Moartea Ceausestilor (5)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

1987-1989: Washingtonul se amestecă în epoca post-Ceauşescu

Tonul Washingtonului faţă de România lui Ceauşescu
se schimbă vizibil în 1988. Pe de o parte, administraţia
americană se apropie de Gorbaciov; pe de alta, îl condamnă
pe Ceauşescu. Ca şi cum Statele Unite ar fi descoperit
în Moscova un interlocutor valabil pentru un
nou dialog, în timp ce cu Bucureştiul conversaţia era
imposibilă.


Lucrurile nu sunt atât de simple. In realitate, foarte
bine informat de CIA, care urmăreşte de mulţi ani slăbirea
URSS, preşedintele George H.W. Bush îşi dă seama
că nevoia unei pauze, rezultată din urgenţa restructurării
decise de Gorbaciov şi de adepţii săi, oferea o ocazie. A
sosit momentul să se ia act de această nevoie pentru a
obţine maximum, menţinând, în acelaşi timp, o linie de
destindere. Administraţia Reagan, apoi preşedinţia Bush
au acţionat într-un mod foarte abil: se reiau discuţiile
bilaterale cu Moscova asupra controlului cursei înarmărilor.
Dar, simultan, CIA şi agenţii de influenţă americani
operează în secret în Est. Washingtonul foloseşte
în propriul interes perestroika, înţeleasă ca o recunoaştere
a slăbirii URSS. Se trage concluzia că URSS poate fi
învinsă. Cât despre Ceauşescu, este cu totul anatemizat,
în privinţa acestei condamnări, Gorbaciov şi Bush sunt
de acord.


Tonul este dat pe 20 octombrie 1988. Secretarul de
stat adjunct american, John Whitehead, ia poziţie faţă
de proiectul de modernizare lansat de Ceauşescu, „sistematizarea“,
adică distrugerea satelor şi a locuinţelor
tradiţionale, pentru a le înlocui cu blocuri de un confort
minimalist, prost construite, cu o arhitectură hidoasă.
Ca autentic socialist de factură stalinistă, Ceauşescu nu
suportă urmele unei lumi ţărăneşti înapoiate, pe care
visează să o facă să dispară. Whitehead afirmă că a văzut
cu ochii săi sate distruse şi este indignat. Agenţia
France Presse şi Reuters preiau ştirea: „Pentru prima
oară, un înalt responsabil occidental precizează că a
vizitat personal sate distruse în cadrul programului de
«modernizare rurală» din România, care prevede demolarea
a aproximativ şapte mii de sate şi deplasarea
populaţiei în «centre agro-industriale».“


Whitehead nu a vorbit la Washington, ci la Budapesta;
alegerea nu este întâmplătoare. Responsabilul american
va ataca iniţiativele lui Ceauşescu aflându-se în Ungaria,
care evolua deja spre un comunism reformator. Declaraţiile
sale sunt publicate într-un cotidian maghiar! El a
văzut „sate distruse ai căror locuitori au fost obligaţi să
se mute în alte imobile“. „Consider - adaugă el - că
este o violare deosebit de gravă a drepturilor omului să
ceri unor oameni să-şi părăsească locuinţele şi să-i pui
să asiste la distrugerea propriilor case.“


La Budapesta, ambasadorul Statelor Unite, Mark
Palmer, desfăşoară o activitate interesantă. El se ocupă
deja de schimbul de cadre din interiorul nomenclaturii,
cu scopul de a forma elitele conducătoare postcomuniste.
în 1988, inaugurează, cu sprijinul lui George Soros, al
Fundaţiei Ford şi al USIA (United States Information
Agency), International Management Center, având drept
scop elaborarea modalităţilor tranziţiei economice. Acest
institut este prima business school din blocul comunist.
Funcţionarea sa, coordonată de Palmer, este corelată cu
evoluţia tovarăşilor maghiari, angajaţi în perestroika.
Deja unele manifestaţii publice sunt autorizate la
Budapesta. în toamna anului 1988, atmosfera freamătă
de speranţă. Prezenţa lui Whitehead şi declaraţiile sale
care-1 condamnă pe Nicolae Ceauşescu demonstrează
clar poziţia Washingtonului: susţinerea procesului declanşat
de Gorbaciov, care va merge în sensul unei inevitabile
emancipări. Totuşi, Washingtonul consideră că, foarte
probabil, Gorbaciov nu va avea mijloacele de a-1 duce
la capăt.


Este adevărat că în Ungaria situaţia este inedită.
Budapesta devine locul de refugiu al cetăţenilor români
maltrataţi în propria ţară. Mii de cetăţeni români aparţinând
minorităţii maghiare fug din România, refugiindu-
se la Budapesta. De acolo, lansează acuzaţii la adresa
derivelor regimului Ceauşescu, care apar pe prima pagină
a ziarelor din Ungaria, reluate imediat de presa
occidentală.


Whitehead anunţă că Statele Unite vor examina, împreună
cu înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru
Refugiaţi, problema celor aproximativ şaptesprezece
mii de români refugiaţi în acel moment în Ungaria. El
acuză regimul de la Bucureşti că îi oprimă pe cetăţenii
de origine maghiară şi enumeră alte exemple de încălcări
ale drepturilor omului: menţinerea în închisoare a deţinuţilor
politici, interzicerea cultelor religioase, absenţa
presei libere şi suprimarea dreptului de a manifesta.
Demersul lui Whitehead vizează deci să mobilizeze,
prin intermediul Naţiunilor Unite, comunitatea internaţională
şi să izoleze Bucureştiul.


In timpul războiului rece, germanii din est încercau,
riscându-şi viaţa, să fugă în vest, în Germania Federală.
Contextul s-a schimbat considerabil. Aiuritor: s-a mai
văzut vreodată ca cetăţeni dintr-o ţară din blocul sovietic
să caute refugiu tot într-o ţară din acest bloc?


Semnalul lansat de american este preluat şi transmis
mai departe. Cotidianul francez Le Monde preia informaţia
în numărul din 23 octombrie 1988. Pe 2 noiembrie,
directorul general UNESCO, Frederico Mayor,
propune să trimită o misiune de experţi în România
pentru a studia consecinţele planului de sistematizare...
Ceauşescu se apără. La sfârşitul lui noiembrie, în faţa
Comitetului Central al Partidului, dezminte faptul că ar
avea intenţia să distrugă satele populate de minoritatea
maghiară. Chestiunea naţionalităţilor este reglată, afirmă
el. In viitor, susţine el, nu va fi în ţară decât un popor
omogen, format din cetăţeni egali; important este să se
reducă diferenţa dintre zonele dezvoltate şi locurile rămase
în urmă şi insalubre. Oricare ar fi argumentele avansate
de guvernul român, campania împotriva sistematizării
era declanşată. Pornise de la conjunctura în care Departamentul
de Stat american susţine reformismul ungar
împotriva iniţiativelor româneşti.


Mai multe curente ideologice, mai multe mişcări se
reunesc în această campanie de mobilizare occidentală.
Amintirile legate de manifestaţiile pentru respectarea
drepturilor omului din perioada conferinţei de la Helsinki
din 1975 sunt încă prezente. Pe această tramă de anticomunism
umanist, în numele respectului datorat libertăţilor
fundamentale, în 1988 se grefează un curent nou care se
sprijină pe voinţa lui Gorbaciov de a reforma comunismul.
în 1977, scriitorul român Paul Goma se inspirase
din exemplul dramaturgului disident Vâclav Havel care
îi scrisese secretarului partidului comunist cehoslovac,
Gustâv Husâk. Paul Goma îi adresase atunci lui Ceauşescu
o scrisoare deschisă prin care îi cerea să respecte
drepturile omului, în conformitate cu prevederile acordului
de la Helsinki. în acel moment, Departamentul de
Stat nu reacţionase. Nici un punct de sprijin pentru
Goma, care, fugind de hărţuirea Securităţii, este nevoit
să se exileze la Paris cu soţia şi fiul său.


Pentru un Goma, ca şi pentru un Havel, nici un fel de
ajustare a sistemului totalitar comunist nu era posibilă,
în 1988, în schimb, Gorbaciov deschide pentru o scurtă
perioadă chestiunea reformei comunismului. Preşedintele
Bush nu a luat în serios această reformă a ideologiei
sistemului comunist, dar a înţeles că sfârşitul acestuia
s-ar putea produce în etape şi că iniţiativele lui Gorbaciov
creau o breşă, ofereau o ocazie de care se putea profita
pentru a slăbi şi mai mult adversarul. Administraţia Bush
a ştiut să se plaseze pe propriul teren al Moscovei.


Bush, care luase parte la sărbătoarea zilei de 14 iulie
la Paris, se duce deci la Varşovia şi la Gdansk, oraşul şantierelor
navale, leagănul mişcării sindicale libere, în jurul
lui Lech Walşsa, liderul opoziţiei muncitoreşti poloneze.
Câteva zile mai târziu, preşedintele american va fi la
Budapesta. în decembrie are o întâlnire cu uşile închise,
la Malta, cu Gorbaciov, când Zidul Berlinului căzuse
deja! Un Gorbaciov epuizat, contestat în ţara sa de către
conservatori. Bush îi supune atenţiei liste nesfârşite de
cazuri de încălcare a drepturilor omului în URSS.


In acest context, anumiţi disidenţi din anii 1987-1988
sau unele cadre româneşti nedisidente, dar care îl critică
pe Ceauşescu din umbră - precum Ioan Mircea Paşcu,
viitor ministru al apărării după 1989, foarte apropiat de
Ion Iliescu -, primesc invitaţii, burse şi beneficiază de
sejururi la New York şi la Washington în institutele de
cercetare care se ocupă de Europa de Est. Mircea Paşcu
va fi astfel resident fellow la Institutul pentru Studii de
Securitate Est-Vest de la New York, în 1988-1989.
Institutul a fost înfiinţat în 1980, iar preşedintele Bush
tatăl apreciază foarte mult această instituţie pentru
„ideile sale originale şi consecinţele practice“.


La prestigiosul Kennan Institute la Washington se
întâlnesc în cadrul seminarelor experţi din URSS şi din
celelalte ţări din Europa de Est. în 1988-1989, evoluţia
situaţiei din URSS şi din republicile sovietice stârneşte
un mare interes: Mihail Gorbaciov este apreciat şi perceput
ca un om care doreşte sincer pacea.


In februarie 1988, autoarea acestor rânduri, ea însăşi
invitată pentru o lună la Kennan Institute, îl întâlneşte
pe Mihai Botez, prezent acolo ca bursier. Această întâlnire
nu este deloc surprinzătoare. Botez, matematician
şi sociolog, opozant al lui Ceauşescu, a profitat de sprijinul
Ligii Franceze pentru Apărea Drepturilor Omului
şi ale Cetăţeanului pentru a-şi părăsi ţara şi a lua drumul
Parisului: lipsit de laboratorul său de cercetări la Bucureşti,
fusese obligat să se deplaseze la Tulcea. Exilat
într-o regiune săracă, fusese despărţit de familie şi prieteni,
supus hărţuirii Securităţii, care excela în a face
presiuni prin ameninţări telefonice.


La Paris, Mihai Botez a reuşit să stabilească unele
contacte, dar nimic precis nu i se propune. In schimb,
Departamentul de Stat şi serviciile americane îl reperează.
Botez vorbise la Radio Europa Liberă şi publicase interviuri
într-o revistă care îi susţinea pe disidenţii din
Est, Uncaptive Minds.. . (6) Se ocupase mult în publicaţiile
sale de relaţiile dintre ţara sa şi Statele Unite.


Ajunge astfel la Kennan Institute, pentru a participa la
seminare, toate având ca subiect principal reformele din
URSS şi consecinţele lor. Nu i se cere să ţină o conferinţă:
a vorbi despre România lui Ceauşescu nu mai este de
actualitate. Ca şi cum cazul Ceauşescu ar fi fost deja clasat.
Ca şi cum această pagină ar fi fost întoarsă. Dar
Ceauşescu este încă la putere, temut şi de temut...


Mihai Botez este neliniştit, susţine că e urmărit şi se
teme pentru viitorul său şi şansele sale de supravieţuire.
Spune lucruri ciudate: se teme să nu ajungă ţinta unor
săgeţi otrăvite...


Neliniştea savantului se explică. Născut în 1940,
Mihai Botez a fost un privilegiat al regimului, un tânăr
comunist cu o carieră strălucită, un cadru care a cunoscut
succesul până în momentul în care, ca şi alţii ca el,
la începutul anilor 1970, a început să-şi pună întrebări
asupra erorilor economice şi socio-economice ale regimului
Ceauşescu, care împiedică sistemul să funcţioneze.
Botez cunoaşte bine regimul pe care îndrăzneşte să-l
analizeze şi să-l conteste. Cumnatul său, Sergiu Celac,
este un apropiat al lui Ceauşescu, fiind şi traducătorul
său oficial. Botez ştie de ce sunt capabili oamenii lui
Ceauşescu. Prietenul său, Vlad Georgescu, directorul secţiei
române la Radio Europa Liberă de la Munchen,
moare în 1988 de un cancer fulgerător: circulă zvonul
eliminării sale prin iradiere.


La Washington, o parte dintre exilaţii români veniţi
în Statele Unite la începutul războiului rece îl evită pe
Mihai Botez, neavând încredere în el. Doar vine din
lumea comunistă. Nu ar putea fi un agent? Un agent
dublu. Zvonurile nu mai contenesc. Este foarte izolat.


Pe de altă parte, acest opozant ameninţat este susţinut:
de la Kennan Institute, va fi invitat la Universitatea
Stanford... Imediat după evenimentele din decembrie
1989, semnificaţia acestor invitaţii americane devine
evidentă: Mihai Botez este numit de către preşedintele
Iliescu ambasador ONU al României la New York, apoi
ambasador al României la Washington.


Legăturile dintre diplomaţia americană de culise şi
regimul din România postceauşistă, cvasi „gorbaciovian“,
sunt foarte strânse. Cariera lui Mihai Botez se încheie
cu moartea sa prematură în iulie 1995. In cazul său, Statele
Unite nu mizaseră pe un intelectual al disidenţei din
anii 1970, ci pe un fost cadru al partidului, care înţelesese
mecanismele şi deficienţele sistemului comunist,
sortit eşecului. Intr-o lucrare scrisă în Statele Unite şi
publicată numai în România, în 1992, "Românii despre
ei înşişi" (7), Botez se va exprima cu multă luciditate în legătură
cu alienarea colectivă, minciuna comunistă şi
corupţia pe care aceasta o generează.


Destinul singular al lui Mihai Botez este revelator
pentru evoluţia atitudinii elitelor comuniste faţă de
regimul Ceauşescu, pentru legăturile şi tensiunile dintre
grupurile de exilaţi români din Occident, pentru modul
de funcţionare a Departamentului de Stat, care lucrează
cu răbdare şi pe termen lung, pentru a fi în măsură să
exercite o influenţă asupra viitoarelor guverne ale tranziţiei.
Manevre care se desfăşoară în arierplan, în umbră
şi într-o atmosferă de secret şi de incertitudine uneori
foarte apăsătoare.


In februarie 1988, în timpul iernii îngheţate de la
Washington, opozantul Mihai Botez era pesimist, înfricoşat.
Totul era posibil şi, în acelaşi timp, nimic nu era sigur.


Note:

(6). „Romania: Stalinism in One Country. An Interview with
Mihai Botez", în Uncaptive Minds, July-August, 1988.

(7). Mihai Botez, Românii despre ei înşişi. O cercetare de
comunismologie prospectivă, Editura Litera, Bucureşti, 1992.



va urma