Lecţia diavolului

Anda Moculescu

Diavolul este îndoiala însăşi,

iar îndoiala arată că totuşi, gîndim, îşi spuse Descartes,

apoi înmuie pana încă o dată şi scrise:

Eu nu voi fi niciodată un diavol – sunt prea raţional

şi raţiunea îmi spune să mă feresc, îmi dă o direcţie

despre care ştiu că e adevărată deşi nu o arăt nimănui

sau niciodată direct ca să nu mă confunde,

Doamne fereşte, cu astronomul acela făcut scrum, pe rug,

ori cu celălalt care le-a spus că Pămîntul se învîrte

şi pe urmă a jurat strîmb,

nemaivorbind de babele-vrăjitoare-homeopate

– dar ce ştiu ei ce e aia homeopatie,

doar nu era să le zic eu – nişte sălbatici…

nu merită să murim pentru ei.

Bruno a fost un idealist, îl priveşte,

nici Galileo nici eu nu suntem de acord

cu metodele acestea extreme de a impune o idee;

parcă da Vinci de ce scria invers, cu mîna stîngă

şi nu îşi arăta invenţiile nimănui?

Lasă că descoperă singuri, pînă la urmă,

şi avionul şi paraşuta şi altele.

Se mai trezeşte din cînd în cînd cîte un nefericit

dornic să devină martir pe altarul ştiinţei

sau al artei sau al societăţii, în general.

Contribuie, adică, la progresul omenirii

iar omenirea trece peste cadavrul lui, înainte!

Ia să scriu eu lucrarea asta în franceză,

nu în latină,

poate mă cred ignorant şi scap.