ORBITOR (4)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Erau morţi bătrîni, cu oasele galbene ca ale vitelor, care nu mai ştiuseră să-şi numere bine ciolanele, aşa că-şi lăsaseră fie niscai degete, fie falca de jos în străvechiul copîrşeu, erau şi morţi mai tineri, încă-nfăşuraţi în cămeşoaie, încă păstrînd pe feţe şi pe trunchi viţe de carne uscată ca pastrama, erau muieri cu fluturele şoldului lăţit de naş­teri şi cu colivia coastelor înfăşurată-n plete asemenea cînepei ne-meliţate, erau prunci de cîţiva ani, covîrşiţi de greutatea ţestelor prea mari pentru stîrvul firav, erau hoituri de cîini şi pisici, îm­puţite, ridicate şi ele de suflul marii mînii şi-nsoţind oştirea de pe lături. Duhoarea otrăvită se-nvîrtejea ca un fum verde deasupra, suind către primele stele. Ajunşi între case, se risipiră fiecare pe la neamurile lui, şi carnagiul înspăimîntător începu, în urletele dez­nădăjduite ale cîinilor din ogrăzi. Strigoii năvăleau în tinde, apoi în odăi, unde, sub ochii femeilor ce credeau că visează, smulgeau pruncii-nfăşaţi din leagăne şi rupeau cu poftă din carnea lor fra­gedă, mînjind podeaua de lut cu un sînge subţire. Se dădeau la muieri, le-ncălecau pe laviţe şi le pătrundeau cu viermele negru, ihtifalic, ce li se-ntărîtase prima oară după atîta amar de vreme. Îi încolţeau pe flăcăi în hambare, se fereau cu măiestrie de loviturile deznădăjduite de furcă şi-i apucau în cele din urmă de chica făcută măciucă, le smulgeau mîinile şi picioarele ca la lăcuste şi le rodeau cu dinţii ceafa pînă la os. Murind de frică, mulţi săteni trecură de partea moroilor, zdrobindu-şi mai întîi nevestele şi copiii, iar apoi, cu ochii sticloşi şi tremurînd din încheieturi, sucind gîtul cîinelui din bătătură şi bîndu-i sîngele negru. În noaptea aceea începu să ningă cu fulgi mari şi moi, care se topeau în băltoacele stacojii de pe uliţe. Hoiturile rătăceau în zadar, din casă-n casă, după oameni vii. Îi dibuiseră pe sub paturi şi după cuptoare, îi smulseseră de-acolo nepăsători la zbieretele lor şi-i făcuseră mucenici, trăgîndu-i în ţepe şi jupuindu-i, dar în tîrziul nopţii părea a nu mai fi rămas ni­meni cu viaţă-n el în tot satul. Atunci puseră foc la case, şi cinci­zeci de izbe porniră deodată să fumege şi să scoată limbi roşii ca balaurii din icoane. Doar bisericuţa din mijlocul satului rămăsese neagră şi tăcută, cu acoperişul ei drept de olane, pe care în­cepuse să se-aştearnă, ca un chenar de argint, zăpada. În bătătura din faţa bisericii, unde duminicile satul ieşea la horă, se adunară, pîlcuri-pîlcuri, morţii, scurgîndu-se de pe toate uliţele. Căci prin toate crăpăturile din pereţii bătrîni răsufla mireasma dulce a cărnii de om viu şi teafăr, răscolind poftele neamului de sub ţărînă. O rămăşiţă a satului se adunase în sfîntul lăcaş, unde şedeau în genunchi şi, cu ochii strînşi şi degetele-mpreunate, treziţi deodată din beţia macului celui vînăt, spuneau rugăciuni către Maica cea milostivă. Popa, singurul din sat care nu curvise cu puterile florii-ntunecate, îşi pregătea în vremea asta uneltele de război în care-şi punea toată nădejdea. Îmbrăcase odăjdiile lui de mare sărbătoare, îşi pusese la gît lanţul de argint de care atîrna, acoperindu-i tot pieptul, crucea de abanos, bătută-n bătrîne şi strîmbe mărgăritare. Orînduise-n faţa lui, coborîndu-le de pe pereţi, icoanele care se vădiseră mai făcătoare de minuni. În largul bozonar din faţă al anteriului strecurase lăcriţa de sticlă cu dintele unuia dintre cei două sute de învăţăcei ai sfîntului mucenic Nicon, comoară fără preţ a bisericuţei. În dreapta ţinea cădelniţa cu tămîie aprinsă, iar în stînga Evanghelia deschisă la fila la care Domnul Hristos alungă diavolii din îndrăcit într-o turmă de porci. Fiecare dintre cei vreo patruzeci de Badislavi avea atîrnate-n piept iconiţe sfinţite şi purta în frunte o pată unsuroasă de mir. Armata de oase şi cîrpe, însufleţită fantastic de lumina focurilor, ţinea sfat. Scheletele curate, cele mai vechi, agitau în ninsoare labe lungi ca de călugăriţă. Murmurul cuvios dinăuntru şi mireasma de tămîie nu le veneau la socoteală. Cu toate astea, cetatea trebuia supusă şi dărîmată, iar cei dinăuntru jertfiţi pînă la unul. Şi asta pînă la cîntatul cocoşilor. Zăpada care-ncepuse să se depună, umedă şi cristalină, se retrăgea din faţa labelor zornăitoare care-şi iveau falangele cu unghii pietrificate din străvechi opinci. Poarta bisericii era ţintuită în fier şi avea în blana ei groasă şi crăpată urme de flinte şi archebuze, pete de sînge, chirilice încrustate, blasfematorii, răzuite prost de cine ştie ce popă din vechime. Hoitul babei Liubiţa, îngropată doar de-o săptămînă, mişunînd de viermişori albi şi graşi, se dădu aproape şi pipăi poarta cu degete vinete. Clătină din capul cu ochii scurşi şi se trase înapoi. Trebuia pus foc, căci bîrnele groase aveau cerbicia zidurilor de castel. Strigoii se-adu-nară la un loc şi suflară deodată flacără verde ca veninul din bo­turile fără buze, cu limbi negre atîrnîndu-le ca la ogari. Para focului se turti de felia de lemn fără vîrstă, şi doar cîteva aşchii se-aprin-seră, consumîndu-se aproape-n aceeaşi clipă. Mai suflară o dată, dar nici acum stejarul smolit nu se-aprinse. Atunci scheletele ştiură că singure nu vor izbîndi. Se adunară, ca ghizdul unei fîntîne, împrejurul unui cerc de foc pe care cel mai vechi mort îl trase-n zăpadă cu o torţă. Priveau cu orbitele negre şi goale cum ţărîna înăuntrul cercului se face străvezie, ca o apă verde şi-adîncă, şi cum apa asta, tot mai roşcată, mai căpruie, mai brună, mai neagră ca smoala, coboară pînă-n fundul pămîntului unde nişte puncte şi nişte luminiţe prinseră parcă să se mişte. Sute de pete ţopăitoare, hirsute, roşcovane se iviră din beznă, căţărîndu-se pe funia de lu­mină. Curînd, aripi pieloase de liliac, cozi şfichiuitoare, ciocuri coroiate, piepturi gheboase, coarne de taur şi de berbec şi de ţap şi de muflon şi de viperă cu corn şi de dragon se iscară dintr-o mocirlă de urlete ca de femeie ce naşte şi ca de bărbat cu boaşele smulse. Alergau tot mai repede, se apucau ca păduchii, cu căngi şi ventuze, de şuviţele de lumină, zvîcneau în sus din şoldurile solzoase, hohoteau din gurile încolţate aşezate pe pîntece, rîgîiau cu feţele deşucheate, saşii, de pe bucile şezuturilor. Erau demonii, care începură să izvorască din cercul fermecat ca o încolăcire fabuloasă de răutate, umplînd cerul cu aripi şi ţipete, pămîntul cu stropi de venin şi spermă, şi cu oroare fiinţa Dumnezeirii. De-monii-greien năvăliră pe-acoperişul bisericii, îşi înfipseră ferăstraiele din coadă printre olane şi sloboziră-năuntru ouă prelungi, din care-ntr-o clipă ieşeau păianjeni veninoşi, cu o sută de picioare. Dar preotul, în odăjdiile sale de fir aurit, îi pietrifica, stropindu-i cu apă sfinţită. Demonii tîrîtori săpară găuri pe sub pămînt şi se iviră pe neaşteptate printre cei îngenuncheaţi. Dar tămîia din cădelniţă le intră-n nările largi şi le sfărîmă ţestele şerpeşti în mii de ţăndări. Demonii-lilieci înşfăcară steiuri de piatră, se rotiră cu ele peste acoperiş şi le sloboziră deasupra lui. Cum ajungea la ele, însă, vibraţia îngerească a rugăciunilor, pietrele se opreau în aer şi se deschideau ca nişte boboci uriaşi, ivind petale cărnoase, de o rară frumuseţe, aşa încît cerul deasupra bisericuţei se umplu de flori multicolore. Înnebuniţi de mînie, demonii se repeziră toţi deodată asupra zidurilor, se căţărară pe ele şi pe acoperiş, rozînd şi scurmînd cu ghearele, încît nici un colţişor din sfîntul locaş nu mai putea fi văzut sub ghemul viermuitor, sub încolăcelile demen­te, sub fojgăiala furioasă a elitrelor şi antenelor.

Atunci uşa grea zbură în lături şi cei patruzeci de săteni, în că­meşoaie albe, cu feţele şi mîinile roşu-străvezii de la lumînările pe care le purtau, ieşiră strînşi unii în alţii, în frunte cu preotul cu barba pînă la brîu, încruntat şi hotărît asemenea Tatălui din icoane. Crucea mare de un stînjen din mîinile sale puternice, ieşite din mîneci largi, ca şi crucile de pe piepturile tuturor, scînteia ca aurul. Mai tare însă ardea, bob de diamant cu milioane de focuri, dintele martirului, în cutiuţa de sticlă, legată acum pe fruntea unei fetiţe. Lumina se-mprăştia pe vale, se izbea de stîncile dimprejur, care deveneau străvezii ca de cleştar, şi, cu o putere mereu mai mare, urca într-o singură coloană măreaţă la ceruri, spărgînd norii, dînd stelele la o parte şi dezvăluind măreţia nesfîrşit de blîndă a Treimii. Şi prin strunga de lumină prinseră a ninge îngerii, încinşi cu arcuri şi tolbe cu săgeţi, purtînd lăncii lungi în mîini, fluturîndu-şi în coborîre buclele de sîrmă de aur. Un strigăt de biruinţă izbucni din piepturile Badislavilor.

Atingînd pămîntul cu tălpile, străveziii vestitori, clădiţi din idei şi cristal, se-mpărtăşiră din puterile ţarinii. În tălpi le-ncolţiră firi­şoare de sînge, care se răspîndiră repede în corpurile de lumină, formând sisteme venoase şi arteriale, vizibile ca la creveţi prin carnea străvezie. Un sînge de porfir le coloră buzele şi obrajii, iar măreţele aripe, de lebădă ai zice, se legară de carena pieptului cu muşchi triunghiulari şi puternici. Voinici înaripaţi, în armuri de frunze de aur, se adunară-n falangă şi loviră, cu lăncile înainte, şleahta dezmăţată a morţilor. În cîteva clipe, din teribilul neam sub­teran rămase-un morman de tibii, vertebre, mandibule, cranii şi oase iliace, îngălbenite ca o ceară veche, fumegînd încă venin către ceruri. Demonii se scurseră ca o mocirlă groasă de pe biserică, lă-sînd-o mînjită de bale şi excremente, şi se aruncară ca o haită de lupi turbaţi asupra falangei de îngeri. Căci îi cunoşteau, pe fiecare în parte, erau Fidelii, cei rămaşi întru Domnul la marea zaveră, cei înmiiţi în glorie, pe cînd ceilalţi se prăbuşiseră în sub-divin, sub-uman, sub-animal, înfăşuraţi în spirala sîngerie a blestemului veşnic. În adîncul fiinţei fiecăruia, în spatele solzilor, ghearelor şi aripelor de dragon, mai adăsta un înger înlăcrimat.

Şi bătălia se-ncinse cutremurînd mica vale peste care ningea mai departe cu fulgi de argint. Apăraţi de iconiţe şi cruci, învăluiţi în aburii de tămîie, sătenii stăteau lipiţi unii de alţii, privind cu ochi rotunzi, cu bărbile zbîrlite, cu carnea înfiorată, încleştarea. Îngerii săgetau iezmele cu săgeţi de oţel, de sticlă şi de lumină, le hăcuiau cu spade cu două tăişuri, scurgîndu-le sîngele negru-n zăpadă, se ridicau în zbor şi sugrumau cu mîinile late demonii aripaţi. Bala­urii şi vîrcolacii, coropişniţele cu cap de om, oamenii cu cap de mus­că deschideau rituri, boturi şi ciocuri şi aruncau jeturi de flacără roşie spre celeştii legionari. Din cînd în cînd, îngeri cu aripile incendiate-n culori bengale, ca de pasărea-paradisului, se prăbuşeau pe cîte-un bordei sau în via desfoliată. Ca nişte dini graşi şi colţaţi, cîte trei-patru diavoli tăbărau clănţănind pe cîte-un sol ceresc, îngreţoşîndu-l cu duhoarea maţelor lor, împroşcîndu-l cu urină din tulumbele incredibile dintre craci, acopenndu-l de ocări ucigă­toare, mai veninoase ca focul suflat din gură, căci la vorbele de o pustiitoare blasfemie creierul îngeresc era cuprins de dureri atroce. Val după val, monştrii izbeau dreptunghiul ghimpos al falangei, îl erodau, îi smulgeau soldaţii şi-i tîrau în beznă. La fiecare asalt rămîneau prăbuşiţi şi diavoli, zvîrcolindu-se în ninsoare.

Pînă ce, spre zori, ninsoarea-ncetă şi îngerii începură să cînte. Aruncară spadele năclăite, lăncile cu flamura sfîşiată, îşi scoaseră armurile străvezii şi rămaseră-n veşminte lungi şi albe, pe umerii cărora cădeau pîn-la brîu inelele părului de aur. Obraz lîngă obraz, cu ochii albaştri ridicaţi spre ceruri, îngerii cîntau. Ridicau către Dumnezeu vocile lor de fetiţe, gingaşe şi proaspete ca lujerii, ca tulpinile de garoafă. Înălţau în aerul rece şi tare mileurile de cristal ale psalmodiei. Oamenii plîngeau ca nişte copii, strîngîndu-şi la piept icoanele. Mormanul de oase-ncepu să freamăte, scheletele să se alcătuiască din nou, ţestele să-şi caute trupurile, femurele să se alipească de şold şi, crescută parcă de drojdia cîntecului nepămîntesc, o carne nouă şi fragedă se-ntinse iarăşi pe oasele reci, carne învelită de piele, astfel că, în curînd, goi şi întineriţi, toţi la vîrsta de treizeci de ani, morţii se ridicară-n picioare. Făcînd un ultim semn de adio rubedeniilor rămase-n viaţă, grupul de bărbaţi şi femei fără veşminte se-ndreptă încet către cimitir. Unul dintre ei mai rămase o vreme în faţa bisericuţei, ca să tragă-n ţarină un cerc mare de foc. Demonii, împietriţi de la-nceputul psalmodiei înge­reşti, se repeziră spre marea fîntînă în miezul căreia pămîntul de­venise străveziu. Se zvîrleau acolo cu capu-n jos, apucîndu-se de traheele luminii, tîrînd metri de intestin din burţile spintecate, lăsînd în urmă şiroaie de vomă şi sînge, micşorîndu-se tot mai mult şi pierind în întunecime.

Un nou strigăt de bucurie umplu văzduhul deasupra Badisla-vilor. Ducîndu-şi mai departe cîntarea, vestitorii se răspîndiră prin­tre săteni, îmbrăţişînd şi îmbărbătînd fiecare pe cîte unul, prinzîndu-i chipul în palme şi punîndu-i pe frunte pecetea buzelor lor de rodie. Atins de ele, osul frunţii devenea sticlos ca gheaţa pe care se face focul, pînă cînd întreaga ţeastă ajungea străvezie scînteietoare, şi prin ea se zăreau pliurile şi lobii trandafirii ai creierului. Un singur copilaş, cel mai bucălat dintre toţi, cel cu ochii mai mari şi mai albaştri, se vădi a ascunde sub ţeastă, în loc de frăgezimea ce­rebrală, un păianjen enorm, cu labele zgîrcite pe lîngă trup. Vede­nia dură doar o clipă, căci apoi un abur lăptos opaciza iarăşi oasele ţestelor şi pielea de sidef vîrstat a frunţilor. Îmbrăţişînd o enoriaşă cu ţîţe obraznice, unul din îngeri îşi văzu poala veşmîntului îm-băţoşată, ridicîndu-se-ncet, nespus de dureros şi de dulce, pînă se-nţepeni drept în sus, pe cînd cămeşa de lumină, proptită parcă-ntr-un par nevăzut, se sumeţea cutată, spre poale, dezvelind picioarele cu unghii de calcedonie. Cîntarea de slavă îi rămase în gît, şi în locul ei un urlet gutural, ca de lup tînăr, i se tîrî afară din gură. Ochii, limpezi de la facerea lumii, se tulburară de lacrimi, şi îngerul turbat se azvîrli deodată, schimonosindu-şi chipul dum­nezeiesc, în fîntîna de foc, pe urmele ultimului diavol, pe care-l apucă de coada cu ghimpi veninoşi. Pe cît se-ndepărta pe cărarea spre Iad, pielea 1 se-acoperea de puroaie şi fistule, membrele de rîie, ochii de glaucom, spinarea de solzi, mintea de şale şi sîni de muiere. Dar ceilalţi îngeri, abia arătînd un strop de mîhnire pentru ortacul lor prăbuşit, îşi reluară cîntarea şi, cu cîteva bătăi viguroase din aripi, se dezlipiră din ţarină, înălţîndu-se solemn către cer, pe raza groasă a dintelui de mucenic, ca un stol de păsări omeneşti. Sîngele, limfa, melancolia şi fierea le ţîşneau din tălpi ca un jet pro-pulsor, pînă ce rămaseră curaţi şi limpezi ca lumina cugetării. Ajunşi lîngă stele, cerurile se deschiseră şi sătenii zăriră iarăşi, orbitoare, faţa miloasă-a Dumnezeirii, în care îngerii se cufundară ca-ntr-un aer de aur.

Iar acum săniile tăiau tipsia întinsă şi însorită a cîmpului fără drumuri. Căluţii fornăiau din nările fierbinţi, scoţînd fuioare de aburi. Cîte o femeie, albită cu totul după noaptea mîniei, privea speriată-napoi, făcîndu-şi cruce cu limba în gura închisă, dar nu­mai dîra tălpicelor se-ntindea îngustîndu-se, ca o săgeată ce-ar fi arătat spre satul din văioagă, originea nevăzută a întinderilor şi a vremii. Mergeau toaiă ziua, iar pe-nserat, cînd zăpada devenea roz-întunecată, preotul ridica mîna şi o mică tabără se-alcătuia din săniile făcute ocol. În mijloc, focul îşi înălţa, ca un zugrav de biserici, miile de pensule, încondeind cu sineală, şofran şi aur cîte o chişiţă nervoasă de cal, un cojocel cu înflorituri de amici, o faţă lată cu ochi obosiţi, o ploscă în hamuri de piele scorojită şi, la cîţiva paşi depărtare de tabără, blana zbîrlită de pe gîtul vreunui lup. După un somn bine .străjuit, se-nhămau iarăşi caii în zori, sub bila roşie, topită, a soarelui, şi fuga reîncepea. Nopţile, nici un bărbat nu se atingea de muierea lui, şi n-aveau s-o facă pînă cînd nu aveau să se-aşeze undeva, cu vetre şi biserică şi grădini de legume-mprejur.

De cîteva nopţi stelele se-nmulţiseră-n cer, iar întunecimea atîrnată-n tării se făcea din ce în ce mai adîncă, mai albastră, cu cior­chini şi ramificaţii stelare. Zilele se-ncălzeau, zăpada se muia pe zi ce trecea, ţurţuri picurători plouau din crengile cangurilor, iar co­pitele stropeau în jur o încropeală de apă şi zăpadă. Din cenuşie, lumina se făcu galben-scînteietoare, şi primăvara timpurie se arătă, cu parfumul ei neliniştitor, umplînd marea sferă albă ce avea în mijloc viermuşul întunecat al săniilor. Într-una din dimineţi, o geană albăstruie, întinsă pe tot orizontul, se arătă pribegilor. Geana se lăţea pe măsură ce se-apropiau de ea, devenind un şarpe sinuos încolăcit în zare, pînă cînd drumul începu să coboare şi, şfichiuită de nuielele copacilor, străbătută de zborul croncănitor al ciorilor, se vădi bine priveliştea cea minunată. Era măreţul fluviu Dunărea, de o lăţime aşa de grozavă, că arborii de pe celălalt mal abia de se zăreau ca un muşchi sărăcăcios, într-o ceaţă vineţie. O coajă de sticlă groasă, verzuie, lustruită de vîntul cald, ascundea, pe toată întinderea, tumultul copleşitor al apelor de dedesubt, şi răsfrîngea ca o oglindă orbitoare soarele în crugul său din văzduhuri. "Dunav! Dunav!" chiuiau copiii, care săriseră din sănii şi-o luaseră la fugă, lipăind prin zăpadă cu opincile din piele de porc, ca să ajun­gă mai repede pe gheţuşul uriaş. Dar preotul strigă cu glas mare după ei, şi omuleţii se-ntoarseră, mîngîind în drumul lor burţile fierbinţi ale cailor. Căci, mai înainte de-a trece peste adîncimile lui, fluviul trebuia îmbunat. O jertfă se cerea făcută, ca să nu piară toţi în sfărîmarea mînioasă a gheţii. Slujitorul Domnului îşi aducea aminte cum, în copilăria lui, cînd aduseseră din miazănoapte din­tele minunat şi alte moaşte sfinte, preotul de-atunci tăiase o copcă în gheaţa Dunării şi, după ce slujise şi stropise cu apă sfinţită, aplecîndu-se din cînd în cînd să citească în Evangheliarul deschis, pus chiar pe gheaţă lîngă copcă, apucase de umeri fetiţa pe care căzuseră sorţii, o sărutase pe ochi şi-i dăduse drumul în apa-ngheţată. Trecuse o viaţă de om de-atunci şi vremurile se mai îmblînziseră. Bătrînii începuseră să fie-ncredinţaţi că, de vreme ce nu trupul, ci sufletul omului îl vor toate puterile Zidirii, fie ele luminoase, fie neprietene, şi cum umbra e nimic altceva decît duhul, ar fi de-ajuns să fie jertfită doar umbra. Aşa că, dacă se dura o casă, dacă se tre­cea o apă, dacă se făcea un pod, puterilor fără odihnă ale locului li se dăruiau umbre de oameni vii în locul vechilor jertfe de carne şi sînge.

Trebuiră să aştepte dimineaţa, care, după o noapte de veghe obştească, sub stelele înghiţite de nori ca să se elibereze mai curate, mai limpezi şi mai scînteietoare, de parcă ar fi fost nişte pahare şterse cu ştergare de borangic, se arăta ca o jerbă de flăcări. Ochii ţăranilor care-şi frecau feţele cu zăpadă luceau roşii şi rotunzi ca ai păsărilor. Şi chiar păreau, în cămeşoaiele lor albe, cu mîneci largi, un cîrd de păsări mari de apă, înşelate asupra vremii şi-ntoarse pe Dunăre înainte de desprimăvărare. Sorţii căzură de data asta asupra unui băiat ce avea să devină bunicul lui moş Babuc, adică al lui tataie. Era copil de pripas, şi nu ca oricare. Un cîrd de fetiţe din sat ieşiseră, cu zece primăveri în urmă, la cules brînduşe şi toporaşi în crîngul din preajmă. Se-ncununau cu ele şi rătăceau printre copăceii cărora le-nverzise coaja şi care pătau aerul tare cu un miros ameţitor, ce aveau să-l recunoască uimite peste cîţiva ani, cînd, la anume sărbători, flăcăii aveau să le ducă pe munte şi să le facă muieri: coaja tînără mirosea a vlagă de bărbat. Sub cerul sfîr-tecat de crengile goale, ele însele sfîrtecate de un dor negru şi ciu­dat, tînjind cu ochii languroşi, îşi lăsau amprenta degetelor de la picioare pe iarba abia încolţită, picurată cu movul şi galbenul cu-pelor mărunte, mirosind mai degrabă respingător. Într-un loc, crîngul se rărea, copăceii se smochiniseră ca nişte mănunchiuri de nuiele cafenii, iar brînduşele nu mai luminau culorile lor obişnuite, ci erau negre ca smoala, o pată întinsă de picăţele negre pe iarba măruntă. O căciulă de zăpadă cu boabe mari de apă mai zăbovise la rădăcina nuielelor şi ardea ca diamantul. Cu părul încălzit de zefir, fetele se-ndreptară spre ciudatul luminiş, şi încă de departe desluşiră pe blana de iarbă pătată cu negru o mică fiinţă roză, ne­mişcată, înconjurată de o slavă de raze ca a sfinţilor zugrăviţi în biserică. Era un prunc gol, grăsuţ, adormit şi zvîcnind din degeţele în somn, înconjurat de o coajă rotundă, subţire ca unghia, de cleş­tar arzător în soare. Fetele îşi aplecară capetele împrejurul vede­niei. Pletele cîrlionţate li se lipeau, troznind uşor, de oul străveziu, pe care îl ridicară cu grijă, ca să privească mai bine pruncul ador­mit. Tresăriră, căci, deşi frumos cum doar un mormoloc de trei luni poate fi, lucru curat nu era cu el: fătul genat şi sprîncenat, cu guriţa fragedă şi îmbufnată, cu ţîţicile palide ca doi bobi de linte şi cu puţulica zbîrcită între pulpele cu falduri, nu avea nici urmă de buric care să întregească minunea. Îl duseră-n sat şi încercară să-l scoată din lăcriţa lui de lacrimă întărită, dar nici potcovarul, nici tăietorul de lemne, nici popa, folosind toate meşteşugurile lor, nu fură-n stare să străpungă băşica, în care pruncul se trezise şi-ncepuse deja să orăcăie de foame, tremurînd din mînuţe. Chemară atunci vrăjitoarea satului, o babă uitată de vreme, ce trăia într-o scorbură de tei uriaş, şi care se-nfăţişă noaptea, ţinînd pe creştet, ca pe-un ulcior, luna enormă, rotundă ca un icosar de aur. Apucă oul cu prunc, şi-l vîrî sub fuste, pe pîntec, şi, ţinîndu-se pe dea­supra cu palmele, ca o muiere grea, se lungi pe cuptor. În zori, în faţa celor mai bătrîni din sat, care priveau cu mirare, o apucară durerile facerii. Răcni şi se zbătu cu spume la gură şi cu ochii ieşiţi din cap ca la melci, pînă ce burta cea prefăcută începu să se moaie şi se turti de tot. Sub ţoalele mirosind a ierburi şi rădăcini ale babei ceva prinse să mişte. Moaşa scoase de-acolo pruncul înfăşurat într-o pieliţă flască, pe care-o sfîşie cu un cuţitoi de cîrnaţi. Băietul se cufurise tot şi mieuna ca o pisică. Îl spălară, îl înfăşară şi-l puseră la sînul unei muieri care mai avea un plod, şi care-l luă şi pe acesta-n grijă. Îl botezară chiar în zori, vîrîndu-l de trei ori în cristelniţă şi lepădîndu-l de Satana. Băietul crescu apoi laolaltă cu toţi copiii satului şi, în afară de lipsa buricului, nu se deosebi cu nimic de aceştia pînă în ziua în care, după nenorocirile din anul macului, sorţii căzură asupra lui ca să-şi aştearnă umbra peste Du­nărea îngheţată.


va urma