Michael Connelly
Liftul către laborator cobora atât de încet încât nici nu sesizai că se mişcă. Luminile de deasupra uşii erau singurul mod care indica deplasarea. Fusese proiectat astfel, pentru a elimina cât mai multe vibraţii cu putinţă. Vibraţiile erau duşmanul. Dereglau rezultatele măsurătorilor din laborator.
Uşa se deschise uşor la nivelul subsolului şi Pierce ieşi din lift. Folosi cartela de acces pentru a intra pe prima uşă a compartimentului etanş. O dată intrat în micul spaţiu de trecere, tastă combinaţia pentru luna octombrie pentru a doua uşă. O deschise şi intră în laboratorul format dintr-o suită de laboratoare mai mici, fără ferestre, aşezate înjurai încăperii principale sau de zi, cum o numeau ei. Pereţii erau izolaţi cu folii de cupru care respingeau zgomotul din exterior, sărăcăcios decoraţi, limitându-se în mare la afişe înrămate cu citate din dr. Seuss Horton Hears a Who!
Laboratorul de chimie era o „încăpere curată”, în care se produceau şi erau congelate soluţiile chimice ale circuitelor moleculare. Mai era un incubator pentru proiectul Proteus, pe care îl numeau „ferma de celule”.
Vizavi de laboratorul de chimie se afla cel de circuite sau camera furnalului, cum îi spuneau cercetătorii, iar lângă el laboratorul de imagini care găzduia microscopul electronic. „Camera de zi” era ocupată de laboratorul de laseri. Aceasta era izolată cu cupru, pentru o protecţie şi mai bună împotriva zgomotului electronic.
Laboratoarele păreau goale, dar Pierce sesiză mirosul familiar de carbon încins. Verifică jurnalul de intrări şi ieşiri şi văzu că Grooms nu plecase încă. Se duse până la laboratorul de circuite şi aruncă o privire prin mica uşă de sticlă. Nu văzu pe nimeni. Când deschise uşa şi intră, îl izbiră căldura şi mirosul. Cuptorul de evaporare era în funcţiune; se producea un nou lot de fire de carbon. Pierce presupuse că Grooms pornise procesul şi apoi părăsise laboratorul pentru a face o pauză sau a mânca ceva. Era de înţeles. Mirosul de carbon încins era insuportabil.
Părăsi laboratorul de circuite şi închise uşa. Apoi se duse la un computer de lângă posturile de probe, introduse parolele şi accesă datele pentru testele de întrerupătoare pe care urma să le facă Grooms după ce el plecase devreme acasă pentru a-şi instala telefonul. Conform înregistrărilor din computer, Grooms efectuase două mii de teste pe un nou grup de douăzeci de întrerupătoare, întrerupătoarele sintetizate chimic erau porţi primare de pornire şi oprire care într-o zi ar fi putut fi folosite în construirea circuitelor de computer.
Pierce se lăsă pe spate în scaunul din faţa computerului. Observă o cană pe jumătate plină cu cafea pe masa de lângă monitor. Îşi dădu seama că era a lui Larraby, datorită culorii. Toţi cei din laborator, cu excepţia imunologului care se ocupa de proiectul Proteus, beau cafeaua cu frişcă.
În timp ce se gândea dacă să continue testele de confirmare a accesului sau să se ducă în laboratorul de imagine şi să vadă ce mai făcuse Larraby, privirea îi alunecă spre peretele din spatele computerelor pe care, lipită cu bandă adezivă, era o monedă de zece cenţi. O pusese acolo Grooms, cu câţiva ani înainte. O glumă, da, dar le amintea permanent de ţelul lor. Uneori părea că îşi bate joc de ei – Roosevelt îşi întorcea capul, uitându-se în altă parte, ignorându-i.
În acel moment Pierce îşi dădu seama că nu va fi capabil să lucreze în seara aceea. Petrecuse nopţi în şir lucrând închis în suita de laboratoare, şi asta îl costase relaţia cu Nicole. Acum, era liber să lucreze fără să se simtă vinovat, dar îşi dădu seama că nu putea. Dacă va mai vorbi vreodată cu ea, îi va spune. Poate că asta însemna că se schimba. Poate ar fi însemnat ceva pentru ea.
În spatele lui se auzi un zgomot puternic şi Pierce sări din scaun. Se aştepta să-l vadă pe Grooms însă, întorcându-se, îl văzu pe Clyde Vernon. Vernon era un bărbat solid şi posac, în jur de cincizeci şi cinci de ani, cel mai în vârstă lucrător din companie. În urma lui era Charlie Condon care împlinise patruzeci de ani.
— Salut, Clyde, m-ai speriat, spuse Pierce.
— N-am vrut.
— Facem o grămadă de citiri sensibile aici. Dacă deschizi uşa aşa brusc poţi distruge un experiment. Din fericire, verificam doar experimentele.
— Îmi pare rău, doctore Pierce.
— Nu-mi spune aşa, Clyde. Spune-mi Henry. Aşadar, lasă-mă să ghicesc: m-ai etichetat cu „căutat”, iar Rudolpho te-a sunat când am apărut. Asta te-a făcut să vii de acasă până aici? Sper că nu locuieşti prea departe, Clyde.
Vernon nu dădu nicio atenţie raţionamentului lui Pierce.
— Trebuie să vorbim, spuse el. Ai primit mesajul meu?
Abia începeau să se cunoască unul pe celălalt. Vernon era cea mai în vârstă persoană care lucra la Amedeo, dar şi cel mai nou angajat. Pierce observase deja că Vernon întâmpina greutăţi în a-i spune pe nume. Presupunea că asta ţinea de vârstă lui. Pierce era preşedintele companiei şi era cu cel puţin douăzeci de ani mai tânăr decât Vernon, care se alăturase companiei cu câteva luni în urmă după ce lucrase douăzeci şi cinci de ani la FBI. Vernon considera probabil că era nepotrivit să i se adreseze lui Pierce pe numele mic, iar diferenţa de vârstă şi experienţa de viaţă îl făceau să-i fie greu să-i spună domnule Pierce. Doctor Pierce i se părea mai uşor, deşi se baza pe merite academice mai degrabă decât pe pregătire medicală. Ar fi preferat să nu i se adreseze cu niciun nume, dacă ar fi fost posibil. Până la un punct asta se observa mai ales în e-mail-uri şi conversaţiile telefonice.
— Am citit e-mail-ul tău cam acum un sfert de oră, spuse Pierce. Am fost plecat. Probabil te-aş fi sunat când terminam aici. Vrei să vorbim despre Nicole?
— Da. Ce s-a întâmplat?
Pierce ridică din umeri într-un gest neajutorat.
— S-a întâmplat că a plecat. Şi-a părăsit slujba şi… m-a părăsit şi pe mine. Cred că s-ar putea spune că pe mine m-a părăsit în primul rând.
— Când s-a întâmplat asta?
— E greu de spus, Clyde. Se prefigura de la o vreme încoace. Ca într-un fel de mişcare cu încetinitorul. Totul a atins apogeul cam acum două săptămâni. A fost de acord să stea până azi. Azi a fost ultima ei zi de lucru. Ştiu că atunci când te-am angajat aici m-ai avertizat să nu pescuiesc de pe cheiul companiei. Cred că aşa ai spus. Şi mai cred că ai avut dreptate.
Vernon făcu un pas apropiindu-se de Pierce.
— De ce nu mi s-a spus asta? protestă el. Ar fi trebuit să mi se spună.
Pierce văzu cum i se colorau obrajii. Vernon era furios şi încerca să se controleze. Nu era atât vorba despre Nicole, cât despre nevoia lui de a-şi consolida poziţia în interiorul companiei. La urma urmelor, nu părăsise „Biroul” după atâţia ani ca să fie ţinut în ceaţă de un om de ştiinţă punkist care probabil fuma iarbă în weekend-uri.
— Uite, ştiu că ar fi trebuit să ţi se spună, dar, fiind şi unele probleme personale am… N-am ţinut cu adevărat să vorbesc despre asta. Şi, ca să-ţi spun drept, probabil nu te-aş fi sunat în seara asta, pentru că nu doresc încă să vorbesc despre ce s-a întâmplat.
— Ei bine, trebuie să vorbim. Ea era funcţionarul de informaţii al companiei. Nu trebuia să fie lăsată să iasă pur şi simplu dansând pe uşă la sfârşitul programului.
— Toate dosarele sunt aici. Am verificat, deşi nu era nevoie. Nicki nu ar face niciodată ceea ce gândeşti tu.
— Nu gândesc nimic incorect. Încerc doar să fiu meticulos şi precaut în această privinţă. Asta e tot. Ştii dacă şi-a luat o altă slujbă?
— Ultima dată când am vorbit nu îşi luase. Dar a semnat un contract de confidenţialitate când am angajat-o. Nu trebuie să ne facem griji în privinţa asta, Clyde.
— Aşa crezi tu. Care au fost aspectele financiare ale despărţirii?
— De ce te interesează asta pe tine?
— Pentru că o persoană care are probleme financiare e vulnerabilă. E treaba mea să ştiu dacă un fost angajat care are cunoştinţe din interiorul proiectului e vulnerabil.
Pierce începea să se enerveze din cauza interogatoriului şi a aerului de superioritate afişat de Vernon, deşi acelaşi comportament îl aplica şi el în relaţiile cu omul de la securitate.
— În primul rând, cunoştinţele ei în privinţa proiectului sunt limitate. Aduna informaţii despre adversari, nu despre noi. Pentru a face asta, trebuia să aibă idee despre ce lucrăm aici, dar nu cred că ştia exact ce făceam sau în ce stadiu ne aflam cu vreunul dintre proiecte. Aşa cum nu ştii nici tu, Clyde. E mai sigur aşa. Şi, în al doilea rând, o să-ţi răspund la următoarea întrebare înainte de a o pune. Nu, nu i-am spus niciodată detalii despre ce facem aici. Nu a venit niciodată vorba. De fapt, cred că nici nu-i păsa. Ea trata slujba ca pe una oarecare şi cred că asta a fost principala problemă în ceea ce ne priveşte. Pentru mine o slujbă se confundă cu propria mea viaţă. Mai e ceva, Clyde? Vreau să şi muncesc.
Spera că minciuna ascunsă sub vorbe multe şi indignarea aveau să-l scape de Vernon.
— Când a aflat Charlie Condon despre asta? întrebă Vernon.
Condon era consilierul financiar principal al companiei dar, şi mai important, el îl angajase pe Vernon.
— I-am spus ieri. Amândoi. Am auzit că stabilise o întâlnire pentru a vorbi cu el, înainte de a pleca astăzi. Dacă Charlie nu ţi-a spus, nu pot face nimic în privinţa asta. Cred că n-a considerat că era necesar.
În felul acesta îi aminti lui Vernon că fusese lăsat pe dinafară de propriul lui protector. Dar fostul om al FBI-ului trecu peste asta pufnind.
— A primit un salariu compensatoriu?
— Sigur. Salariul pe şase luni, asigurare medicală şi de viaţă pentru doi ani. În plus, vinde casa şi păstrează toţi banii. Eşti mulţumit? Mi-e greu să cred că e vulnerabilă. Ar trebui să ia mai mult de o sută de mii doar pe casă.
Vernon păru că se calmează puţin. Faptul că Charlie Condon fusese amestecat îi uşura situaţia. Pierce ştia că Vernon vedea în Charlie partea financiară, practică, a companiei, în timp ce el reprezenta partea cu talentul, mai superficială. Într-un fel, faptul că Pierce se afla în partea cu talentul îl cobora în ochii lui Vernon. Cu Charlie era altfel. În privinţa lui, era vorba despre afaceri sută la sută. Dacă el semnase plecarea lui Nicole James, atunci totul era în regulă.
Dar, chiar dacă Vernon era mulţumit, nu va mărturisi acest lucru.
— Îmi pare rău că întrebările sunt inoportune, dar e slujba mea şi am datoria să menţin securitatea companiei şi a proiectelor pe care le are în desfăşurare. Sunt mulţi oameni şi multe companii ale căror investiţii trebuie păzite.
Vernon făcea aluzie la motivul pentru care se afla acolo. Charlie Condon îl angajase acolo pentru a-i linişti pe potenţialii investitori în privinţa securităţii proiectelor companiei şi, prin urmare, a investiţiilor lor. Reputaţia lui Vernon era impresionantă şi cu mult mai importantă pentru companie decât munca propriu-zisă de securitate pe care o făcea.
Când Maurice Goddard venise prima dată de la New York ca să viziteze laboratoarele, îi fusese prezentat şi Vernon şi petrecuse douăzeci de minute discutând cu el despre securitatea uzinei şi despre personal.
Pierce îl privea acum pe Clyde Vernon şi îi venea să-i spună cât de aproape erau de a rămâne fără fonduri importante şi cât de nesemnificativ era el în toată această schemă, dar îşi ţinu gura.
— Îţi înţeleg perfect îngrijorarea, Clyde, dar nu cred că trebuie să-ţi faci probleme din pricina lui Nicole. Totul e-n regulă.
Vernon încuviinţă şi cedă în sfârşit, simţind, probabil, şi tensiunea lui Pierce.
— Cred că aveţi dreptate.
— Mulţumesc.
— Spuneaţi că vindeţi casa.
— Am spus că ea o vinde.
— V-aţi mutat deja? Aveţi un număr la care puteţi fi găsit?
Pierce ezită. Vernon nu fusese pe lista celor care primiseră noul lui număr şi noua adresă. Respectul era o stradă cu două sensuri. Chiar dacă Pierce îl considera capabil pe Vernon, ştia că fusese angajat pentru trecutul lui la FBI. În cei douăzeci şi cinci de ani cât lucrase acolo, Vernon petrecuse jumătate la Biroul din Los Angeles ocupându-se cu infracţiuni de înalt nivel şi cu anchete de spionaj industrial.
Pierce considera că Vernon poza. Era întotdeauna în acţiune, grăbindu-se pe coridoare şi trântind uşi ca un om aflat în misiune. De fapt nu era nevoie de cine ştie ce măsuri de securitate la o companie care avea treizeci şi trei de angajaţi, dintre care numai zece puteau trece de compartimentul etanş în interiorul laboratorului, unde erau păstrate toate secretele.
— Am un nou număr de telefon, dar nu mi-l amintesc, spuse Pierce. O să ţi-l transmit.
— Dar adresa?
— E în Sands, pe plajă. Apartamentul 1201.
Vernon scoase un blocnotes minuscul şi scrise adresa. Arăta exact ca un poliţist dintr-un film vechi, blocnotesul pierzându-se în mâinile lui mari în timp ce mâzgălea. De ce au întotdeauna un blocnotes aşa de mic? Era o întrebare pe care şi-o pusese Cody Zeller, după ce văzuseră împreună un film poliţist.
— Acum o să mă apuc din nou de treabă, Clyde. La urma urmelor, toţi investitorii aceia contează pe noi, nu?
Vernon îl privi bănuitor încercând să-şi dea seama dacă Pierce era sarcastic.
— Da, spuse el. O să vă las să vă faceţi treaba.
După ce omul de la securitate ieşi prin compartimentul etanş, Pierce simţi că nu se putea întoarce la lucru. Se instalase o stare de inerţie. Pentru prima dată în trei ani, nu era presat de interese din afara laboratorului şi putea să muncească în voie, însă tot pentru prima dată nu voia să muncească.
Închise computerul şi îl urmă pe Vernon prin compartimentul etanş.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu