miercuri, 24 iunie 2015

CORĂBIILE TIMPULUI (20)


STEPHEN BAXTER




O nouă viziune a Richmondului


Cea mai recentă dintre expediţiile mele prin timp se dovedi plină de hopuri şi chiar mai debusolantă decât de obicei; am considerat că asta se datora distribuţiei inegale a acelor resturi de Plattnerită în Leviathan. Însă călătoria dură puţin, iar în cele din urmă, senzaţia de prăbuşire se atenua.
Filby stătea acolo, cu braţele încrucişate şi bărbia lipită de piept – o întruchipare perfectă a suferinţei. Aruncă o privire în sus, spre ceea ce eu socotisem că reprezenta un ceas de perete, şi îşi lovi palmele de genunchii osoşi.
— Ha! Iată c-am ajuns! Încă o dată este 16 iunie 1938 e.n. Se apucă să-şi dezlege chingile.
M-am ridicat de pe scaunul meu şi am studiat mai atent acel „orologiu”. Am descoperit că – deşi limbile dădeau impresia că era ceas convenţional – dispozitivul conţinea de asemenea şi câteva cadrane cronometrice micuţe. Am pufăit şi am lovit cu degetul în suprafaţa de sticlă a aparatului.
— Ia uită-te aici! I-am zis lui Moses. Este un cronometru, însă arată lunile şi anii – exces de tehnologie, Moses. O trăsătură caracteristică proiectelor guvernamentale. Mă mir că nu cuprinde şi nişte păpuşele cu pelerine şi pălării de soare, pentru a arăta succesiunea anotimpurilor.
După câteva minute, ni se alăturară Căpitanul Hilary Bond şi tânărul soldat care ne luase de pe Dealul Richmondului (al cărui nume, ne spuse Bond, era Harry Oldfield). Micuţa cabină deveni destul de neîncăpătoare.
— Am primit instrucţiuni în legătură cu dumneavoastră, rosti Căpitanul. Misiunea mea este să vă escortez până la Colegiul Imperial, unde se desfăşoară cercetările asupra Războiului prin Transfer Temporal.
— N-am auzit de acest colegiu, însă nu voi mai pune alte întrebări.
Oldfield ducea o cutie cu măşti de gaze şi epoleţi metalici.
— Uitaţi, ar fi bine să vă puneţi astea. Moses ridică masca de gaze în silă.
— Doar nu vă aşteptaţi să-mi bag capul într-o asemenea drăcovenie.
— Of, dar trebuie, zise Filby neliniştit şi am văzut că deja îşi închidea propria sa mască peste figura cu fălci proeminente. Ştiţi, avem de străbătut o mică bucată de drum prin aer liber. Şi nu este sigură. Nu-i sigură deloc!
— Haide! I-am zis lui Moses, luând posomorât un set de măşti şi epoleţi pentru mine însumi. Nu mai suntem acasă. Mi-este teamă, prietene.
Epoleţii erau grei, dar se ataşară cu uşurinţă la haina mea. Însă masca pe care mi-o dădu Oldfield, deşi era mare şi îmi venea bine, era extrem de incomodă. Am descoperit că cele două geamuri pentru ochi se aburiră aproape imediat, iar proeminenţele de cauciuc sau piele din construcţia sa se umplură în curând de sudoare.
— N-o să mă obişnuiesc niciodată cu aşa ceva
— Sper că nu vom rămâne pe aici suficient timp pentru a fi nevoiţi să ne obişnuim, şuieră Moses pătimaş, cu vocea înăbuşită de propria lui mască.
M-am întors către Nebogipfel. Bietul Morloc – deja încorsetat în uniforma lui de şcolar – era acum ascuns sub o mască ridicolă, de câteva ori mai mare decât i-ar fi trebuit lui; când îşi mişca ţeasta, filtrul insectil din faţa aparatului chiar se bălăbănea
L-am bătut uşor pe creştet.
— Cel puţin acum te vei topi în mulţime, Nebogipfel!
El se abţinu să răspundă.

Am ieşit din pântecele mecanic al lui Raglan, la lumina strălucitoare a unei zile de vară. Era în jur de două după-amiaza, iar soarele se reflecta pe culorile mohorâte ale Leviathanului. Masca mea se umplu de îndată cu transpiraţie şi aburi, şi tânjeam să-mi dau jos de pe cap chestia aceea grea şi strânsă.
Văzduhul de deasupra era imens, de un albastru-intens şi fără pic de nor – deşi ici-colo puteam să văd dâre şi fuioare albe. Subţiri, urme de vapori ori de cristale de gheaţă încrustate pe întinderea bolţii. La capătul unei asemenea dâre am zărit o sclipire – poate era lumina soarelui oglindindu-se pe vreo Maşină Zburătoare din metal.
Leviathanul era cocoţat pe o variantă a şoselei Petersham, ce se schimbase mult din 1873, ba chiar şi faţă de 1891. Am recunoscut cea mai mare parte a caselor din zilele mele. Până şi locuinţa mea încă exista dincolo de un gard ce fusese corodat şi acoperit de cocleală. Acum, grădinile şi peluzele păreau toate să fie săpate şi cultivate cu o plantă pe care nu o cunoşteam. Am observat că multe dintre clădiri suferiseră pagube serioase. Din unele nu mai rămăsese decât faţada – acoperişul şi zidurile interioare fiind spulberate; ici-colo, construcţiile erau înnegrite şi pustiite de incendii, iar altele fuseseră reduse la mormane de moloz. Până şi propria mea casă era devastată, iar laboratorul de-a dreptul năruit. Şi distrugerea nu era recentă: viaţa renăscută, verde şi viguroasă, pusese stăpânire pe interiorul multora dintre case; ruinele camerelor de zi şi ale holurilor erau acoperite cu covoare de muşchi şi plante tinere, iar iedera atârna în nişte draperii bizare deasupra ferestrelor larg căscate.
Am izbutit să văd că arborii coborau încă pe aceeaşi pantă împădurită până la Tamisa, însă până şi copacii prezentau semne de dezastru: am văzut grămezi de ramuri frânte, trunchiuri carbonizate şi alte asemenea lucruri. Era ca şi cum pe-acolo ar fi trecut o vijelie sau un incendiu năprasnic. Debarcaderul era intact. Însă din podul Richmond nu mai rămăseseră decât pilonii, înnegriţi şi retezaţi, suprastructura fiind complet nimicită. O mare parte din pajiştile de pe malul Tamisei, dinspre Petersham, fuseseră cultivate cu aceeaşi plantă bizară care popula grădinile, am observat eu, iar pe râu plutea la vale o murdărie cafenie.

Nu se zărea nici ţipenie de om. Circulaţia era inexistentă, buruienile îşi făceau loc prin pavajul sfărâmat al drumului. N-am auzit nici un glas – nici un râs sau strigăt, nici un copil jucându-se – nici un animal, nici un cal, nici un tril de pasăre.
Din atmosfera veselă care, din această perspectivă, caracterizase pe vremuri o după-amiază de iunie – scânteierile vâslelor, chicotele căutătorilor de plăceri venind dinspre râu – nu mai rămăsese nimic.
Acum, toate dispăruseră, în acest an cenuşiu, poate pentru vecie. Aveam în faţa ochilor un Richmond părăsit, un loc mort. Mi-am adus aminte de splendidele ruine din lumea ca o grădină a anului de graţie 802701. Socotisem că toate acele privelişti erau atât de îndepărtate de mine: niciodată nu-mi închipuisem că aveam să văd Anglia mea familiară într-o asemenea stare!
— Doamne Dumnezeule! Zise Moses. Ce catastrofă – ce dezastru! Anglia a fost abandonată?
— Oh, nu! Interveni senin soldatul Oldfield. Însă locurile ca acesta nu mai sunt sigure. Din pricina gazelor şi a torpilelor aeriene. Cea mai mare parte a populaţiei s-a refugiat, în Domuri, pricepeţi?
— Însă totul este atât de nimicit, Filby, am protestat eu. Ce s-a întâmplat cu spiritul naţiunii noastre? Unde-i voinţa de a pune mâna la lucru şi de a reclădi toate acestea? S-ar putea face, ştii bine...
Filby îşi aşeză mâna înmănuşată pe braţul meu.
— Într-o bună zi – când treaba asta ticăloasă se va termina – o să readucem totul la viaţă. Ei? Va fi exact ca înainte. Însă acum... Glasul său se curmă, şi mi-am dorit să-i pot vedea expresia. Haide, spuse el. Ar fi bine să scăpăm de sub cerul liber.
L-am lăsat pe Raglan în urmă şi am pornit grăbiţi pe şosea, către centrul oraşului: eu, Moses şi Nebogipfel, împreună cu Filby şi doi militari. Tovarăşii noştri din 1938 mergeau cam ghemuiţi aruncând spre cer nesfârşite priviri nervoase. Am observat cum Bond înainta şontâcăind pronunţat cu piciorul stâng.
M-am uitat cu dor în spate, către Leviathan, căci înăuntru, ştiam eu, se afla Maşina Timpului – unica mea posibilitate de a mă întoarce acasă, de a scăpa din acest coşmar tot mai încâlcit al Istoriilor Multiple – dar eram conştient că nu exista nici o speranţă de a ajunge acum la maşină; nu puteam decât să aştept desfăşurarea evenimentelor.
Am mers de-a lungul lui Hill Street, apoi am cotit pe George Street. Din freamătul şi eleganţa care caracterizaseră această stradă comercială în Anul meu nu mai rămăsese nimic. Faţadele magazinelor, cum ar fi Gosling's, şi Wright's, erau bătute în cuie, şi până şi scândurile care acopereau vitrinele erau albite de anii de stat în soare. Am văzut cum un colţ al vitrinei de la Gosling's fusese dat la o parte, în mod cert de către tâlhari; gaura făcută arăta ca şi cum locul fusese ros de un şobolan mare cât un om. Am trecut de un adăpost scund, cu o copertină ce atârna mult în afară, lângă care se aflau un stâlp cu semne în carouri şi o suprafaţă de sticlă, acum crăpată. Şi acesta părea lăsat în paragină, iar lucitoarea vopsea galbenă şi neagră de pe pilon era plesnită şi scorojită.
— Este un refugiu împotriva raidurilor aeriene, îmi zise Filby, ca răspuns la nedumerirea mea. Unul dintre modelele de început. Foarte inadecvat – dacă ar suferi vreodată un impact direct... Ei, bine! Semnele de pe stâlp desemnează un post de prim-ajutor, echipat cu aparate de respiraţie şi măşti. Rareori utilizat, înainte să înceapă marea retragere în Domuri.
— Raiduri aeriene... Asta nu-i o lume fericită, Filby, dacă s-au născocit asemenea termeni36.
El oftă.
— Dispun de torpile aeriene, pricepi. Germanii, adică. Aparate zburătoare, care pot să ajungă într-un punct situat la două sute de mile depărtare, să lanseze o bombă şi să se întoarcă totul mecanizat, fără intervenţia omului. Este o lume a miracolelor, căci Războiul constituie o motivaţie teribilă pentru spiritul de invenţie, ştii bine. O să-ţi placă la nebunie să fi aici!
— Germanii..., zise Moses. De la ascensiunea lui Bismarck37, n-am avut decât necazuri cu germanii. Ticălosul ăla bătrân mai trăieşte?
— Nu, însă are succesori abili, rosti Filby, posomorât. N-am avut nici un comentariu de făcut. Din punctul meu de vedere, acum atât de detaşat de cel al lui Moses, până şi o brută ca Bismarck nu părea să justifice pierderea unei singure vieţi omeneşti.
Filby îmi vorbea, în fragmente debitate pe nerăsuflate, despre mai mulţi dintre minunaţii gargantua ai Războiului din acest ev tenebros: despre submarinele de asalt, proiectate să ducă lupte cu gaze, care aveau o rază de manevră practic nelimitată şi care erau dotate, fiecare, cu câte şase proiectile aeriene, ce conţineau o formidabilă cantitate de bombe cu gaz, despre torentul de fierătanii care, mi-am închipuit eu, sfâşiau câmpiile bătucite ale Europei, despre alţi „Leviathani” ce puteau să se deplaseze pe sub apă, să plutească sau să sape prin pământ; iar tuturor acestora opunându-li-se o panoplie la fel de extraordinară, alcătuită din mine şi din arme de foc de toate soiurile.
Am evitat privirea lui Nebogipfel; nu puteam să înfrunt judecata sa! Căci aceasta nu era o regiune de pe Sfera din ceruri, populată cu post-umani, descendenţi îndepărtaţi ai mei: aceasta era lumea mea, rasa mea, lovită de isteria Războiului! În ceea ce mă priveşte, încă păstram ceva din acea perspectivă mai amplă pe care o dobândisem în interiorul acelei măreţe construcţii. Nu puteam suporta să-mi văd propria naţiune ajunsă la o asemenea nebunie şi m-a durut să aud contribuţiile lui Moses, tributare cum erau meschinelor idei preconcepute ale perioadei sale. Nu puteam să-l acuz pe el. Însă m-am simţit stingherit când mi-am dat seama că propria mea imaginaţie fusese cândva atât de mărginită, atât de maleabilă.


Un drum cu trenul


Am ajuns la o gară rudimentară. Însă nu era aceea de unde obişnuisem, în 1891, să călătoresc între Richmond şi Waterloo, prin Barnes; această construcţie recentă se găsea la distanţă de centrul oraşului, fiind amplasată exact lângă Kew Road. Şi era un soi bizar de gară: n-am observat nimic care să aducă cu o casă de bilete sau cu nişte panouri de informaţii, iar peronul era o simplă fâşie de beton. O nouă linie fusese instalată grosolan. Ne aştepta un tren: locomotiva era o namilă sumbră şi întunecată, care pufăia tristă aburi pe deasupra cazanului murdar de funingine şi care avea un singur vagon. Locomotiva nu poseda nici faruri, nici însemne ale companiei de căi ferate aparţinătoare.
Soldatul Oldfield deschise portiera vagonului; era grea, cu o garnitură de cauciuc pe cant. Ochii acestuia, vizibili prin sticlele măştii, clipiră. Richmondul, într-o după-amiază senină din 1938, nu reprezenta un loc lipsit de primejdii!
Vagonul era simplu: existau nişte şiruri de bănci din lemn de esenţă tare – atâta tot – nimic de genul capitonărilor sau ornamentelor. Totul era vopsit într-un maroniu uniform şi şters, fără personalitate. Ferestrele erau închise etanş şi aveau nişte storuri ce puteau fi trase peste ele.
Ne-am aşezat la locurile noastre, uitându-ne unii la alţii destul de încordaţi. Zăpuşeala din interiorul vagonului, în acea zi însorită, era înăbuşitoare.
De îndată ce Oldfield închise portiera, trenul se urni, cu o hurducătură.
— Este limpede că noi suntem singurii pasageri, murmură Moses.
— Ei bine, curios soi de tren mai este şi ăsta, am remarcat eu. Cam puţine facilităţi, Filby.
— Nu prea se poate spune că trăim într-un ev al huzurului, bătrâne.
Am traversat mile întregi de ţinut dezolant, precum acela pe care îl văzusem în jurul Richmondului. Pământul fusese atribuit aproape în întregime agriculturii, aveam eu impresia, şi era în cea mai mare parte depopulat, deşi ici şi colo am văzut câte un om sau doi scurmând prin ţărână. Ar fi putut să fie o imagine din secolul al XV-lea şi nu din secolul XX, dacă n-ar fi fost casele dărăpănate şi bombardate, ce năpădeau peisajul rural, şi din loc în loc, impozanta centură de adăposturi antiaeriene: acestea erau nişte enorme carapace din beton, pe jumătate îngropate în pământ. În jurul lor patrulau soldaţi cu puşti, care priveau lumea prin măştile de gaze cu aspect de cap de insectă, în căutarea vreunui refugiat curajos care să se apropie.
Lângă Mortlake am remarcat patru bărbaţi spânzuraţi de stâlpii de telegraf de pe marginea drumului. Trupurile lor erau puhave şi înnegrite, şi în mod clar ciugulite de păsări. I-am atras atenţia asupra acestei privelişti oribile lui Filby – el şi militarii, nici măcar nu observaseră prezenţa cadavrelor – iar Filby îşi întoarse ochii apoşi în acea direcţie şi murmură cum că, fără îndoială, fuseseră prinşi furând napi, ori aşa ceva.
Mi se dădu de înţeles că asemenea imagini erau ceva firesc, în Anglia anului 1938.
Tocmai atunci – fără vreun avertisment – trenul coborî pe o pantă abruptă într-un tunel. Două becuri electrice slabe, montate în plafon, intrară în funcţiune, şi noi am rămas jos, în lucoarea lor galbenă, aplecându-ne unii către ceilalţi.
— Ăsta-i un tren subteran? L-am întrebat pe Filby. Ne aflăm pe o prelungire a Liniei Metropolitane, îmi închipui.
Filby păru nedumerit.
— Ah, îmi imaginez că linia poartă un număr sau altul…
Moses începu să se joace cu masca sa.
— Cel puţin acum putem să ne scoatem chestiile astea cumplite.
Bond îi puse mâna pe braţ.
— Nu, spuse femeia. Nu suntem în siguranţă. Filby dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Gazul ajunge pretutindeni. (Am avut impresia că tremura, însă, dat fiind acel costum mohorât şi larg pe care îl purta, îmi venea greu să fiu sigur.) Până n-aţi trecut prin aşa ceva...
Apoi zugrăvi sumar, în cuvinte vii, imaginea unui atac cu gaze la care asistase în prima etapă a Războiului, în Knightsbridge, când bombele încă se mai aruncau manual din baloane, iar populaţia nu era deloc obişnuită.
Asemenea scene înfiorătoare deveniseră locuri comune, se deducea din spusele lui Filby, în această lume a Războiului fără de sfârşit!
— Mă mir că moralul populaţiei n-a cedat complet, Filby.
— Oamenii nu sunt aşa, aparent. Oamenii le îndură pe toate. Fireşte că au existat perioade de deznădejde, continuă el. Îmi amintesc de august 1918, bunăoară... Era un moment în care se părea că Aliaţii Vestici aveau să-i dea gata pe blestemaţii de germani, după atâta amar de vreme, şi să pună capăt Războiului, însă apoi a urmat Bătălia Kaiserului – Kaiserschlacht – marea victorie a lui Ludendorff38, care a spart liniile franceze şi britanice... După patru ani de război de tranşee, a constituit o grandioasă izbândă pentru ei. Bineînţeles, bombardarea Parisului, în care au murit atâţia din comandamentul general francez, nu ne-a fost de prea mare ajutor...
Căpitanul Bond aprobă din cap.
— Această victorie rapidă în Vest le-a dat posibilitatea germanilor să-şi îndrepte atenţia către ruşii din Est. Apoi, prin 1925...
— Prin 1925, reluă Filby, afurisiţii de germani şi-au realizat visul de veacuri. Mitteleuropa39.
El şi Bond îmi prezentară, pe scurt, situaţia. Mitteleuropa: o piaţă unică ce mergea de la coasta Atlanticului până dincolo de Urali. Prin 1925, puterea Kaiserului se întindea de la Atlantic până la Marea Baltică, iar prin Polonia Rusească, până în Crimeea. Franţa ajunsese o ruină secătuită, spoliată de o mare parte din resursele sale. Luxemburgul fusese făcut, cu forţa, un stat în federaţia germană. Belgia şi Olanda fuseseră constrânse să-şi pună porturile la dispoziţia Germaniei. Zăcămintele Franţei, Belgiei şi României erau exploatate pentru a alimenta cu carburant expansiunea continuă a Reichului spre Est, slavii erau împinşi înapoi, iar milioane de ne-ruşi erau „eliberaţi” de sub dominaţia Moscovei...
Şi aşa mai departe, cu toate amănuntele fără sens.
— Apoi, în 1926, zise Bond, Aliaţii – Marea Britanie cu imperiul ei şi America – au deschis iarăşi un front în Vest. A fost Invazia Europei: cea mai mare deplasare de trupe şi de materiale pe apă şi prin aer din câte s-au văzut vreodată. La început, totul a decurs bine. Populaţia Franţei şi a Belgiei s-a răsculat, iar germanii au fost alungaţi...
— Dar nu prea departe, rosti Filby. În curând ne-am trezit din nou ca în 1915, cu cele două armate uriaşe înţepenite în mocirlele Franţei şi ale Belgiei.
Şi astfel începuse Asediul. Acum, resursele disponibile pentru purtarea Războiului erau mult mai mari: tot sângele Imperiului Britanic şi al continentului american, pe de-o parte, şi cel al Mitteleuropei, de cealaltă, era turnat în haznaua oribilă a acestui Război.
Iar pe urmă. Războiul i-a ajuns şi pe civili, fără cruţare: torpilele aeriene, atacurile cu gaze...
— „Războaiele seminţiilor vor fi mai năprasnice decât acelea ale regilor”, cită sumbru, Moses. Dar seminţiile, Filby – ce seminţii!
Vocea sa, înăbuşită de mască, îmi era deopotrivă familiară, şi în acelaşi timp atât de îndepărtată.
— Au existat proteste populare – mai ales către sfârşitul anilor douăzeci, ţin minte. Însă apoi s-a emis Ordinul 1305, care a scos în afara legii grevele, închiderea fabricilor şi toate celelalte. Şi cu aceasta s-a pus capăt! De-atunci... ei bine, pur şi simplu, ne-am împăcat toţi cu situaţia, am impresia.
Mi-am dat seama că pereţii tunelului se îndepărtaseră de fereastră, ca şi cum tunelul s-ar fi lărgit. Se părea că intram într-o enormă cameră subterană.
Bond şi Oldfield îşi desfăcură măştile, cu o expresie de uşurare deplină; Filby scăpă de curelele sale, iar când bietul lui craniu bătrân ieşi din temniţa jilavă, am putut să văd nişte semne albe pe bărbia sa, acolo unde cauciucul măştii se înfipsese în ea
— Aşa-i mai bine, rosti el.
— Acum suntem în siguranţă?
— Aşa ar trebui. La fel de în siguranţă ca oriunde altundeva! Mi-am desfăcut masca şi am scos-o; Moses scăpă iute de a lui şi îl ajută pe Morloc. Când faţa micuţă a lui Nebogipfel ieşi la lumină, Oldfield, Bond şi Filby se holbară la el făţiş – nu-i puteam învinui – până ce Moses îl ajută să-şi pună la loc ochelarii şi şapca.
— Unde ne aflăm? L-am întrebat pe, Filby.
— Nu recunoşti locul?
Filby îşi îndreptă mâna către întunericul de dincolo de fereastră.
— Ăă...
— Este Hammersmith, amice. Tocmai am traversat râul.
— Este Poarta Hammersmith, îmi explică Hilary Bond. Am ajuns în Domul Londrei.



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu