Dimitrie Bolintineanu
Într-o
monastire din trecut rămasă,
În
domneasca sală se întinde masă.
Misail
prezidă ast banchet voios
Şi
în timpul mesei zice dureros:
—
"Ştefan
după moarte lăsă moştenire
Arcul
său şi cupa l-astă monastire.
Cu
Cantemireştii leşii au venit
Şi
prădând locaşul, arcul au răpit;
Însă
nu răpiră cupa minunată!
Ea
trăieşte încă, de mirare!... Iată!"
El
arată cupa... Toţi s-au minunat.
Ea
era săpată dintr-un matostat.
Servii
varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.
Fiecine-nchină
pentru o frumoasă.
Când
la cel din urmă rândul a venit,
Misail
ia cupa şi-astfel a vorbit:
—
"Unde
este timpul cel de vitejie?
Timpul
de mari fapte?... Vai! n-o să mai vie?
A
căzut Moldova, căci orice români
Se
roşesc la gândul a mai fi stăpâni.
Ei
îmbracă manta de înţelepciune;
Dar
ca să-şi ascunză trista slăbiciune.
Dar
înţelepciunea fără-a cuteza,
E
ca cutezarea fără-a cugeta.
Când
vedem sfioasă patria română,
Ne-aducem
aminte vorba cea bătrână:
Cel
ce e mai aproape de mormântul său
La
ideea morţii tremură mai rău!
Ştefan
nu mai este... Însă o să vie
Alţi
Ştefani cu viaţă şi cu bărbăţie:
Dacă
timpul d-astăzi ne apasă greu,
Viitorul
este al lui Dumnezeu!
Însă
până să vie lanţul să ne rupă,
Nu
va mai bea nimeni din această cupă;
Când
un suflet mare se va arăta,
Hârburile
cupei le va aduna."
Zice,-aruncă
cupa şi o sparge-n trei...
Nimeni
n-a strâns încă hârburile ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu