MIRCEA CĂRTĂRESCU
Se-ntoarseră, trecînd din nou pe lîngă casele încremenite. După draperii şi geamuri acoperite cu hîrtie albastră se aprinsese, din loc în loc, cîte o lumină. Maria-şi aminti, fermecată, de minunile din odaia proprietarilor ei de pe Silistra: păpuşile cu rochii de burete roz sau albastru, vazele cu fulgi vopsiţi, tablourile cu pisoi de lînă... Cîte astfel de frumuseţi nu s-or afla şi-n fiecare odaie din spatele acelor draperii! Fata avea să păstreze-ntotdeauna gustul pentru bibelouri, mileuri de macrame, poze-nrămate: şi peste zece-cincisprezece ani, în Ştefan cel Mare, avea să umple casa cu îngeraşi, veveriţe sau boboci de raţă de caolin, de doi-trei lei bucata, înfruntînd resemnată sarcasmele bărbatului ei: "Iar ai cumpărat o găină} Dacă nu ţi le-oi arunca o dată eu pe toate, numai să vezi!"
"Eu nu am avut copilărie şi nici tinereţe. Scormonesc degeaba după ele în memoria mea, aşa cum degeaba încerci să-ţi aminteşti eternitatea de dinaintea naşterii. Este totuşi acolo o lumină gri, o nuanţă ceva mai deschisă a negrului prin care ne reprezentăm nimicul, şi care, fără să reprezinte, fără să arate ceva, e doar semnul că există aparatul prin care ceva s-ar putea arăta. Există orbi care ştiu că ar putea vedea, dar că, printr-un accident al destinului lor, nu văd, şi există alţi orbi care n-au conştiinţa că le lipseşte ceva, şi pentru care este de neimaginat să vezi, cum nu ne-nchipuim ce-am putea să simţim dacă ni s-ar deschide deodată în frunte un organ de simţ ca o floare, sau ne-ar creşte antene stufoase de molie. Am ştiut tot timpul că sînt făcută să exist, că am un corp şi-o minte depline, ca ochii mari şi limpezi ai orbilor sau ai morţilor, dar că totuşi nu percepeam existenţa. Ce trăieşte un miriapod răsucit în spirală sub frunza lui putredă? Cît poate simţi din spectacolul lumii un parameci zbătîndu-se într-o infuzie? Atît am trăit şi-am simţit şi eu timp de mai bine de douăzeci de ani, ca şi cînd aş fi trăit în visul şters şi mediocru al unui impiegat de cale ferată. Probabil că am orăcăit şi eu nopţile, strîns înfăşată în scutece ude, luptîndu-mă să-mi scot mînuţele afară, cred că-am mers mai tîrziu la şcoală şi m-am îmbrîncit în recreaţii cu colegele, şi m-am mînjit de cerneală pe degete, pe obraji şi pînă şi pe limbă... Oi fi fost şi-o fetişcană moale şi lălîie de treisprezece ani, din care oricine putea face orice, jenată şi revoltată de creşterea dureroasă a sinilor... punîndu-mi în chiloţi prima bucată de vată şi suportînd cu tot mai multă iritare jilăveala de-acolo... Poate că mi-a făcut curte vreun ucenic cu faţa plină de furuncule şi m-a condus pînă-acasă ducîndu-mi servieta şi făcînd pe clovnul... Habar n-am. Toate astea n-au nici măcar consistenţa unui film pe care-l amesteci în minte cu toate celelalte cînd ieşi din bezna sălii, strîngînd ochii de lumina de august de-afară, de parbrizele scînteietoare şi vitrinele pline de inscripţii colorate. Ştiu doar atît, că pînă la bombardament am fost, vreme de vreun an, liftieră în blocu-ăsta de birouri ale unei societăţi petroliere româno-germane. Un an de zile, timp de opt ore pe zi, am zăcut pe scăunelul meu, deschizînd şi închizînd uşa liftului, dînd la o parte grilajul de fier, apăsînd pe butoane, cărînd în sus şi-n jos domnii funcţionari şi secretarele lor parfumate, fără altă perspectivă decît a face lucru-ăsta toată viaţa, şi a ieşi la pensie din cutia asta de nici doi metri pătraţi. Zi după zi între cei patru pereţi, gîndindu-mă că totuşi aş fi putut fi muncitoare la vreo fabrică de îngrăşăminte, scuipîndu-mi plămînii după doar cîteva luni, chelneriţă ducînd cîte zece farfurii sau cîte opt halbe deodată şi cu fundul învineţit de ciupituri, curvă suportînd toţi porcii şi beţivii pămîntului... Aşa, măcar stăteam pe un scaun, măcar îmi zîmbeau uneori domni politicoşi (deşi încercau şi ei, aproape zilnic, să mă pipăie cînd, spre spaima mea, intra cîte unul singur în lift şi trebuia să-l duc pînă sus; ba am văzut uneori ceea ce e un lucru obişnuit pentru orice liftieră: un domn arătîndu-ţi ceva şi tu neavînd vreme să-ţi fereşti ochii la timp, şi ră-mînînd ― tu, încă o fecioară cu vise romanţioase ― pe retine cu tija aceea roză, neputînd să ţi-o scoţi din minte şi plîngînd apoi o noapte-ntreagă pe patul tău singuratic), măcar aerul mirosea a odicolon şi-a havană... Aveam şi micile mele orgolii şi satisfacţii: mi se părea că toată lumea mă admiră cînd, cu un gest rapid şi decis, reuşeam să opresc liftul exact în dreptul palierului, nici un milimetru mai sus sau mai jos... Serile, după ce societatea se închidea, mergeam şi eu, cu spinarea înţepenită, prin cenuşa străzilor, ca să ajung, la capătul unei ore de înaintare ca în vis, în cămăruţa mea, unde mă ghemuiam în pat ca o căţeluşă. Nu vedeam niciodată pe nimeni, nu ieşeam nicăieri. Duminicile ploua întotdeauna, şi singura mea ocupaţie era să stau lîngă geamul ud şi să mă uit afară, în curtea din spate a casei, ca să văd singurul pomişor de acolo zgribulindu-se sub rafalele de ploaie. Dar nu mă pierdeam în reverii sau lamentaţii ca alte fete rămase nemăritate. Prea nu trăisem nimic niciodată, prea învederat tot ce atingeam devenea cenuşă. Îmi era tot mai limpede că, tocmai pentru că nu mă alegea nimeni, eram o aleasă. Nu Aleasa, căci mă simţeam prea măruntă şi slabă pentru asta; totuşi ceva avea să se-ntîmple, aveau să urmeze cîteva clipe sau ceasuri adevărate. Aveam să exist într-o istorie, chiar dacă nu a mea, avea să mi se dea coerenţă şi demnitate într-o lume, fie ea şi cea mai iluzorie dintre lumi. Căci realitatea ţi-o dă povestea, nu substanţa. Poţi fi cioplit în piatră şi să nu exişti, pierdut undeva între nesfîrşite dune, dar dacă eşti o fantomă-ntr-un vis, tocmai lumina mare a visului te justifică, te clădeşte. Şi acolo, în povestea-ncîlcită din mintea vreunui adormit, eşti mai adevărat decît un miliard de lumi locuite.
Şi cînd, într-o seară de primăvară-vară-toamnă-iarnă (pierdusem, dacă-l avusesem vreodată, şirul zilelor şi-al anotimpurilor) m-am găsit blocată la ultimul etaj al liftului, cu lumina brusc întreruptă şi cu un miros de frică plutind difuz împrejur ca arabescul unui fum de ţigară, am ştiut deodată că ora mea astrală sosise. Sirenele urlau afară asurzitor, părea că puteai s-auzi, printr-un simţ metafizic, motoarele bombardierelor ce se apropiau, şi curînd începură cutremurele şi exploziile, ca într-o furtună de vară, cînd trăzneşte înspăimîntător şi simţi un gust coclit pe limbă, şi copiii ţipă cu capul vîrît sub cearceafuri. Un astfel de trăznet orbitor a dezagregat dintr-o lovitură carnea de cărămidă şi var a construcţiei, şi a rămas în picioare numai scheletul de bare şi plasă neagră. Cu mine la ultimul etaj, în cuşca mea de lemn şi cristal, şi-avînd împrejur Bucureştiul nocturn, iluminat violent, din cînd în cînd, de tirurile antiaerienelor şi de răvăşitoarele explozii ale covorului de bombe. În contrast cu dezastrul de dedesubt, o lună ca de cristal masiv, în primul pătrar, îşi ţesuse-mprejur o nemişcată pînză de păianjen.
M-am dezbrăcat atunci de veşminte şi, complet goală, l-am aşteptat în picioare pe mirele înaripat, acolo, în strimta odaie nupţială. El m-a ştiut aici, înainte de-a mă vedea din carlinga lui, a simţit feromonii emanînd din josul pîntecului meu (i-a simţit cu creierul şi nu cu nările, căci creierul mare nu-i decît înfoiarea monstruoasă a bulbului olfactiv), şi-a coborît în picaj peste zigguratul meu de păcură şi metal. Şi deodată-a fost în cabina mea, blond şi gol, cu aripi de fluture între omoplaţi, cu sexul erect, puternic şi auriu, şi cu plăcuţa de înmatriculare la gît, pe un lănţişor de argint. M-am atîrnat de el, şi totul devenise luminos, colorat feeric, de parcă am fi pătruns în aureola mistică a unui chakra cu zeci de petale. Cînd m-a despecetluit a introdus în centrul burţii mele nu doar lichid sidefiu, ci deplină cunoaştere, ca şi cînd canula lui de carne suplă ar fi devenit un cordon de comunicaţie între două minţi, prin care-ntr-o clipă ne-am spus totul, am ştiut totul despre fiecare, de la chimismul metabolismului nostru pînă la complexele noastre, preferinţele noastre, experienţa noastră, fantasmele noastre. Era Charlie Klosowsky din Baton Rouge, Louisiana. Însoţea bombardierele grele ce decolau aproape zilnic de la o bază aeriană din Malta. Era locotenent şi avea deja aproape o mie de ore de zbor pe suplul Spitfire ce, printr-un mecanism ingenios, mitralia printre palele elicelor, în timp ce acestea se roteau pînă la a deveni invizibile. Zburase de multe ori deasupra Balcanilor şi României. Privise cum sar în aer cilindrii de oţel ai rafinăriilor, lîngă Ploieşti, cum se desfac în bucăţi sondele de la Cîmpina, de parc-ar fi fost făcute din beţe de chibrit, se alergase prin cer, ca într-un joc de-a prinselea, cu IAR-uri şi Stukas-uri; văzuse globurile de foc şi fum negru ale vreunui bombardier lovit în pîntec de un obuz, dar şi ciupercile prăfoase crescînd, la trei mii de metri dedesubt, pe zgîrieturile abstracte ca o hartă ale pămîntului. Parcă o viaţă-ntreagă făcuse doar atît: ţinuse manşa, apăsase butoanele mitralierelor, privise cadranele bordului, singur în carlinga lui, ore şi ore, aşa cum şi eu, în cabina ascensorului, apăsam butoane şi priveam perindarea etajelor. Amîndoi suiam şi coboram, nici unul nu aveam amintiri şi nici viaţă personală. Veniserăm pe lume (dar pe care lume?) doar pentru clipa aceea în care ne copulam, ca două insecte, într-o aură de cercuri concentrice de lumină. Şi-aşa aveam să rămînem mereu: în picioare, lipiţi unul de altul, uniţi în partea de sus prin priviri şi-n partea de jos prin cablul acela seminal, prin care simţeam cum mă invadează miliarde de biţi de informaţie. Am continuat să rămînem aşa, în circuitul acela închis, în roata aceea prin care bărbatul curgea-n femeie prin sex şi fe-meia-n bărbat prin ochi, chiar şi cînd ne-am desprins, cînd s-a dat cu un pas înapoi şi a rămas încă o clipă să-mi privească burta şi sinii umezi de transpiraţie. I-am mai privit şi eu o dată pieptul cu păr cîrlionţat, umed şi el, şi sexul moale, iar apoi a fost din nou în carlinga lui cenuşie, şi el întru totul cenuşiu, ca într-un film alb-negru din vremea războiului, continuînd să alerge pe ceruri senine sau întunecate cu avioanele de vînătoare duşmane, fiind doborît chiar în aceeaşi zi sau supravieţuind pînă la adînci bătrâneţi, jucîndu-şi nepoţii pe genunchi şi povestindu-le cum luptase el în război. Cui îi mai pasă?
Cît despre mine, am rămas în cabină timp de doisprezece ani, îmbătrânind şi crescîndu-mi copilul. L-am simţit chiar de la-nceput în uterul meu, mai întâi ca pe-o larvă oribilă, oarbă, cu căngi bucale din fericire moi, dar înfricoşătoare la vedere. Căci îl vedeam de parcă burta mi-ar fi devenit de cristal. Îmi rodea placenta ca o omidă de pe-o frunză de varză. Apoi i-au dat picioruşe şi i-au înmugurit aripi la subţiori. Şi a fost de pe-o zi pe alta fluture, răstignit pe trompele mele uterine ca-ntr-un insectar, şi sugînd cu trompa dopul de gelatină care-l despărţea de lumea noastră. Cînd s-a născut s-a-nfăşurat cu totul în aripi, şi-a ieşit murdar de sînge şi lichid placentar şi fecale proprii, încît a trebuit să-l curăţ zile-n şir cu salivă, cu lacrimi, cu lapte. După doar o săptămînă era pufos şi proaspăt, cu ochi scînteietori, şi-şi desfăşurase aripile, care aveau pe-atunci loc să lopăteze-n voie prin spaţiul dintre oglindă şi grilaj. La-nceput n-avea mai mult de două palme între vîrfurile aripilor, iar albastrul lor nu fulgera ca acum. Este o femelă care, din zi în zi, trebuie să ajungă la maturitate. Îi pieptăn zilnic cu degetele penetul moale al pîntecelui şi simt, către ultimele inele, cum cresc tubuşoarele ce vor umple văzduhul, pe sute de kilometri, cu parfu-murile pe care doar antenele lor le percep. Feromoni: ajunge o moleculă la un kilometru cub de aer. Da, în curând o să am peţitori pentru copila mea..."
Peţitorii se şi iviseră, însă cît de nevolnici! Trecînd de ultimul bloc cu patru etaje de pînă la maidan, cei trei zăriră uimiţi, în spatele turnului de plasă neagră} o pictură fantastică. Întreg calcanul casei din fund era acoperit de fluturi. În centru, cu aripile iarăşi întinse, fulgerătoare, încremenise marele fluture al femeii din lift. Antenele lui cu măciulii la capete încadrau simetric ferestruica unde bătrîna cu suzeta-n bot se arătase din nou. În jurul imenselor aripi, aşezaţi ordonat şi simetric, veniseră nenumăraţi alţi fluturi, nici unul la fel cu altul, de toate formele, mărimile şi culorile, alcătuind un covor de o răpitoare frumuseţe. Chiar şi în lumina distilată a amurgului, culorile abureau sticlos, catifelat totuşi, în nuanţe moi care se contopeau şi se despărţeau, făcînd ape, virînd spre un unanim cafeniu şi sclipind deodată în cîte-un verde, azur, galben citron, acaju, garantă, atît de pure, că le-ai fi crezut flăcările unei prisme de cuarţ, sau lumina ca un vîrf de ac a boabelor de rouă în zori, pe o brînduşă viorie. Luna, deasupra, îşi arăta coarnele puternice şi tăioase.
Femeia cea aurie şi goală deschise gura larg, încît vîrful arcuit al limbii deveni vizibil, ţinut dedesubt de un frîu. de pieliţă, şi scoase un sunet ascuţit. Marele fluture se desprinse brusc de pe zid, risipindu-i pe ceilalţi cu suflul aripilor de azur, se roti iarăşi deasupra terenului viran şi se aruncă, asemenea unui uliu pe un şoarice de cîmp, la pieptul mamei sale. Corpul catifelat îi era aproape la fel de lung ca al acesteia. Femeia-l strînse-n braţe şi se-ntoarse către Maria: "Va fi în curînd", îi zise zîmbind aşa de trist şi ciudat, că, peste ani, zîmbetul ăsta avea să-i apară Mariei în oribile coşmaruri. Şi, înainte ca tinerii să se dezmeticească, femeia împinse fluturele-n lift, îngenunche, mare şi grea, înfăşurată în părul fibros, în faţa fetei şi-i sărută mîna dreaptă. Buzele apăsate pe dosul palmei eliberară parcă-o substanţă volatilă, care urcă spre creierul Mariei şi-l făcu să scînteieze o clipă. Costel văzu desluşit (dar curînd o uită) o coroană de raze în jurul tîmplelor iubitei lui. Femeia se ridică, se-ntoarse, arătîndu-şi fesele imperiale, cu vulva întunecată, aproape animalică, dedesubtul lor, şi intră în cabina liftului, aşezîndu-se pe scaun şi luînd iar fluturele în braţe. În tot acest timp, aerul era atît de dens de alte mii de lepidoptere, încît cei doi pur şi simplu îi respirau, trăgîndu-i, prin nări, în plămîni, simţindu-i cum se zbat în alveole şi expirîndu-i din nou în amurg. Dar pînă la urmă, o dată cu întunecarea aproape deplină şi cu apariţia primelor stele pe cerul de vară (căci se făcuse, fără-ndoială, vară, şi noaptea era fierbinte şi-nmiresmată), toţi fluturii pătrunseră-n ascensor, ca-ntr-o capcană luminoasă, încît umplură cu totul spaţiul său îngust. După gratiile grilajului, femeia şi marele fluture nu se mai zăreau. Maria închise uşa de metal, şi liftul o porni încetişor în sus, făcînd să tremure turnul de smoală. Se opri în vîrf, sub roata cea mare, şi ar fi devenit cu totul invizibil dacă luna n-ar fi bătut, albăstrui, în geamurile de cristal.
Maria îl luă de mînă pe tînărul cel brun şi, copleşită de tristeţe, o porni, de-a lungul străzilor spectrale, către casă. Străbătură oraşul în mai bine de-o oră, aproape fără să vorbească. Costel se concentrase cu totul asupra palmei mici şi moi a fetei, care răspundea uneori cu tresăriri ale degetelor la mîngîierile degetelor lui. Se făcuse zăpuşeală şi arborii de pe marginea şoselelor miroseau a frunze cărnoase şi-a sevă. Cîte-un tramvai se retrăgea spre depou, la Vatra Luminoasă, huruind şi clătinîndu-se pe şine. Gunoierii-şi împingeau tomberoanele pe lîngă borduri, iar măturătoarele stăteau cîte două-trei, proptite-n tîrnuri şi fumînd. Cîte-o uzină avea ferestrele atelierelor luminate şi se vedeau înăuntru utilaje mişcîndu-se sacadat: se lucra în schimbul de noapte. Intrară, în fine, pe Colen-tina. Dinspre fabrica de săpun venea un miros insuportabil de grăsime rîncedă. Trebuiră să mai meargă două staţii de tramvai pe lîngă căsuţe scunde şi dărăpănate, acoperite cu carton gudronat ca nişte magazii. Costel, pe care după-amiaza nesfîrşită îl înglobase aproape fără ştiinţa lui într-un ou de chihlimbar translucid şi totuşi impenetrabil ― căci pentru intuirea miracolului e nevoie de o altă împletitură sinaptică decît macrame-ul cu fibre scurte, din aproape-n aproape, al emisferei stîngi, iar Costel era un pur sectant de emisferă stîngă, logician al melancoliei ― fredona în gînd un cîntecel ce era atunci pe toate buzele:
Şi una, şi două, şi nouă,
şi nouăzeci şi nouă,
Zi, Garofiţo, zi,
şi se-ntreba iar ce resort sau ce pîrghie să acţioneze pentru ca muşchii cervicali ai fetei să se contracte şi ea să-ntoarcă privirile spre el, pentru ca el apoi, prin altă manevră abilă, ca la raboteza la care lucra în atelierele ITB, să provoace măcar un mic zîmbet, măcar o uşoară înălţare a pomeţilor, sau acea complexă şi inefabilă coordonare a sfincterelor peri-bucale şi peri-orbiculare într-o expresie ce s-ar putea numi "înseninare". În mintea puştiului încă virgin şi cu patru ani mai tînăr decît Maria se contura un mare tabel, asemenea celor cu logaritmi, sinusuri şi cosinusuri din cărticica jegoasă pe care-o avea în odaie, un tabel în care miilor de gesturi, cuvinte, atitudini corporale, expresii faciale, pieptănături, haine purtate, pantofi, ţigări, forme ale norilor, intemperii, poziţii ale constelaţiilor, evenimente politice, pietricele de pe caldarîm, amintiri de o clipă ― le corespundeau tot atîtea reacţii ale tinerei fete, într-o relaţie directă, univocă şi imuabilă. Doar că era nevoie de sute de piese ale acestui angrenaj, care să fie activate deodată şi să acţioneze sincronizat, pentru ca fata să-i mîngîie în treacăt obrazul prost ras, de sute de mii de îmbucări de rotiţe dinţate şi curele de transmisie ca ea să-l îmbrăţişeze, şi (iar aici Costel n-avea nici urmă de îndoială că toate calităţile lui mecanice nu mai servesc la nimic) de un angrenaj mai vast şi mai complex decît universul, cu componente mai numeroase decît numărul fotonilor care aleargă prin spaţiu, pentru ca Maria să ajungă să-i spună cîndva "Te iubesc". Tabelul cuprindea deocamdată foarte puţină certitudine, multe ipoteze, o mulţime de ştersături şi modificări. Se-ntindea, din aproape-n aproape, în direcţii imprevizibile şi eteroclite.
Intrară, pătrunzînd în bezna mirosind a lături, într-o încîlceală de străduţe de pe dreapta şoselei. Greierii ţîrîiau, dinii lătrau, şi din cînd în cînd vreun unchiaş cu basc pe cap scotea capul pe poartă, se uita în susul drumului şi mormăia ceva. Închidea apoi poarta şi dispărea sub bolta de viţă de vie. În altă curte, cîţiva oameni cinau afară, în jurul unei mese acoperite cu muşama, sub un bec atîrnat de-o creangă de copac. Mii de musculiţe şi ţînţari se roteau fulgerător în jurul becului. Dar cele mai multe case erau deja tăcute şi-ntunecate, acoperite de-un praf de stele.
O piaţetă triunghiulară, luminată palid de un felinar, avea în mijloc un rond cu flori şi o statuie meschină, un soldat de ghips mai mic decît în mărime naturală, cu o puşcă întinsă în faţă. O mînă îi căzuse de mult, lăsînd vederii doar un ciot de fier ruginit, din acelea cu care se armează betoanele. Era un loc nespus de trist. Pătrunzînd în el, deveneai la fel de palid şi imaterial ca tot ce te-nconjura. Dar tocmai acolo Maria se opri, se-ntoarse spre Costel şi-i spuse serioasă, aproape severă: "Sărută-mă." Bănăţeanul simţi că mintea-i plezneşte şi că ordinea lumii se clatină. Efectul se producea înaintea cauzei şi timpul curgea invers. Într-o clipă aruncă-n foc tabelul cel nesfîrşit şi care nu prevestise nimic, şi se abandonă, pradă vie, celeilalte emisfere, unde contradicţiile dispar într-o lumină tandră, într-un solvent universal. O prinse stîngaci de talie pe fată, cum văzuse-n filme, şi încercă să-i deschidă gura cu buzele şi cu limba, dar fata rezistă, şi sărutarea lor fu una tipică pentru deceniul cinci, romantică şi aproape castă, aşa cum fie-care-şi imaginează că s-au sărutat mama şi tatăl lui, înainte ca el să vină pe lume. Chiar aşa fusese: o sărutare de Hollywood, cu o pasiune mimată şi fără strop de erotism. Pînă şi lumina de pe faţa Mariei, cînd s-au desprins şi Costel a putut să-i vadă chipul îndreptat în sus către el, părea studiată, părea un ecleraj făcut să scoată în evidenţă ochii scînteietori şi dinţii perfecţi ai divelor de altădată. Maria nu-şi încolăcise braţele în jurul girului lui Costel, ci îl ţinuse uşor de umeri ca la dans. Nici ea nu ştia de ce-i spusese s-o sărute. Poate că de frică. Îi venea-n minte mereu şi mereu mesajul teribil al femeii cu fluturele. Era o aleasă, nu se mai îndoia ― dar pentru ce? Şi de ce tocmai ea? Doamne, se gîndea, dar este înfricoşător să fii ales, să simţi degetul îngerului îndreptat ca un pumnal către tine. Să simţi că ai părăsit obscuritatea libertăţii tale, că eşti în lumină, că eşti privit în fiecare clipă a vieţii tale şi că nimic nu-ţi mai aparţine, nici propriul tău suflet. Este năpraznic să se oprească pe tine privirea Cuiva atît de puternic şi de neînţeles, încît nu mai contează dacă eşti ales pentru beatitudine sau tortură. Ar trebui să ne rugăm zilnic, cu speranţă şi disperare: "Doamne, nu mă alege, Doamne, fă să nu te cunosc niciodată, să nu fiu în cartea ta..." Maria tremura de fascinaţie şi oroare, căci de-acum nu mai putea să scape. Da, de frică îl sărutase pe ucenic, de frică avea să-l iubească şi să se mărite cu el şi să rămînă cu el toată viaţa. Îi era atît de limpede lucrul ăsta atunci! îl privi şi ea cu atenţie pe tînăr, de parcă-l vedea prima dată: oare merita să fie iubit? El să fie bărbatul vieţii ei? Văzu nişte ochi negri şi un obraz palid şi nişte buze triste. Îi fu deodată complet indiferent totul. De ce tocmai ea? De ce tocmai ea?
Se despărţiră, după ce mai statură puţin de vorbă, ţinîndu-se de amîndouă mîinile, la poarta casei de pe Silistra. Păreau că se află adînc pe fundul unui ocean, şi că stelele sînt doar reflexele valurilor sub o lună din altă lume. Leandrul din curte mirosea dulceag şi ameţitor. Se mai sărutară o dată, abia atingîndu-şi buzele, şi fata intră în curte. În cuşca lor de sîrmă, păunul şi păunită picoteau pe cîte-un ciot de lemn. Marinache se înfoie în somn simţind trecerea fetei, dar gîlgîitul i se opri în gît, iar moţul îi rămase palid şi moale, atîrnînd peste cioc. Cîteva geamuri acoperite cu hîrtie albastră erau luminate, şi se auzeau voci de bărbaţi şi de femei vorbind liniştit sau certîndu-se. Fata urcă la etaj pe scăriţa îngustă, într-o beznă aproape totală, străbătu galeria de lemn ce scîrţîia groaznic la fiecare pas şi descuie uşa odăiţei sale.
Intră luna pe fereastră, Intră-n odăiţa noastră, murmură ea, căci, într-adevăr, secera lunii albăstrea podelele şi o parte din pat. Se simţi dintr-o dată cumplit de singură. Se ghemui în pat, cu cearceaful tras peste cap, şi adormi după ce multă vreme plînse ca un copil.
Costel rămase un timp în faţa porţii, respirînd aerul sufocant al mahalalei, în care mirosul pipărat al stelelor se amesteca bizar, nostalgic, cu al lătrăturilor îndepărtate. Cu mîinile-n buzunare, răsucea inconştient cîţiva bănuţi, tăvălindu-i prin scame şi fri-mituri. Maria. Pentru el, Maria fusese femeia cu fluturele, chiar buzele ei erau fluturele mistic aşteptat de orice bărbat, şi pe care el îl sorbise acolo, sub becul chior din piaţetă. Ca printr-un alambic seînteietor, imaginea iubitei lui, întru totul psihică (pentru că, deşi o ţinuse în braţe, Costel n-ar fi îndrăznit niciodată să-şi imagineze că va fi cîndva stăpînul unui imperiu de ţesuturi, glande şi amintiri care să poarte numele de Maria, şi-n porturile căruia să-şi trimită galioanele încărcate pîn-la catarge ale speranţelor, privirilor, mîngîierilor, spermiilor, amurgurilor, flotilă disperată a unei imposibile comunicări), i se scurgea, strop cu strop, în sistemul venos, îi pătrundea în inimă, înconjurată acum de raze de lună, din auricule clipocea în ventricule, era zvîrlită apoi printr-o contracţie puternică în arterele jugulare, se despărţea în mii de filamente şi eprubete ce-şi împingeau degeţelele în creier, rătăcea prin ţevile axonilor, miliarde de Marii identice în tunici de glucoza, ce parazitau fiecare celulă stelată şi fiecare nevroglie ca nişte spirochete fermecătoare, se-ntîlneau în săli şi pe coridoare şi se contopeau unele cu altele, ca boabele de mercur, în Marii mai mari şi mai hieratice, pînă ce, în sala supremă, pe tronul suprem din craniu, încadrat de grifoni, o singură, imensă Mărie tremura din nou reflectînd reliefurile dulci ale ţestei sub care abia încăpea, adorată, la picioare, de un defunct poet polonez de acum două veacuri. După ce lumina se stinse la fereastra fetei, Costel îşi aprinse o ţigară şi-o luă încet înapoi prin labirintul fierbinte, tresărind speriat la apropierea oricărei siluete. La fiecare pas simţea cum femeia din ţeasta lui se clatină uşor, ca un giroscop.
Curînd, noaptea îi deveni suspectă. Străduţele mocirloase se multiplicau, iar stelele, deasupra, nu mai erau aceleaşi: stinse şi apropiate ca un decor naiv. Gardurile, de-a lungul cărora îşi trecea degetele, distrat, căpătară un luciu de carton. Casele îşi rotunjeau contururile abia vizibile, devenind nişte movilite informe, iar lătratul dinilor se purificase şi se-ntindea pe cîteva game în glissan-douri tot mai lente. "Ce dracu", îşi spuse tînărul, treeîndu-şi o mînă prin păr. Părul îi era acum compact ca o bucată de cauciuc. Cînd mîna-i coborî peste faţă, simţi trăsăturile tocite, înmuiate, ca modelate în porţelan. Spaţiul vizual însuşi se-mpăienjeni. Costel îşi privi, ca un somnambul, mîna stîngă: degetele se resorbeau uşor în lăţitura palmei. Într-o străfulgerare, îşi dădu seama că iese din Poveste, că a ajuns în ariile laterale, unde totul se haşurează, într-o lume care abia se formează, cu spaţiul şi timpul ei abia înmugurite, înainta totuşi, pînă cînd din el nu mai rămase decît înaintarea. Lumea era acum murdară şi diformă ca plastilina în care-ai amestecat toate culorile, toţi omuleţii, toţi pomişorii. Curînd, orice însuşire se resorbi în matca ultimă: noaptea. Ce se disipa şi ea în negîndit, nescris, neexistent. În pagina albă deasupra căreia stau aplecat şi pe care n-am s-o mai pîngăresc cu sămînţa obscenă a pixului meu.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu