Luiza-Adriana Grama
De
un deceniu uit iarba cum creşte
Şi
doar tăceri mai înfloresc pe ram,
Cu
mâna-i aspră timpul mă zideşte
Şi
port în gând biserici fără hram.
A
amorţit şi Dumnezeu în ramă
La
tânguirea mea-i indiferent,
Prea
multe anotimpuri trec prin vamă
Şi
prea puţin trăiesc ceva concret.
De
la un timp aud cum se desprinde
Materia
nearsă de zenit,
Şi-n
braţe universul rău mă prinde
Şi
timpul trece…şi n-am mai murit.
M-au
copleşit atâtea asfinţituri,
Prea
multe răsărituri m-au atins,
Mi-am
construit credinţa doar pe mituri
Şi
uitare peste mine toţi au nins.
Şi
de m-aş naşte, Doamne, înc-o dată,
Să-mi
dai acelaşi suflet visător
Şi-un
trup de crin, şi-o inimă curată,
Şi
neştiut să-mi faci cuvântul dor.
Căci
de voi arde iar ca-n astă viaţă
Zadarnic
irosire de divin,
Eu
tot mai cred ce timpul mă învaţă,
Şi
la himere-n noapte-am să mă-nchin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu