilor devenea amară în gurile putrede ale Morlocilor, chiar când aceştia muşcau din ea în cavernele lor mizerabile.
Mi i-am închipuit, atunci, pe Morloci – sau o parte dintre ei – ridicându-se într-o noapte din tunelurile lor de sub pământ şi năpustindu-se asupra Eloilor cu armele şi braţele lor musculoase. Se produsese un uriaş Măcel – dar, de data aceasta, nu o vânătoare disciplinată de carne, ci un asalt crâncen având un unic ţel iraţional: completa pieire a Eloilor.
Cum trebuie că fuseseră pajiştile şi Palatele alimentare scăldate în sânge, acele pietre străvechi care răsunau de behăiturile copilăroase ale Eloilor!
Într-o asemenea confruntare, nu putea exista decât un singur învingător, de bună seamă. Fragila seminţie a viitorului, cu frumuseţea ei hectică, de tuberculos, n-ar fi izbutit niciodată să respingă atacurile organizate ale ticăloşilor Morloci.
Am văzut totul – ori aşa mi-am imaginat! Morlocii, triumfători în cele din urmă, moşteniseră Pământul. Nemaiavând vreo folosinţă pentru terenurile-grădini ale Eloilor, le lăsaseră să cadă în paragină; ieşiseră din subsoluri şi – cine ştie cum – aduseseră cu ei propria lor beznă stigiană pentru a acoperi Soarele! Mi-am adus aminte cum neamul Weenei se temea de nopţile cu lună plină – ea le numea „Nopţile Negre” – iar acum, aveam eu impresia, Morlocii aduseseră suprema Noapte Neagră pentru a fereca Pământul pe vecie. În cele din urmă. Morlocii îi omorâseră pe ultimii copii adevăraţi ai Pământului, iar apoi omorâseră Pământul însuşi.
Aceasta era prima mea presupunere, pe atunci: fantezistă şi colorată – şi falsă, de la un capăt la altul!
... Şi mi-am dat seama, aproape cu un şoc fizic, că, în mijlocul tuturor acestor speculaţii istorice, uitasem cu desăvârşire să mai arunc la răstimpuri câte o privire în direcţia Maşinii Timpului abandonate.
M-am sculat în picioare şi am privit peste panta dealului Am observat de îndată strălucirea aparatului luminat de lumânări – însă flăcările pe care le aprinsesem licăreau şi se unduiau, ca şi cum în jurul maşinii s-ar fi mişcat nişte forme opace.
Nu puteau fi decât Morloci!

Întâlnirea mea cu Morlocii

Cu un fior de spaimă – şi. Trebuie să mărturisesc, cu o sete de sânge care îmi pulsa în ţeastă -. Am scos un răcnet, am ridicat vătraiul şi am pornit apăsat pe drumul de întoarcere. Fără să-mi pese, am aruncat Kodakul: În spate, am auzit pocnetul slab al sticlei spărgându-se. Din câte ştiam eu, aparatul acela încă zăcea acolo – dacă mi se permite să folosesc această frază – abandonat în beznă.
Apropiindu-mă de maşină, am observat că erau într-adevăr Morloci – poate o duzină – bulucindu-se în jurul vehiculului. Erau când atraşi, când respinşi de luminile mele, exact ca moliile în jurul felinarelor. Rămăseseră aceleaşi creaturi asemănătoare maimuţelor, de care îmi aduceam aminte – poate ceva mai mici – cu părul acela lung şi bălai pe ţeste şi spinări, cu pielea de un alb bolnăvicios, cu braţe lungi ca ale cimpanzeilor şi acei obsedanţi ochi cenuşii-roşietici. Urlau şi sporovăiau unii cu ceilalţi în limbajul lor ciudat. Încă nu se atinseseră de Maşina Timpului, am observat eu cu oarece uşurare, dar ştiam că era o chestiune de secunde până ce acele degete nefireşti – ca de maimuţă, însă la fel de abile precum cele ale omului – să se întindă către alama şi nichelul sclipitor.
Însă nu ar fi avut timp pentru aşa ceva, căci m-am prăbuşit asupra acelor Morloci aidoma unui înger răzbunător.
Am împărţit lovituri în stânga şi în dreapta cu vătraiul şi cu pumnul. Morlocii sporovăiră şi schelălăiră, încercând să scape cu fuga. Am apucat una dintre creaturile care alergau pe lângă mine şi am simţit din nou răceala de vierme albinos a cărnii Morloce. Părul precum pânza de păianjen îmi atinse dosul palmei, iar animalul se repezi la degetele mele cu dinţii săi mici. Însă eu nu am ţipat. Am mânuit vătraiul şi am simţit colapsul moale şi umed al cărnii şi osului.
Ochii aceia cenuşii-roşietici se lărgiră, apoi se închiseră.
Am avut impresia că priveam toate acestea dintr-un cotlon detaşat al creierului. Uitasem cu desăvârşire de intenţiile mele de a reveni cu dovezi ale funcţionării călătoriei în timp, sau măcar de a o găsi pe Weena: În acel moment, am bănuit că din pricina asta mă întorsesem în fluxul timpului – pentru această clipă a răzbunării: pentru Weena şi pentru uciderea Pământului Şi pentru propria mea josnicie de mai înainte. Am lăsat Morlocul să cadă – inconştient ori mort, nefiind mai mult decât un morman de păr şi oase – şi am întins mâna după tovarăşii săi, agitând vătraiul.
Apoi am auzit un glas – în mod clar de Morloc, însă foarte diferit de glasurile celorlalţi ca tonalitate şi profunzime – care rosti o singură silabă, imperativ. M-am întors, cu braţele năclăite de sânge până la coatele hainei, şi m-am pregătit pentru o altă confruntare.
Acum, în faţa mea, se afla un Morloc care nu fugise de mine. Deşi era gol, ca şi ceilalţi, acoperământul său de păr părea să fi fost periat şi aranjat, aşa că avea ceva din aspectul unui câine ţesălat, pus să stea în două picioare, precum un om. Am făcut un pas mare înainte, cu vătraiul ţinut strâns cu ambele mâini.
Calm, Morlocul îşi ridică mâna dreaptă – acolo scânteie ceva – după care se produse o străfulgerare verde. Am avut impresia că lumea îmi fuge de sub picioare, trântindu-mă la pământ lângă aparatul meu strălucitor; apoi n-am mai ştiut nimic!



va urma