Robert Ludlum
PARTEA A DOUA
Luni, Marţi, Miercuri si JoiLuni – ora 10,15
Tanner ieşi din ascensor şi coborî pe coridorul acoperit cu mochetă groasă ce ducea la biroul său. Petrecuse douăzeci şi cinci de minute în camera de analiză, privind caseta cu interviul lui Woodward. Îi confirma ceea ce scriseseră ziarele: Charles Woodward îl prezentase pe Subsecretarul Ashton ca pe un trepăduş politic.
Trebuie să fi deranjat o mulţime de lume la Washington, îşi zise el.
— Un interviu grozav, nu-i aşa, zise secretara lui.
— Nemaivăzut, cum ar spune fiul meu. Nu cred că vom primi prea multe invitaţii la dineurile organizate de Casa Albă. Ceva telefoane?
— Din tot oraşul. Mai ales felicitări; am lăsat lista de nume pe biroul dumneavoastră.
— Asta-i reconfortant. S-ar putea să am nevoie de ele. Altceva?
— Da, domnule. Consiliul Federal al Audiovizualului a sunat de două ori. Un bărbat numit Fassett.
— Cine?
— Domnul Laurence Fassett.
— Acolo am discutat mereu cu Cranston.
— Aşa ştiam şi eu, dar omul spunea că e ceva urgent.
— Poate că Departamentul de Stat încearcă să ne aresteze înainte de apusul soarelui.
— Mă îndoiesc. Ar aştepta cel puţin o zi sau două; astfel, gestul lor ar avea mai puţine implicaţii politice.
— Mai bine fă-mi legătura. Pentru CIA, totul e urgent. Tanner se îndreptă spre camera lui de lucru, se aşeză la birou şi citi mesajele. Zâmbi; până şi concurenţa fusese impresionată. Interfonul bâzâi.
— Domnul Fassett e pe linia unu, domnule.
— Mulţumesc.
Tanner apăsă pe un buton.
— Domnul Fassett? Îmi pare rău că n-am fost aici când ai sunat.
— Eu trebuie să-mi cer scuze, zise vocea politicoasă de la celălalt capăt al firului. Însă am un program dificil azi, iar dumneata eşti o prioritate.
— Care-i problema?
— Aş putea-o descrie ca fiind de rutină, însă urgentă. Documentele pe care ni le-aţi prezentat în mai pentru departamentul de ştiri de la Standard sunt incomplete.
— Ce?
John îşi aminti că-i spusese ceva Cranston în urmă cu câteva săptămâni. Dar tot el îi zisese că nu era ceva important.
— Ce lipseşte?
— Două semnături ale dumitale pentru un singur lucru. Pe paginile şaptesprezece şi optsprezece. Şi repartizarea programelor proiectate de servicii publice pe o perioadă de şase luni, începând din ianuarie.
John Tanner îşi amintea acum. Fusese greşeala lui Cranston. Paginile şaptesprezece şi optsprezece lipsiseră din dosarul trimis de la Washington pentru a fi semnat de Tanner – aspect asupra căruia departamentul juridic al societăţii îi atrăsese atenţia – iar rubricile pentru programele de servicii urmau să rămână necompletate încă o lună, în aşteptarea deciziilor societăţii. Cranston îşi dăduse avizul şi în acest caz.
— Dacă o să verifici, vei afla că domnul Cranston a omis paginile despre care vorbeşti, iar programele respective au fost amânate pentru o dată ulterioară. A fost de acord cu treaba asta.
Urmă o scurtă pauză. Când Fassett vorbi, vocea lui era ceva mai puţin politicoasă decât până atunci.
— Cu toată stima pentru Cranston, el nu avea autoritatea să ia o asemenea decizie. Acum presupun că deţii informaţiile necesare.
— Da, în realitate le avem. O să le trimit prin curier special.
— Din păcate, nu e suficient. Va trebui să-ţi cerem să vii dumneata aici, în după-amiaza asta.
— Stai puţin. M-ai anunţat cam în pripă, nu?
— Nu eu fac regulile. Doar le aplic. Începând de acum două luni, Standard Mutual Network operează violând codul CFA. Nu ne putem complăcea într-o asemenea situaţie. Indiferent de cine poartă răspunderea, asta e realitatea. Încălcaţi legea. Hai să lămurim situaţia azi.
— Foarte bine. Însă te avertizez că dacă această acţiune e în vreun fel o hărţuire din partea Departamentului de Stat, o să convoc avocaţii companiei, care o vor eticheta ca atare.
— Nu numai că nu-mi place insinuarea dumitale, dar nici nu ştiu despre ce vorbeşti.
— Eu cred că ştii. Despre interviul lui Woodward de ieri după-amiază.
Fassett râse.
— A, am auzit despre el. The Post a făcut mare caz... Şi cred că poţi să stai liniştit. Te-am căutat de două ori vinerea trecută.
— Serios?
— Da.
— Aşteaptă puţin. Tanner apăsă butonul pauză, apoi pe cel pentru interior. Norma? M-a căutat Fassett vineri?
Urmă o scurtă pauză, în timp ce secretara lui Tanner verifica lista apelurilor de vineri.
— S-ar putea. Au fost două apeluri de la Washington, de la operatorul treizeci şi şase, care vă cerea să-l sunaţi dacă vă întoarceţi până la patru. Aţi fost la studio până la cinci şi jumătate.
— N-ai întrebat cine suna?
— Sigur că am întrebat. Mi s-a spus că putea să aştepte până luni.
— Mulţumesc.
Tanner se întoarse la convorbirea cu Fassett.
— Ai lăsat un număr de operator?
— Trei-şase, Washington. Până la ora 4 p.m.
— Nu ţi-ai lăsat numele sau pe cel al agenţiei...
— Era vineri. Mă grăbeam. Te-ai fi simţit mai bine dacă ţi-aş fi lăsat un mesaj urgent la care n-aveai cum să răspunzi?
— Bine, bine. Şi treaba asta nu se poate rezolva prin poştă?
— Îmi pare foarte rău, domnule Tanner. Realmente îmi pare rău, dar trebuie să respect instrucţiunile. Standard Mutual nu e o mică staţie locală. Dosarul trebuia completat ai mai multe săptămâni în urmă... Pe deasupra – în acel moment, Fassett râse din nou – ţinând seama de felul cum calci lumea pe coadă, n-aş vrea să fiu în pielea dumitale dacă nişte granguri de la Departamentul de Stat ar afla că departamentul vostru de ştiri a încălcat legea... Şi nu e o ameninţare. Nici n-ar putea fi. Amândoi am comis o greşeală.
John Tanner zâmbi la telefon. Fassett avea dreptate. Era în întârziere cu dosarul. Şi n-avea rost să-şi asume riscul unor represalii birocratice. Oftă.
— O să iau trenul de ora unu şi-o să fiu la CFA în jurul orei trei. Unde e biroul dumitale?
— O să fiu cu Cranston. O să luăm documentele, dar nu uita programările. Sunt doar proiecte, n-o să te reţinem pentru ele.
— În regulă. Ne vedem mai târziu.
Tanner apăsă alt buton şi formă numărul de acasă.
— Bună, iubitule.
— Trebuie să mă duc la Washington în după-amiaza asta.
— Ai probleme?
— Nu. „Chestiuni de rutină, dar urgente”, aşa mi s-a spus. O treabă la CFA. O să iau un tren până la Newark pe la şapte. Voiam doar să ştii că o să întârzii.
— Bine, iubitule. Vrei să te aştept?
— Nu, o să iau un taxi.
— Sigur?
— Foarte. Mă simt reconfortat la gândul că Standard plăteşte cei douăzeci de dolari.
— Meriţi asta. Apropo, am citit articolele despre interviul lui Woodward. E un adevărat triumf.
— Asta mi-am scris pe haină. Tanner Triumfalul.
— Aş vrea s-o fi făcut, zise Alice încet.
Nici măcar când glumeau, ea nu se putea abţine. Nu aveau probleme cu banii, dar Alice Tanner considerase întotdeauna că soţul ei era prost plătit. Acesta reprezenta singurul motiv serios de ceartă dintre ei. Nu reuşea s-o facă să înţeleagă că a pretinde mai mult de la o corporaţie de talia lui Standard Mutual însenina asumarea unui număr sporit de obligaţii faţă de gigantul fără chip.
— Ne vedem diseară, Ali.
— Pa. Te iubesc.
În chip de respect tăcut faţă de plângerea soţiei lui, ceru uneia dintre maşinile de la ştiri să-l ducă la Aeroportul La Guardia peste o oră. Nimeni nu comentă. În acea dimineaţă, Tanner repurtase cu adevărat un triumf.
În următoarele patruzeci şi cinci de minute, Tanner rezolvă o serie de probleme administrative. Ultima fu un telefon dat la departamentul juridic al lui Standard Mutual.
— Cu domnul Harrison, vă rog... Salut, Andy. Sunt John Tanner. Mă grăbesc, Andy; trebuie să prind un avion. Vreau doar să aflu ceva. Avem vreo chestiune amânată la CFA în privinţa căreia n-am fost informat? Ceva probleme? Ştiu despre programele de servicii publice, dar Cranston spunea fi pot să rămână aşa... Sigur, aştept.
Tanner răsuci firul telefonului pe deget, cu gândul la Fassett.
— Da, Andy, sunt aici... Paginile şaptesprezece şi optsprezece. Semnăturile... Înţeleg. Bine. Mulţumesc. Nu, nici o problemă. Mulţumesc.
Tanner puse receptorul în furcă şi se ridică încet din fotoliu. Harrison îi confirmase vagile bănuieli. Totul părea o născocire. Dosarul pentru CFA era complet, cu excepţia primelor două pagini ale copiilor patru şi cinci ale documentului. Erau doar duplicate, care nu interesau pe nimeni şi puteau fi uşor xeroxate. Totuşi, acele pagini lipseau în dosar. Harrison comentase:
— Îmi amintesc, John. Ţi-am trimis o notă în acest sens.
Mi s-a părut că fuseseră omise în mod deliberat. Nu-mi dau seama de ce...
Nici Tanner nu-şi putea da seama.
Luni – ora 15,25
Spre surprinderea lui Tanner, CFA trimise o limuzină să-l ia de la aeroport.
Birourile lui Cranston se aflau la al şaselea etaj al sediului CFA; din când în când, fiecare director de ştiri al companiilor importante de televiziune se trezea convocat acolo. Cranston era un profesionist – respectat de companii, ca şi de administraţiile în permanentă schimbare – un motiv în plus pentru ca Tanner să se simtă iritat de necunoscutul Laurence Fassett, nu putuse să afirme indignat: „... Cranston nu avea autoritatea ia o asemenea decizie”.
El nu auzise niciodată de Laurence Fassett.
Tanner împinse uşa sălii de aşteptare de la Cranston. Încăperea era pustie. Biroul secretarei era gol – nu se vedeau registre, creioane sau documente. Lumina venea dinspre uşa noului lui Cranston. Era deschisă, astfel că se putea auzi bâzâitul monoton al instalaţiei de aer condiţionat. Jaluzelele de la ferestrele biroului fuseseră lăsate, probabil pentru a se evita lumina soarelui de vară. Pe peretele biroului, văzu conturându-l se umbra unei siluete ce venea spre uşă.
— Bună ziua, spuse bărbatul ce îşi făcu apariţia. Părea mai scund decât Tanner cu câţiva centimetri; poate că avea un metru şaptezeci şi cinci sau unu optzeci, dar era foarte lat în umeri. Părul blond era tuns scurt şi ochii depărtaţi sub sprâncenele castanii, stufoase îi confereau un anume farmec. Era, probabil, de vârsta lui Tanner, însă indiscutabil mult mai bine clădit. Până şi ţinuta lui avea o flexibilitate potenţială, îşi zise Tanner.
— Domnul Fassett?
— Eu sunt. Te aşteptam.
Fassett, în loc să se retragă în biroul lui Cranston, trecu prin faţa lui Tanner, se duse la uşa sălii de aşteptare şi o încuie.
— E mai bine să nu fim întrerupţi.
— De ce nu? întrebă Tanner uimit. Laurence Fassett se uită în jurul camerei.
— Da. Da. Înţeleg ce vrei să spui. Bună întrebare. Intră, te rog.
Fassett păşi înaintea lui Tanner în biroul lui Cranston Cele două ferestre ce dădeau spre stradă aveau jaluzelele trase până jos; biroul lui Cranston era la fel de gol ca şi cel al secretarei sale, abstracţie făcând de prezenţa a două scrumiere şi un alt obiect. În centrul suprafeţei netede se afla un mic magnetofon cu două cabluri – unul îndreptat spre fotoliul lui Cranston, celălalt ieşind către fotoliul din faţa biroului.
— Ăsta-i un magnetofon? întrebă directorul de ştiri, urmându-l pe Fassett în birou.
— Da. Te rog să iei loc.
John Tanner rămase în picioare. Vorbi cu furie stăpânită:
— Nu, n-am de gând să iau loc. Nu-mi place deloc treaba asta. Metodele dumitale sunt foarte neclare sau poate prea clare. Dacă intenţionezi să înregistrezi ceea ce am de spus, să ştii că n-o să fac lucrul ăsta în absenţa unui avocat al companiei.
Fassett stătea în spatele biroului lui Cranston.
— Asta nu e o problemă a CFA. După ce o să-ţi explic, vei înţelege... metodele mele.
— Te-aş ruga să explici mai repede, fiindcă mă grăbesc să plec. Am fost chemat la CFA ca să aduc programele serviciilor publice proiectate de Standard Mutual – pe care le am în servietă – şi să semnez două copii ale dosarului nostru pe care biroul dumitale a uitat să le trimită. Mi-ai spus că discuţia noastră va avea loc în prezenţa lui Cranston. În schimb, găsesc un birou gol... Ţi-aş sugera să-mi dai o explicaţie plauzibilă, altfel o să ai de-a face cu avocaţii noştri în mai puţin de o oră. Iar dacă asta înseamnă represalii împotriva departamentului de ştiri de la Standard Mutual, o să ajungi de pomină în toată ţara.
— Îmi pare rău... Treburile astea nu sunt uşoare.
— Nici nu trebuie să fie!
— Acum opreşte-te. Cranston e în concediu. I-am folosit numele fiindcă am mai negociat cu el şi până acum.
— Vrei să spui că ai minţit în mod deliberat?
— Da. Cheia, domnule Tanner, se află în fraza pe care tocmai ai rostit-o... „Am fost chemat de CFA”, mi se pare că ai spus. Îmi dai voie să mă prezint?
Laurence Fassett vâri mâna în buzunarul de la piept şi scoase un mic portvizit din plastic. Îl puse pe birou.
Tanner îl deschise. Legitimaţia de deasupra îl prezenta pe Laurence C. Fassett drept funcţionar al Agenţiei Centrale de Investigaţii. Celălalt document era permisul de acces al lui Fassett în complexul McLean la orice oră din zi sau din noapte.
— Ce înseamnă toate astea? De ce mă aflu aici? Tanner îi dădu înapoi legitimaţiile lui Fassett.
— Ăsta e motivul pentru care există aici un magnetofon. Să-ţi arăt. Înainte de a-ţi explica problema noastră, trebuie să-ţi pun nişte întrebări. Sunt două butoane care pot opri aparatul. Unul în faţa mea, celălalt în faţa dumitale. Dacă nu vrei să răspunzi la vreo întrebare, nu ai decât să apeşi butonul şi magnetofonul se opreşte. Pe de altă parte – tot pentru protecţia dumitale – dacă am impresia că oferi nişte informaţii anume care nu ne privesc, eu voi opri aparatul.
Fassett porni magnetofonul, apoi întinse mâna peste birou, spre cablul din faţa lui Tanner, şi-l opri.
— Vezi? E foarte simplu. Am luat sute de interviuri de genul ăsta. N-ai de ce să-ţi faci griji.
— Asta seamănă cu interogatoriul dinaintea unui proces, fără sprijinul unui avocat şi fără citaţie! Care-i rostul? Dacă îţi închipui că o să mă intimidezi, nu eşti în toate minţile!
— Rostul îl constituie identificarea completă... Şi ai perfectă dreptate. Dacă am intenţiona să intimidăm pe cineva, am aborda un subiect delicat, precum J. Edgar Hoover. Deşi nici nu deţine controlul asupra unui canal cu programe de ştiri.
Tanner se uită la omul de la CIA, care adoptase o atitudine politicoasă în spatele biroului lui Cranston. Fassett avea dreptate. CIA nu şi-ar fi permis să folosească o tactică atât de arogantă faţă de cineva cu poziţia lui.
— Ce înţelegi prin „identificare completă”? Ştii cine sunt.
— Asta ar trebui să-ţi sugereze importanţa informaţiei pe care sunt împuternicit să o furnizez. E doar o măsură de precauţie determinată de amploarea datelor... Ştiai că în al doilea război mondial un actor – mai exact, un caporal din armata britanică – l-a întruchipat pe mareşalul Montgomery în conferinţele la nivel înalt din Africa şi nici unul dintre foştii săi colegi de şcoală de la Saudhurst nu şi-a dat seama?
Directorul de ştiri luă cablul şi apăsă pe butoanele PORNIT şi OPRIT. Aparatul începu să meargă, apoi se opri. Curiozitatea lui John Tanner – amestecată cu teamă – creştea mai mult. Se aşeză.
— Dă-i drumul! Dar nu uita, o să opresc aparatul şi-o să plec atunci când am să cred de cuviinţă.
— Înţeleg. E dreptul dumitale – până la un punct.
— Ce vrei să spui cu asta? Fără condiţii, te rog.
— Ai încredere în mine. Vei înţelege, zise Fassett, învăluindu-l într-o privire liniştitoare.
— Dă-i drumul, repetă Tanner.
Omul de la CIA luă un dosar şi-l deschise. Apoi puse magnetofonul în funcţiune.
— Numele dumitale întreg e John Raymond Tanner?
— Incorect. Numele meu oficial e John Tanner. Raymond e numele de botez, dar nu figurează în certificatul de naştere.
Fassett zâmbi din spatele biroului.
— Foarte bine.
— Mulţumesc.
— Locuieşti în prezent pe Orchard Drive, 22, din Saddle Valley, New Jersey?
— Da.
— Te-ai născut pe 21 mai 1924, la Springfield, Illinois, din părinţii Lucas şi Margaret Tanner?
— Da.
— Familia dumitale s-a mutat la San Mateo, California, pe când aveai şapte ani?
— Da.
— În ce scop?
— Firma la care lucra tatăl meu l-a transferat în California de Nord. Era director executiv de personal la un lanţ de magazine. Magazinele Bryant.
— În condiţii mai bune?
— Acceptabile.
— Ai fost angrenat în sistemul şcolar public din San Mateo?
— Nu. Am absolvit anul doi la colegiul din San Mateo, apoi am fost transferat la o şcoală particulară în ultimii doi ani de liceu. Şcoala pregătitoare Winston.
— După absolvire, te-ai înscris la Universitatea Stanford?
— Da.
— Ai fost membru al vreunei frăţii sau club?
— Da. Frăţia Alpha Kappa, Societatea Trylon News şi încă vreo câteva de care nu-mi amintesc... Un club fotografic, mi se pare, dar nu sunt sigur. Am lucrat la revista campusului, dar după un timp, am plecat.
— Ai avut vreun motiv?
Tanner se uită la omul de la CIA.
— Da. Am protestat vehement împotriva situaţiei de la Nişei. Lagărele de deţinuţi. Revista le susţinea. Obiecţia mea rămâne şi acum în picioare.
Fassett zâmbi din nou.
— Educaţia dumitale a fost întreruptă?
— Mai toate sunt întrerupte. Mi-am satisfăcut stagiul militar în sfârşitul anului doi.
— Unde anume?
— La Fort Benning, Georgia. Infanterie.
— Armata a treia? Divizia paisprezece?
— Da.
— Ai servit şi pe câmpul de operaţiuni european?
— Da.
— Cel mai înalt grad al dumitale a fost de locotenent-major?
— Da.
— Ai urmat şcoala de ofiţeri la Fort Benning?
— Nu. Am fost avansat în Franţa.
— Înţeleg că ai primit şi nişte decoraţii.
— Au fost citări pe unitate, elogii la nivelul batalionului. Nimic individual.
— Ai stat în spital timp de trei săptămâni la St Lo. Din cauza rănilor?
Pe moment, Tanner păru încurcat.
— Ştii foarte bine că nu din cauza asta. Nu am nici o Inimă Purpurie la dosar, zise el calm.
— Vrei să-mi explici?
— Am căzut dintr-un jeep pe drumul spre St Lo. Mi s-a dislocat un şold.
Amândoi zâmbiră.
— Ai fost lăsat la vatră în iulie 1945 şi te-ai întors la Stanford în luna septembrie a aceluiaşi an?
— Aşa e... Ca să anticipez următoarea dumitale întrebare, domnule Fassett, m-am transferat de la facultatea de engleză la cea de ziaristică. Mi-am luat licenţa în 1947.
Laurence Fassett rămase cu privirea aţintită asupra dosarului din faţa sa.
— Te-ai căsătorit în anul trei de facultate cu o anume Alice McCall?
Tanner întinse mâna spre buton şi închise aparatul.
— În momentul ăsta s-ar putea să plec.
— Calmează-te, domnule Tanner. E doar o identificare... Noi nu împărtăşim punctul de vedere potrivit căruia păcatele părinţilor sunt ispăşite de fiicele lor. Un simplu da sau nu e de-ajuns.
Tanner porni din nou magnetofonul.
— Da.
În acel moment, Laurence Fassett trase de cablul aparatului, oprindu-l. Tanner văzu că rolele nu se mai învârteau şi se uită la omul de la CIA.
— Următoarele două întrebări sunt legate de împrejurările care au condus la încheierea căsătoriei dumitale. Presupun că o să vrei să răspunzi.
— Aşa e.
— Crede-mă, nu sunt importante.
— Dacă-mi spuneai că sunt, aş fi plecat chiar acum.
Ali suferise destul. Tanner n-ar fi permis ca tragedia soţiei lui să fie adusă din nou în discuţie.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu