Darling Lilly (20)

Michael Connelly

Era sânge peste tot. O dâră se întindea pe carpeta bej, pe patul nou-nouţ, pe doi dintre pereţi şi năclăia telefonul. Pierce stătea în uşa dormitorului şi privea tot dezastrul din încăpere. Nu-şi amintea mai nimic din ce se întâmplase după ce plecaseră Wentz şi monstrul care-l însoţea.
Intră în cameră şi îngenunche lângă telefon. Ridică receptorul cu două degete şi-l ţinu la distanţă de ureche, ca să îşi dea seama dacă avea vreun mesaj.
Nu era niciunul. Scoase telefonul din priză şi îl duse în baie, ca să-l cureţe.
Chiuveta era pătată de sânge; ca şi uşa dulapului cu medicamente. Pierce nu-şi amintea să se fi dus în baie după ce fusese atacat. Petele maronii îi aminteau de salteaua din apartamentul lui Lilly Quinlan.
În timp ce ştergea telefonul cu şerveţele ude, îşi aminti de un film numit închegat, pe care-l văzuse împreună cu Cody Zeller. Era vorba despre o femeie a cărei slujbă consta în a curăţa locul crimei, după ce poliţia termina investigaţiile. Se întreba dacă era şi în realitate o astfel de slujbă şi dacă exista vreo firmă la care ar fi putut să sune. Perspectiva de a curăţa dormitorul nu-l atrăgea.
După ce reuşi să cureţe cât de cât telefonul, îl puse în priză. Verifică dacă avea mesaje. Nu era niciunul. Lipsea de acasă de aproape şaptezeci şi două de ore şi cu toate astea nu primise niciun mesaj. Îşi zise că pagina lui Lilly Quinlan fusese în sfârşit scoasă de pe site-ul L. A. Darlings. Apoi îşi aminti altceva. Tastă numărul de la Amedeo Technologies şi aşteptă să i se facă legătura cu biroul Monicăi Purl.
— Monica, eu sunt. Mi-ai schimbat numărul de telefon?
— Henry? Ce cauţi…
— Ai schimbat numărul de telefon?
— Da, aşa mi-ai spus să fac. Trebuia să-l fi schimbat ieri.
— Cred că aşa e.
În mod ciudat, Pierce regreta că schimbase numărul şi se simţi neliniştit. Numărul acela îi asigura legătura cu altă lume, cu Lilly şi Lucy.
— Henry? Mai eşti acolo?
— Da. Care e noul meu număr?
— Trebuie să-l caut. Ai ieşit din spital?
— Da, am ieşit. Caută-l mai repede, te rog.
— Caut, caut. Voiam să ţi-l dau ieri, dar când am intrat în salon era persoana aia în vizită.
— Înţeleg.
— Gata, uite-l.
Monica îi dicta numărul şi el înşfacă un pix şi îl scrise pe încheietura mâinii, neavând o hârtie la îndemână.
— Există vreo deviere către ultimul număr?
— Nu. M-am gândit că toţi tipii ăia ar fi continuat să te sune.
— Exact. Bună treabă.
— Ăă, Henry, vii la serviciu azi? Charlie m-a întrebat de programul tău.
Făcu o pauză înainte de a răspunde. Era destul de târziu. Probabil că Charlie voia să discute despre demonstraţia pe care trebuia să i-o facă lui Goddard.
— Nu ştiu dacă o să reuşesc să ajung, spuse el. Doctorul zice să o iau uşor. Dacă Charlie vrea să stăm de vorbă, spune-i că sunt acasă şi dă-i noul meu număr de telefon.
— Bine, Henry.
— Mulţumesc, Monica. Ne vedem mai târziu.
Aşteptă ca ea să spună la revedere, ca să închidă telefonul, dar Monica întrebă:
— Henry, eşti bine?
— Sunt bine. Doar că nu vreau să vin la serviciu şi să sperii pe toată lumea cu faţa pe care ai văzut-o. Mi-am dat seama că te-ai speriat.
— Nu m-am…
— Ba da, te-ai speriat, dar nu face nimic. Mulţumesc că m-ai întrebat cum mă simt. Ştii, tipul pe care l-ai văzut în salon ieri e un detectiv pe nume Renner. De la Poliţia din Los Angeles. Probabil că o să te sune să întrebe de mine.
— Ce să mă întrebe?
— Despre ce ţi-am cerut să faci pentru mine. Ştii tu, să dai telefonul ăla şi să te prefaci că eşti Lilly Quinlan. Chestii de genul ăsta.
Urmă o pauză după care Monica îl întrebă cu o voce schimbată:
— Henry, am necazuri?
— Nu, Monica. Tipul anchetează dispariţia femeii. Mă anchetează pe mine, nu pe tine. Verifică pur şi simplu ce am făcut eu. Dacă te sună, spune-i adevărul şi totul va fi bine.
— Eşti sigur?
— Da, sunt sigur. Nu-ţi face griji în privinţa asta. Acum ar trebui să închid.
Închise telefonul şi formă numărul lui Lucy LaPorte. Îi răspunse din nou robotul, dar mesajul era diferit. Lucy anunţa că îşi luase vacanţă şi va lipsi până la jumătatea lui noiembrie.
Mai mult de o lună, îşi zise Pierce, înfiorându-se la gândul că încăpuse pe mâna lui Wentz. Lăsă un mesaj, fără să-l ia în seamă pe al ei.
— Lucy, sunt Henry Pierce. E important. Sună-mă. Nu-mi pasă ce s-a întâmplat sau ce ţi-au făcut, sună-mă. Pot să te ajut. Am un nou număr, aşa că notează-l. Închise şi ţinu telefonul în poală o vreme în speranţa absurdă că ea va suna. Apoi renunţă, se ridică şi părăsi dormitorul.
Pierce găsi coşul de rufe gol pe masa din bucătărie. Îşi aminti că îl folosise pentru a căra cumpărăturile în apartament când îi întâlnise pe Wentz şi pe Doi Metri la lift. Scăpase coşul atunci când fusese împins afară din lift, dar acum se afla aici. Deschise frigiderul şi se uită înăuntru. Tot ceea ce cărase sus – cu excepţia ouălor, care probabil se spărseseră – se afla în frigider. Se întrebă cine făcuse ordine. Nicole? Poliţia? Vreun vecin pe care nici măcar nu-l cunoştea? Îi veniră în minte spusele detectivului Renner în legătură cu complexul Bunului Samaritean. Dacă o astfel de teorie şi un astfel de complex erau adevărate, atunci toţi binefăcătorii meritau să fie compătimiţi. Ideea că eforturile lor ar fi putut fi privite cu cinism de către cei ce exercitau legea îl întrista.
Pierce îşi aminti că mai avea câteva pungi cu cumpărături în portbagajul BMW-ului. Luă coşul de rufe şi plecă să le aducă. Simţindu-se încă slăbit de pe urma atacului şi a operaţiei, hotărî să facă două drumuri, aşa că nu încărcă prea mult coşul. Când reveni în apartament cu al doilea coş verifică din nou telefonul şi descoperi că avea un mesaj.
Pierce înjură, furios că pierduse apelul, şi accesă mesageria vocală. Mesajul era de la Lucy LaPorte. „Să mă ajuţi? M-ai ajutat deja destul, Henry. Mi-au făcut rău. Sunt vânătă toată. Vreau să încetezi să mă suni şi să încerci să mă ajuţi. Este ultima oară când vorbesc cu tine. Încetează să mai suni aici.”
Mesajul se terminase, dar Pierce continua să ţină receptorul la ureche. În minte îi reveneau părţi ale mesajului ca un disc vechi şi zgâriat. Mi-au făcut rău. Sunt vânătă toată. Simţi cum îl apucă ameţeala şi se sprijini de perete, pentru a-şi recăpăta echilibrul. Apoi se întoarse cu spatele şi se lăsă să alunece până ajunse să stea pe podea, cu telefonul în poală.
După un timp, ridică receptorul şi începu să formeze numărul lui Lilly. Când ajunse la jumătate, se opri şi închise.
— O.K., zise el cu voce tare.
Închise ochii şi se întrebă dacă să o sune pe Janis Langwiser şi să-i spună că Lucy trăieşte. Cu ocazia asta ar fi putut s-o întrebe dacă mai aflase ceva.
Înainte de a-şi pune ideea în aplicare, sună telefonul. Pierce răspunse imediat, gândindu-se că era Lucy.
Dar nu, era Monica.
— Am uitat să-ţi spun, de luni până marţi prietenul tău Cody Zeller ţi-a lăsat trei mesaje pe linia privată. Cred că vrea să-l suni.
— Mulţumesc, Monica.
Pierce nu putea să-l sune pe Zeller direct. Prietenul lui nu răspundea la telefoane directe. Pentru a-l contacta, Pierce trebuia  să-i lase un mesaj pe pager cu un număr la care să sune el. Dacă numărul îi era cunoscut, Zeller răspundea. Cum avea un număr nou, pe care Zeller nu avea cum să-l recunoască, Pierce adăugă un prefix format din trei cifre şapte, un cod care-l anunţa că un prieten sau un partener de afaceri încerca să-l contacteze de la un număr necunoscut. Procedeul era enervant, dar Zeller era paranoicul paranoicilor şi Pierce trebuia să joace după regulile lui. Sună şi începu să aştepte resemnat, dar i se răspunse prompt la mesaj, lucru neobişnuit pentru Zeller.
— Iisuse, omule, când ai de gând să-ţi iei un telefon celular? Încerc să dau de tine de trei zile.
— Nu-mi plac telefoanele celulare. Ce s-a întâmplat?
— Poţi să-ţi iei unul cu cipul bruiat, ştii.
— Ştiu. Ce s-a întâmplat?
— S-a întâmplat că sâmbătă voiai chestiile alea rapid, ca apoi să nu mă suni trei zile. Începusem să cred că…
— Code, am fost în spital. Abia am ieşit.
— În spital?
— Am avut un mic necaz cu nişte tipi.
— N-or fi nişte tipi de la Entrepreneurial Concepts?
— Nu ştiu. I-ai găsit?
— Scanare completă, aşa cum mi-ai cerut. Dansezi cu nişte tipi răi, Hank.
— Chestia asta am înţeles-o. Vrei să-mi spui ce-ai aflat despre ei?
— De fapt, acum sunt ocupat şi oricum nu-mi place să fac asta la telefon. Ţi-am trimis însă totul cu FedEx ieri. Trebuia să ajungă la tine în dimineaţa asta. N-ai primit nimic?
Pierce se uită la ceas. Era două. Corespondenţa de la FedEx venea pe la zece. Îi displăcu gândul că plicul de la Zeller stătuse pe birou tot acest timp.
— N-am fost la birou. O să mă duc să iau plicul. Mai ai ceva pentru mine?
— Nu-mi trece prin cap nimic, care să nu fie şi în pachet.
— În regulă, omule. Te sun după ce mă uit peste ce mi-ai trimis. Între timp, răspunde-mi la o întrebare. Am nevoie să localizez pe cineva şi tot ce am e numărul de mobil şi numele ei. Factura de la celular nu merge însă acolo unde locuieşte ea, şi mie adresa aceea îmi trebuie. Se mai poate face ceva?
— E greu, dar se poate. E înregistrată ca votant?
— Mă cam îndoiesc.
— Ei bine, mai există legături cu taxele şi cu cărţile de credit. Cât de comun e numele ei?
— Lucy LaPorte din Louisiana.
Pierce îşi reaminti că ea-i spusese să înceteze să o mai sune, dar nu şi să o găsească.
— Păi, o să încerc nişte şmecherii, să văd ce iese.
— Mersi, Code.
— Bănuiesc că-ţi trebuia ieri.
— Exact.
— Bine, acum trebuie să închid.
Pierce se duse în bucătărie şi scotoci prin sacoşele pe care le aruncase pe masă, căutând pâine şi unt de arahide. Îşi făcu repede un sandvici şi ieşi din apartament, asigurându-se că şi-a pus şapca cu Moles şi şi-a tras cozorocul pe frunte.
La etajul şase se urcă o femeie, care, aşa cum se obişnuia în lift, evită să-l privească. După ce începură să coboare, ea verifică pe furiş imaginea lui Pierce reflectată în cromul lustruit al uşii. Pierce o văzu cum se preface a fi speriată.
— O, Doamne! ţipă ea. Tu eşti acela despre care vorbeşte toată lumea.
— Mă scuzaţi?
— Tu eşti cel care a fost spânzurat de la balcon, nu?
Pierce o privi lung şi în clipa următoare îşi dădu seama că nu mai putea rămâne în clădire. Trebuia să se mute.
— Nu ştiu despre ce vorbiţi.
— Vă simţiţi bine? Ce v-au făcut?
— Nu ştiu despre ce vorbiţi.
— Nu sunteţi tipu’ care tocmai s-a mutat la doisprezece?
— Nu, stau la opt, la un prieten, până mă vindec.
— Atunci, ce s-a întâmplat?
— Deviaţie de sept.
Femeia îl privi cu suspiciune.
În sfârşit, uşa se deschise la nivelul garajului. Nepoliticos, Pierce ieşi primul şi o luă spre uşa garajului. Aruncă o privire înapoi şi o văzu pe femeie holbându-se la el. Când întoarse capul se trezi nas în nas cu o pereche care-şi scotea bicicletele din magazie. Pierce lăsă bărbia în piept, îşi trase şi mai tare cozorocul peste ochi şi ţinu uşa, aşteptându-i să treacă. Mulţumiră amândoi, fără a da vreun semn că l-au identificat cu tipul care fusese spânzurat de la balcon.
Primul lucru pe care-l făcu Pierce când ajunse în maşină fu să-şi pună ochelarii de soare pe care îi ţinea în torpedo.
26
Plicul de la FedEx se afla pe biroul său. Fusese un coşmar drumul până la birou. Aproape la fiecare pas, fusese nevoit să evite întrebările şi privirile curioase. La toate răspunsese scurt – „Accident”.
— Luminile, spuse, în timp ce ocolea biroul.
Lămpile nu se aprinseră şi Pierce îşi dădu seama că vocea îi era schimbată din cauza nasului umflat. Aprinse manual luminile şi se întoarse la birou. Îşi scoase ochelarii de soare şi îi puse deasupra monitorului computerului.
Ridică plicul şi verifică adresa de retur. Imaginaţia lui Cody îl făcu să zâmbească. Zeller îl trecuse ca expeditor pe Eugene Briggs, şeful de catedră de la Stanford. Farsa aceea le schimbase vieţile.
Când Pierce întoarse plicul pentru a-l deschide, zâmbetul de pe faţă i se şterse. Eticheta era ruptă – plicul fusese deschis. Se uită înăuntru şi văzu un plic alb. Îl scoase, şi descoperi că era de asemenea deschis. Pe exteriorul lui scria Henry Pierce, personal şi confidenţial înăuntru era un teanc de documente împăturite. Nu-şi dădu seama dacă fuseseră scoase afară sau nu.
Pierce se ridică şi părăsi încăperea, îndreptându-se spre birourile asistenţilor. Se duse la biroul Monicăi cu plicul de la FedEx în mână.
— Monica, cine a deschis plicul ăsta?
— Eu. De ce?
— De ce l-ai deschis?
— Eu îţi deschid toată corespondenţa. Nu-ţi place să te ocupi de asta. Îţi aminteşti? O deschid ca să-ţi pot spune ce e important şi ce nu. Spune-mi dacă nu mai vrei s-o fac. Nu mă deranjează, e o muncă în minus.
Pierce se calmă. Monica avea dreptate.
— Nu, e bine aşa. Ai citit chestiile astea?
— Nu chiar. Am văzut fotografia fetei care avea numărul tău de telefon şi am renunţat. Mai ţii minte înţelegerea noastră de sâmbătă?
Pierce încuviinţă din cap şi se întoarse cu intenţia de a părăsi biroul.
— Vrei să-i spun lui Charlie că eşti aici? îl întrebă Monica.
— Nu stau doar câteva minute.
Când ajunse la uşă privi către Monica şi o văzu holbându-se la el de parcă l-ar fi considerat vinovat de ceva, o crimă despre care el nu ştia nimic.
După ce se aşeză la birou deschise plicul şi scoase afară teancul de documente trimis de Zeller.
Fotografia pe care o menţionase Monica nu era cea pe care Lilly Quinlan o dăduse pentru pagina de Internet, ci una făcută în Las Vegas, cu trei ani în urmă, când fusese arestată pentru prostituţie. Lilly nu arăta nici pe departe atât de bine ca în fotografia de pe site. Părea obosită, furioasă şi un pic speriată.
Raportul lui Zeller asupra lui Lilly Quinlan era scurt îi luase urma din Tampa şi făcuse investigaţii în Dallas, Vegas şi apoi Los Angeles. De fapt, avea douăzeci şi opt de ani, nu douăzeci şi trei, aşa cum susţinea în anunţul de pe site. Cazierul ei conţinea două arestări pentru prostituţie în Dallas şi una în Vegas. După fiecare arestare petrecuse câteva zile în închisoare şi apoi fusese eliberată. Potrivit înregistrărilor de la fisc, venise în Los Angeles cu trei ani în urmă. Până în acel moment, scăpase de arestări sau avertismente din partea poliţiei.
Asta era tot. Pierce se uită din nou la fotografie şi se simţi deprimat. Poza de cazier corespundea cu realitatea. Cea pe care o descărcase de pe site era doar o fantezie. Călătoria ei de la Tampa la Dallas, apoi la Las Vegas şi Los Angeles sfârşise pe patul din apartamentul din Venice. Undeva, liber, exista un ucigaş şi, în timpul ăsta, poliţia îl hărţuia pe el.
Puse teancul de hârtii printate pe birou şi ridică receptorul. După ce pescui cartea de vizită din portmoneu, o sună pe Janis Langwiser. Aşteptă cinci minute bune până îi răspunse.
— Îmi pare rău, vorbeam la telefon cu un alt client. Ce se întâmplă cu tine?
— Cu mine? Nimic. Sunt la muncă. Voiam doar să ştiu dacă ai aflat vreo noutate.
Adică, Renner încă mă mai urmăreşte?
— Nu, nimic nou. Cred că jucăm un joc al aşteptării. Renner ştie că e sub observaţie şi nu mai poate să te şicaneze. Trebuie să aşteptăm să vedem ce apare şi să continuăm de acolo.
— Cum ar fi, de exemplu, apariţia unui cadavru?
— Nu neapărat.
— Ei bine, m-a sunat azi Lucy LaPorte.
— Da? Ce-a zis?
— Era un mesaj, de fapt. Mi-a spus că i-au făcut rău şi că nu vrea s-o mai contactez.
— Păi, cel puţin ştim că e vie. S-ar putea să avem nevoie de ea.
— Pentru ce?
— Dacă chestia asta continuă, am putea s-o folosim ca martor, pentru a motiva acţiunile tale.
— Mda. Renner crede că tot ceea ce am întreprins împreună a făcut parte din planul meu. Ştii, povestea cu Bunul Samaritean şi toate celelalte.
— Asta e părerea lui personală. Într-un tribunal sunt întotdeauna două părţi în conflict.
— Un tribunal? Chestia asta nu poate să…
— Relaxează-te, Henry. Spun doar că Renner ştie că pentru fiecare dovadă pe care are ocazia să o prezinte noi avem posibilitatea de a prezenta părerea noastră.
— Bine. Ai aflat cumva ce i-a spus Lucy?
— N-au găsit-o. Au vorbit la telefon, dar ea a refuzat să-l întâlnească.
Pierce era pe punctul să-i spună că-l pusese pe Cody Zeller s-o caute pe Lilly, când se auzi o bătaie în uşă şi aceasta se deschise înainte ca el să poată reacţiona. Charlie Condon îşi vârî capul înăuntru. Zâmbea. Asta până când văzu faţa lui Pierce.
— Iisuse Hristoase!
— Cine e acolo? întrebă Langwiser.
— Asociatul meu. Trebuie să închid. Anunţă-mă, dacă mai afli ceva. 
— Când aflu. La revedere, Henry.  
Pierce închise şi se uită zâmbind la Condon.
— De fapt, pe Iisus Hristos îl găsiţi mai jos, pe stânga. Eu sunt Henry Pierce.
Condon zâmbi stânjenit şi Pierce întoarse cu faţa în jos hârtiile primite de la Zeller, de parcă ar fi fost lipsite de importanţă. Condon intră şi închise uşa.
— Aoleu, cum te simţi? Eşti bine?
— Supravieţuiesc.
— Vrei să vorbeşti despre asta?
— Nu.
— Henry, îmi pare nespus de rău că nu am ajuns la spital. Dar aici a fost ca la balamuc, cu pregătirile pentru Maurice.
— Nu-ţi face griji din cauza asta. Să înţeleg că facem totuşi prezentarea.
Condon încuviinţă.
— A sosit în oraş şi ne aşteaptă. Îi dăm drumul mâine sau o ia el din loc cu bani cu tot. Am vorbit cu Larraby şi cu Grooms şi au spus că suntem…
— Gata să-i dăm drumul. Ştiu. I-am sunat de la spital. Nu Proteus e problema. Nu de-asta am vrut să amân. E vorba de faţa mea. Arăt de parcă aş fi vărul lui Frankenstein. Şi nici mâine nu o să arăt cu mult mai bine.
— I-am spus că ai avut un accident de maşină. Nu e important cum arăţi, important e Proteus. Vrea să vadă proiectul. I-am promis că va fi primul care o s-o facă înainte de a înregistra patentele. Goddard e genul de tip care poate scrie cecul pe loc. Trebuie să facem asta, Henry. Hai să terminăm odată.



va urma