CORĂBIILE TIMPULUI (19)

STEPHEN BAXTER

Reîntâlnire cu vechi cunoştinţe

Ea surâse, scoţând la iveală o cicatrice de pe bărbie, iar eu mi-am dat seama că nu putea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani.
— Ascultă, Căpitane, am spus, cer să aflu cu ce drept ne-ai reţinut.
Ea rămase netulburată.
— Misiunea mea reprezintă o prioritate pentru Apărarea Naţională. Îmi pare rău dacă...
Acum însă Moses făcu un pas în faţă; cu veşmintele sale fistichii de crai părea complet nepotrivit în acest interior cazon, cenuşiu.
— Doamnă Căpitan, în anul 1873 nu este nevoie de Apărarea Naţională!
— Dar este nevoie în anul 1938. Era extraordinar de intransigentă şi radia o atitudine de comandă de neclintit. Misiunea mea a fost aceea de asigura securitatea, cercetării ştiinţifice care se desfăşoară în casa de pe Petersham Road – în mod special, de a descuraja imixtiunile anacronice în desfăşurarea sa stabilită.
— „Imixtiune anacronică”, se strâmbă Moses. Am impresia că vă referiţi la Exploratorii Timpului.
— Un cuvânt adorabil, care descurajează! Am zâmbit eu. Aţi venit cu suficiente arme, credeţi, pentru a descuraja efectiv?
Acum, Nebogipfel făcu un pas înainte.
— Căpitane Bond, zise Morlocul încet, în mod sigur poţi să îţi dai seama că misiunea dumitale este o aberaţie logică. Ştii cine sunt aceşti bărbaţi? Cum poţi asigura securitatea cercetării când părintele ei – arătă cu o mână păroasă către Moses – este răpit din vremea unde trebuie să se afle?
Bond se holbă la Morloc vreo câteva secunde prelungi; apoi îşi îndreptă atenţia către Moses – şi către mine – şi am avut impresia că remarcase, pentru prima oară, asemănarea dintre noi! Ne puse nişte întrebări tuturor, menite să confirme adevărul afirmaţiei lui Nebogipfel şi identitatea lui Moses. Nu am negat, căci nu întrezăream nici un avantaj, pentru noi, indiferent ce am fi spus – poate, am socotit eu, urma să fim trataţi cu mai mult respect dacă eram consideraţi de importanţă istorică; însă n-am dezvăluit identitatea comună pe care o împărţeam cu Moses.
În cele din urmă, Hilary Bond îi şopti soldatului nişte instrucţiuni scurte, iar el plecă spre o altă zonă a aparatului.
— Voi informa Ministerul Aerului despre aceasta când ne vom întoarce. Sunt sigur că ei vor fi mai mult decât interesaţi de dumneavoastră – şi veţi avea o puzderie de ocazii de a discuta această problemă cu autorităţile, după revenirea noastră.
— Revenirea? Am făcut eu. Revenirea – în anul 1938 al dumitale, adică?
Ea părea încordată.
— Paradoxurile călătoriei în timp mă cam depăşesc, mă tem. Fără îndoială că tipii deştepţi de la Minister o să le descurce pe toate.
Eram conştient că Moses râdea lângă mine – zgomotos, şi cu o tentă de isterie.
— Oh, asta-i bună! Spuse el. Ah, asta-i bună de tot – acum nu mai e nevoie să mă chinuiesc, nici un pic, pentru a construi această afurisită de Maşină a Timpului!
Nebogipfel se uită la mine posomorât.
— Mi-e teamă că aceste multiple lovituri date cauzalităţii ne îndepărtează din ce în ce mai mult de versiunea primordială a Istoriei – adică aceea care a existat înainte de cea dintâi punere în funcţiune a Maşinii Timpului...
Acum, Căpitanul Bond ne întrerupse.
— Pot înţelege consternarea dumneavoastră. Însă vă asigur că nu veţi păţi absolut nimic rău – dimpotrivă, misiunea mea este să vă protejez. De asemenea, rosti ea cu un farmec natural, m-am căznit să aduc pe cineva care să vă ajute să vă acomodaţi cu noi. Un nativ din această perioadă, s-ar putea spune.
Din capătul întunecat al coridorului se îndreptă agale spre grupul nostru o altă siluetă. Veni la noi purtând omniprezenţii epoleţi, o arma de mână şi o mască ce-i atârna la brâu; însă uniforma – o piesă neagră, mohorâtă – nu avea nici un însemn militar. Această nouă persoană mergea lent, destul de dureros, pe pasarelele dificile, trădându-şi din plin etatea; am remarcat că materialul uniformei plesnea peste un burdihan lăsat.
Glasul îi era slab şi de-abia se auzea prin larma motoarelor.
— Doamne sfinte, tu eşti! Îmi strigă el. Sunt înarmat până în dinţi pentru germani – dar, ştii, nu prea mă aşteptam să apari din nou, după acea ultimă cină de joi, şi în nici un caz în circumstanţe ca aceasta!
Când pătrunse în lumină, veni rândul meu să am un alt şoc. Deşi ochii îi erau înceţoşaţi, atitudinea gârbovită, iar în claia aceea de păr cărunt nu mai rămăsese nici măcar un fir roşcat -şi cu toate că fruntea bărbatului era sluţită de o cicatrice urâtă, ca şi cum ar fi suferit o arsură – era, mai presus de orice îndoială. Filby31!

— Blestemat să fiu! I-am spus.
Filby chicoti în vreme ce se apropia de mine. I-am apucat mâna fragilă şi cu pete de bătrâneţe şi am apreciat că nu putea să aibă mai puţin de şaptezeci şi cinci de ani.
— Oi fi blestemat! Suntem blestemaţi cu toţii, poate! Dar, oricum, mă bucur să te văd.
Îi aruncă lui Moses o privire bizară. „Deloc surprinzător”, mi-am zis în gând.
— Filby, Sfinte Sisoe, am o groază de întrebări de pus.
— Sunt sigur că aşa este. D-asta m-au scos din căminul de bătrâni din Domul Bournemouth32. Mă ocup de aclimatizare, aşa zic ei, şi trebuie să vă ajut pe voi, nativii din perioada aceasta, să vă adaptaţi – înţelegi?
— Dar, Filby – parcă a fost ieri – cum ai ajuns...
— Aşa? Arătă către constituţia sa împovărată de vreme cu un gest cinic, de dispreţ. Cum am ajuns aşa? Timpul, prietene. Acest minunat Fluviu pe întinderea căruia, ne-ai făcut tu să credem, poţi să aluneci precum un păianjen de apă. Ei bine, timpul nu-i prieten cu omul de rând, iar eu am călătorit prin timp în modalitatea cea mai dificilă, şi iată ce mi-a făcut această călătorie. Pentru mine, au trecut patruzeci şi şapte de ani de la acea ultimă întâlnire din Richmond, de la acel truc magic cu macheta Maşinii Timpului – mai ţii minte? – Şi de la ulterioara ta dispariţie în Ziua de Dincolo de Mâine.
— Ai rămas încă acelaşi Filby, am spus eu cu afecţiune şi i-am strâns braţul. Chiar dacă trebuie să recunoşti – în cele din urmă – că am avut dreptate în legătură cu călătoria în timp!
— Şi mult bine ne-a mai făcut asta, bodogăni el.
— Iar acum, domnilor, zise Căpitanul, dacă mă veţi scuza, am un Leviathan de comandat. Vom fi gata de plecare în câteva minute.
Încuviinţând din cap înspre Filby, se întoarse la echipajul ei. Filby scoase un oftat.
— Haide! Rosti apoi. În spate există un loc unde putem să stăm, cu mai puţină hărmălaie şi mizerie decât aici.

Am pornit către partea dindărăt a fortului.
În timp ce ne deplasam pe coridorul median, am izbutit să observ mai îndeaproape mijloacele de locomoţie ale fortului. Sub pasarelele centrale am văzut un set de osii lungi, ce se puteau roti libere în jurul unei axe comune, având dedesubt o punte de metal: osiile se terminau cu nişte roţi imense. Acele picioare elefantine, pe care le remarcasem mai devreme, atârnau de roţi. Roţile împroşcau ţărână şi bucăţi din carosabilul stricat în interiorul artificial. Prin intermediul osiilor, roţile puteau fi înălţate ori coborâte faţă de scheletul principal al fortului, şi se părea, de asemenea, că şi picioarele puteau fi ridicate, pe pistoane pneumatice. Cu ajutorul acestui ansamblu se asigura înclinaţia variabilă a fortului, dându-i posibilitatea să străbată terenurile cele mai accidentate, sau să rămână în poziţie verticală pe dealurile cele mai abrupte.
Moses arătă înspre scheletul solid din oţel, de formă paralelipipedică, ce susţinea construcţia fortului.
— Priveşte, îmi zise el în şoaptă, nu vezi ceva bizar la această secţiune? Şi aceea, acolo! Barele care seamănă cu cuarţul. Este dificil de înţeles cărui scop structural servesc.
M-am uitat mai atent; îmi venea greu să fiu sigur în lumina becurilor electrice îndepărtate, însă am avut impresia că disting o stranie transluciditate verzuie în secţiunile de cuarţ şi nichel – o transluciditate care îmi părea mai mult decât familiară!
— Este Plattnerită, i-am spus printre dinţi lui Moses. Barele au fost saturate... Moses, sunt convins – nu pot să mă înşel. În ciuda iluminării slabe – acelea sunt componente luate din propriul meu laborator; piese de rezervă, prototipuri şi rebuturi pe care le-am realizat în timpul construcţiei Maşinii Timpului.
Moses încuviinţă din cap.
— Ştim măcar că aceşti oameni n-au descoperit încă procedeul de a fabrica Plattnerită.
Morlocul veni lângă mine şi arătă cu degetul spre ceva depozitat în adâncurile întunecate ale compartimentului motoarelor. A fost nevoie să mă chiorăsc, însă am reuşit să desluşesc că acea formă masivă era propria mea Maşină a Timpului – întreagă şi intactă. În mod evident, luată de pe Dealul Richmond şi adusă în acest fort, cu şinele încă murdare de iarbă! Maşina era înfăşurată în frânghii, ca şi cum ar fi fost prinsă într-o pânză de păianjen.
Am simţit un năvalnic imbold, la vederea acelui simbol puternic al siguranţei, să scap de acei soldaţi – dacă eram capabil – şi să mă îndrept spre maşina mea. Poate izbuteam să ajung acasă, chiar şi acum...
Însă ştiam că ar fi fost o tentativă zadarnică şi m-am calmat. Chiar dacă ajungeam la maşină – şi nu eram în stare să fac acest lucru, căci soldaţii m-ar fi doborât într-o clipită cu armele lor – n-aş fi reuşit să-mi găsesc iarăşi drumul spre casă. După acest ultim incident, nici o variantă a anului 1891 în care era posibil să ajung nu putea să semene cu liniştitul şi îmbelşugatul an pe care îl abandonasem atât de nebuneşte. Naufragiasem în timp!
Filby veni lângă mine.
— Ei, ce părere ai de maşinăria asta?
Mă izbi cu pumnul în umăr. Însă lovitura lui avea slăbiciunea vlăguită a unui moşneag.
— Întregul vehicul a fost proiectat de Sir Albert Stern33, care a fost o figură proeminentă în domeniul ăsta încă din primele zile ale Războiului. M-au pasionat foarte mult aceste dihănii, pe măsură ce au evoluat de-a lungul anilor... Ştii bine că întotdeauna m-au fascinat creaţiile mecanice. Priveşte într-acolo! Arătă către străfundurile compartimentului maşinilor. Motoare „Meteor” de la Rolls Royce – un rând întreg! Şi o cutie de viteze Merrit-Brown – vezi, acolo? Avem suspensii Horstmann, cu alea trei boghiuri pe fiecare parte...
— Da, l-am întrerupt eu, însă – scumpul meu Filby – pentru ce sunt toate astea?
— Pentru ce? Sunt pentru desfăşurarea Războiului, fireşte Filby făcu un gest larg cu mâna. Acesta este un Leviathan, clasa Kitchener34, unul dintre cele mai recente modele. Principala menire a Leviathanilor este să străpungă Asediul Europei. Înţelegi. Pot negocia cu râvnă chiar şi cele mai groaznice tranşee – deşi sunt costisitoare, predispuse la defecţiuni şi vulnerabile la bombardamente. Raglan este un nume potrivit, nu crezi? Căci Lordul Fitzroy Raglan a fost diavolul acela bătrân care a făcut mare balamuc la asediul Sevastopolului, în Crimeea. Poate bietul Raglan ar fi...
— Asediul Europei?
Filby se uită trist la mine.
— Îmi cer scuze, zise el. Poate, la urma urmei, n-ar fi trebuit să mă trimită pe mine – tot timpul uit cât de puţine trebuie că ştiu. Mă tem că am devenit cel mai cumplit nătâng ramolit. Ascultă, trebuie să-ţi spun că suntem în Război, din 1914.
— Război? Cu cine?
— Cu germanii, fireşte. Cu cine altcineva? Şi zău că este o harababură teribilă...
Aceste vorbe, această imagine fugară a unei viitoare Europe cufundate în beznă de cei douăzeci şi patru de ani de Război, m-au înmărmurit!

În timp

Am ajuns la o încăpere ce avea poate zece picioare pătrate; părea, mai degrabă, o cutie de metal montată pe carcasa interioară a Leviathanului. În tavan ardea un singur bec electric, iar pereţii erau capitonaţi cu piele, îndulcind pustietatea metalică a fortului şi înăbuşind zgomotele motoarelor – deşi o vibraţie mai profundă putea fi percepută prin materialul vehiculului. Înăuntru se găseau şase scaune: nişte piese simple, cu spătarul drept, care erau fixate de podea cu şuruburi, unul în faţa altuia, şi echipate cu nişte hamuri din piele. Mai exista şi un dulap jos.
Filby ne pofti să luăm loc pe scaune şi începu să se foiască în jurul dulapului.
— Ar fi bine să vă puneţi hamurile, spuse el. Aberaţia asta de salt prin timp dă nişte ameţeli tare urâte.
Moses şi cu mine ne-am aşezat faţă în faţă. Mi-am prins lejer frâurile în jurul meu; Nebogipfel întâmpină ceva probleme cu cataramele, iar chingile îi atârnară până ce Moses îl ajută să le strângă cât trebuia.
Acum, Filby veni la mine trăncănind, cu ceva în mână; era o ceaşcă de ceai pe o farfuriuţă de porţelan ciobită, cu un mic biscuit într-o parte. Nu m-am putut abţine să nu râd.
— Filby, întorsăturile destinului nu încetează niciodată să mă uimească. Iată-ne pe amândoi aici, în acest ameninţător fort mobil, pe cale să pornim într-o călătorie în timp, iar tu ne serveşti cu ceai şi biscuiţi!
— Ei bine, chestia asta este a naibii de dificilă fără micile plăceri ale vieţii. Tu, probabil, ştii!
Am sorbit din ceai; era călduţ şi fusese fiert un pic cam mult. Astfel întremat, am devenit, în mod absurd, destul de răutăcios – acum, că stau să mă gândesc, cred că starea mea mentală era puţin fragilă şi nu doream să mă confrunt cu propriul meu viitor sau cu perspectiva lugubră a acestui Război din 1938.
— Filby, l-am sâcâit eu, chiar nu observi nimic... ăă... ciudat la însoţitorii mei?
— Ciudat?
I-am făcut cunoştinţă cu Moses – iar bietul Filby a început să se uite când la unul, când la altul, reuşind să îşi verse ceaiul pe bărbie.
— Aceasta este adevărata lovitură a călătoriei în timp, i-am spus cu ardoare lui Filby. Scoate-ţi din minte toate chestiile despre Originea Speciilor sau despre Destinul Umanităţii – abia când ajungi faţă în faţă cu tine însuţi ca bărbat tânăr, îţi dai seama ce vrea să zică cuvântul „lovitură”!
Filby ne mai puse câteva întrebări pe această temă a identităţii noastre – bunul şi bătrânul Filby, sceptic până în ultima clipă!
— Am avut senzaţia că am văzut destule schimbări şi minuni la viaţa mea, chiar şi fără drăcovenia asta cu timpul. Dar acum – ei bine!
Scoase un oftat, iar eu am avut impresia că, de fapt, văzuse un pic prea multe în decursul îndelungatei sale vieţi: întotdeauna fusese predispus către o anumită epuizare psihică, chiar şi la tinereţe.
M-am aplecat în faţă, cât de mult îmi permiteau hamurile.
— Filby, nici nu-mi vine să cred că oamenii au decăzut atât de jalnic – că au devenit aşa de orbi. Din punctul meu de vedere, blestematul vostru de Război al Viitorului aduce mult cu sfârşitul civilizaţiei.
— Pentru cei din vremurile noastre, rosti el solemn, poate că aşa este. Însă generaţiile mai tinere, care au crescut astfel încât nu ştiu altceva decât Războiul, care n-au simţit niciodată soarele pe chipurile lor fără frica de torpilele aeriene, ei bine, cred că ele s-au deprins cu situaţia – este ca şi cum ne-am transforma într-o specie subterană.
Nu m-am putut abţine să nu-i arunc o privire Morlocului.
— Filby, de ce această misiune prin timp?
— Nu atât pentru tine, cât pentru Maşină. Era vital să se garanteze construirea Maşinii Timpului. Tehnologia temporală este absolut vitală pentru Efortul de Război. Ori aşa au impresia unii dintre ei.
Ei ştiu destul de multe despre modul în care ţi-ai desfăşurat cercetarea, din crâmpeiele de însemnări pe care le-ai lăsat în urmă – deşi n-ai publicat niciodată ceva legat de acest subiect; a existat numai acea relatare bizară despre prima ta călătorie în viitorul îndepărtat, pe care ne-ai spus-o după scurta ta reîntoarcere. Astfel, Raglan a fost trimis să-ţi apere casa împotriva oricărei intruziuni a vreunui Explorator al Timpului – ca tine...
Nebogipfel îşi înălţă capul.
— Alte exemple de confuzie în ceea ce priveşte cauzalitatea, rosti el. Este evident că savanţii din 1938 încă n-au început să stăpânească conceptul de Multiplicitate. Ideea că nu se poate garanta nimic atunci când vine vorba de trecut: Istoria nu se poate modifica, este posibil numai să se genereze versiuni noi ale...
Filby se holbă la el – la arătarea aceea flecară, în uniformă de şcoală, cu părul ivindu-i-se de pe fiecare membru!
— Nu acum, i-am zis lui Nebogipfel. Spui întotdeauna ei. Cine sunt ei?
El păru surprins de întrebare.
— Guvernul, normal.
— Al cărui partid? Sări Moses.
— Partid? Of. Toate acestea sunt lucruri de mult apuse. Ne dădu această înfiorătoare veste – moartea Democraţiei în Marea Britanie – doar cu acele câteva cuvinte aruncate în treacăt!
— Am impresia, continuă el, că ne aşteptam cu toţii să dăm aici peste Die Zeitmaschine35, învârtindu-se în jurul parcului Richmond şi căutând să asasineze pe cineva... Părea îndurerat. E vorba de germani, ştii. Afurisiţii de germani! Fac cea mai cumplită harababură din orice... Exact aşa cum au fost dintotdeauna!
Şi cu asta, singurul bec electric îşi pierdu din strălucire, iar eu am auzit torsul motoarelor; am simţit familiara senzaţie de prăbuşire implacabilă care îmi spuse că acest Raglan mă proiectase din nou în timp.



va urma