CORĂBIILE TIMPULUI (18)

STEPHEN BAXTER

Convingere şi scepticism

Fiind vară, la vremea când am isprăvit, se crăpase binişor de ziuă Moses stătea pe scaunul său, cu privirea încă asupra nea şi cu bărbia sprijinită în palmă.
— Bine, rosti el, în cele din urmă, ca şi cum ar fi vrut să rupă o vrajă... Bine. Se sculă în picioare, îşi dezmorţi spinarea şi traversă încăperea către ferestre; le deschise pentru a da la iveală un cer noros, însă care se însenina. Este o povestire remarcabilă.
— Este mai mult decât atât, am zis, cu glasul răguşit. Chiar nu pricepi? În cea de-a doua mea călătorie în viitor, am străbătut o Istorie diferită. Maşina Timpului este un Nimicitor al Istoriei – un Distrugător de Lumii şi Specii. Acum pricepi de ce nu trebuie construită?
Moses se întoarse către Nebogipfel.
— Dacă tu eşti un Bărbat din Viitor – ce ai de spus la toate acestea?
Scaunul lui Nebogipfel încă se găsea în umbră, însă Morlocul stătea chircit pentru a se feri de lumina zilei care năvălea, treptat, înăuntru.
— Nu sunt un Bărbat, rosti el cu vocea sa calmă şi rece. Însă sunt dintr-un Viitor – unul dintr-un număr infinit, poate, de variante posibile. Şi este plauzibil – cu siguranţă este posibil din punct de vedere logic – ca o Maşină a Timpului să fie capabilă să modifice cursul Istoriei, generând, în acest fel, noi versiuni ale evenimentelor. De fapt, principiile fundamentale ale funcţionării Maşinii Timpului par să se bazeze pe extinderea sa, prin intermediul proprietăţilor Plattneritei, într-o altă Istorie, paralelă
Moses se duse la fereastră, iar soarele ce răsărea îi contura profilul.
— Dar să-mi abandonez cercetările, bazându-mă numai pe flecărelile voastre necoroborate...
— Flecăreli? Socot că merit ceva mai mult respect, am spus eu, cu o furie crescândă. La urma urmei, eu sunt tu! Of, eşti aşa de încăpăţânat. Am adus un Om din Viitor – ce altă dovadă mai vrei pentru a te convinge?
El scutură din cap.
— Uite ce-i, zise Moses, sunt obosit... Am stat treaz întreaga noapte, iar tot acel coniac nu cred ca mi-a fost de prea mult folos. Şi voi doi arătaţi ca şi cum aţi avea nevoie de ceva odihnă. Am nişte camere libere... am să vă conduc...
— Ştiu drumul, am rostit cu răceală.
Moses îmi cedă acest punct cu oarece haz.
— O voi pune pe doamna Penforth să vă aducă micul-dejun... sau, continuă el, cred că îi voi cere să-l servească aici.
Haideţi, Destinul Rasei poate să aştepte câteva ore.

Am dormit profund – remarcabil de profund. Mă trezi Moses, care îmi adusese un ulcior cu apă fierbinte.
Îmi împăturisem îmbrăcămintea pe un scaun; după aventurile mele prin timp, hainele arătau tare urât pentru a mai fi purtate.
— Nu mă aştept să-mi poţi împrumuta un costum de haine, aşa-i?
— Pot să-ţi dau un halat, dacă vrei. Îmi pare rău, bătrâne -nu prea cred că te-ar încăpea vreun veşmânt de-al meu!
Această înfumurare detaşată mă înfurie.
— Într-o bună zi o să mai înaintezi şi tu în etate. Iar atunci sper să-ţi aduci aminte – offf – nu contează! Am spus.
— Ascultă, o să-l pun pe servitorul meu să-ţi perie hainele astea şi să le cârpească acolo unde sunt foarte stricate. Când eşti gata, vino jos.

În sufragerie, micul-dejun fusese aranjat în maniera unui bufet. Moses şi Nebogipfel se aflau deja acolo. Moses purta aceeaşi vestimentaţie ca ieri – sau poate, cel puţin, un costum identic. Soarele strălucitor al dimineţii făcea culorile de papagal I ale hainei sale să pară chiar şi mai înfiorătoare decât înainte. Iar; în ceea ce-l privea pe Morloc, acum era îmbrăcat – grotesc – în nişte pantaloni scurţi şi un sacou ponosit! Deasupra chipului său păros cu ochelari, avea îndesată o şapcă. Nebogipfel stătea răbdător lângă bufet.
— I-am cerut doamnei Penforth să nu intre aici, zise Moses. Cât îl priveşte pè Nebogipfel, acea haină uzată a ta – este pe spătarul scaunului, apropo – nu părea suficientă pentru el. Aşa că am scotocit după o veche uniformă de şcoală – singurul lucru pe care l-am găsit şi care i s-ar fi putut potrivi: are un miros puternic de naftalină, însă Nebogipfel parcă este un pic mai mulţumit. Asta e. Se îndreptă către Morloc. Permite-mi să te ajut, domnule. Ce ai dori? Poţi sä vezi că avem şuncă, ouă. Pâine prăjită, cârnaţi...
Pe tonul său jos şi fluid, Nebogipfel îl rugă pe Moses să-i explice provenienţa acestor diverse produse. Moses făcu acest lucru. Într-un mod grafic: apucă cu furculiţa o bucată de şuncă, de pildă, şi descrise caracteristicile definitorii ale porcului.
Când Moses isprăvi, Nebogipfel ridică un singur fruct – un măr – şi se retrase cu acesta şi cu un pahar de apă în cel mai întunecos ungher al încăperii.
Eu însă, după ce subzistasem atât timp cu regimul de alimente fade ale Morlocilor, n-aş fi putut să mă bucur de micul-dejun mai mult nici dacă aş fi ştiut – dar nu ştiam – că era ultima masă în secolul al XIX-lea de care urma să am parte vreodată!

O dată terminat micul dejun, Moses ne conduse în fumoar. Nebogipfel se instala în colţul cel mai umbrit, în vreme ce Moses şi cu mine ne-am aşezat pe fotolii, faţă în faţă.
Moses îşi scoase pipa, o umplu dintr-o mică pungă pe care o ţinea în buzunar şi o aprinse.
L-am urmărit, clocotind. Era atât de înnebunitor de calm!
— Chiar nu ai nimic de spus? Eu îţi aduc un avertisment oribil din viitor – din câteva viitoruri – care...
— Da, zise el, e o treabă dramatică. Însă, continuă Moses, lăsând jos pipa, încă nu sunt sigur deocamdată dacă...
— Nu eşti sigur? Am ţipat, sărind în picioare. Ce altă dovadă, ce metodă de convingere vrei?
— Am impresia că logica ta are câteva scăpări. Of, te rog, ia loc.
M-am aşezat, simţindu-mă slăbit.
— Scăpări?
— Priveşte lucrurile în felul următor: pretinzi că eşti eu, eu fiind tu.
— Exact. Noi suntem două secţiuni ale unei singure entităţi tetradimensionale, luate din diferite puncte şi juxtapuse graţie Maşinii Timpului.
— Foarte bine. Însă ar trebui să gândim în felul ăsta: dacă tu ai fost cândva eu, atunci ar trebui să ai aceleaşi amintiri ca şi mine.
— Ăă...
Am rămas mut.
— Aşadar, rosti Moses cu o notă de triumf, ce îţi aduci aminte despre un străin cam trupeş şi despre tovarăşul său ciudat, de felul acesta, care au apărut la uşa ta într-o noapte? Ei?
Răspunsul, fireşte – îngrozitor, imposibil – era acela că nu aveam o asemenea amintire! Uluit, m-am întors către Nebogipfel.
— Cum se poate ca aşa ceva să nu mi se fi întâmplat şi mie? Fireşte, misiunea mea este imposibilă! Era deja de la început. N-aş fi putut niciodată să-l conving pe tânărul Moses, căci nu ţineam minte cum, la rândul meu, fusesem convins, pe vremea când eram Moses!
— Când vine vorba despre Maşini ale Timpului, rosti Morlocul, cauza şi efectul sunt nişte concepte improprii.
— Uite încă o enigmă pentru tine, zise Moses, cu acea insuportabilă atitudine ţanţoşă, şi mai manifestă. Să presupunem că sunt de acord cu tine. Să presupunem că accept poveştile despre expediţiile în timp şi despre viziunile tale asupra Istoriilor şi aşa mai departe. Să presupunem că sunt de acord să distrug Maşina Timpului.
Am putut să prevăd acest argument.
— Atunci, dacă Maşina Timpului n-ar fi fost niciodată construită...
— N-ai fi avut posibilitatea să te întorci prin timp, pentru a pune capăt realizării ei...
— ... iar astfel maşina s-ar construi totuşi...
— ... iar tu te-ai întoarce prin timp pentru a mai opri încă o dată construirea ei – şi tot aşa, precum într-un carusel nesfârşit, strigă el bombastic.
— Da Este o buclă cauzală patologică, rosti Nebogipfel. Maşina Timpului trebuie construită, pentru a fi posibil să se pună capăt propriei sale construcţii...
Mi-am îngropat faţa în palme. Pe lângă disperarea ce mă cuprinsese din pricină că argumentele mele fuseseră zdrobite, aveam senzaţia supărătoare că acel tânăr, Moses, era mai deştept decât mine. Ar fi trebuit să observ aceste dificultăţi logice – poate că era adevărat că inteligenţa, aidoma calităţilor fizice mai grosolane, slăbea o dată cu vârsta Ce oribil!
— Însă – în ciuda tuturor acestor fisuri logice – este neîndoios adevărul, am murmurat eu. Iar maşina nu trebuie niciodată realizată.
— Asta explică totul, spuse Moses, cu mai puţină înţelegere. „A fi ori a nu fi” – asta, se pare, nu este întrebarea. Dacă tu eşti eu, îţi vei aduce aminte cum ai fost obligat să joci rolul tatălui lui Hamlet în acea jalnică punere în scenă de la şcoală.
— Ţin minte foarte bine.
— Am impresia că întrebarea este, mai degrabă: Cum se poate ca lucrurile să fie şi – în acelaşi timp – să nu fie?
— Dar e adevărat, rosti Nebogipfel. Morlocul făcu câţiva paşi înainte, în lumină, şi ne privi pe rând. Însă cred că trebuie să creăm o logică superioară – o logică ce să poată lua în calcul interacţiunea unei Maşini a Timpului cu Istoria – o logică ce poate opera cu o Multiplicitate de Istorii...
Iar apoi – tocmai în clipa în care propria mea nesiguranţă atinsese apogeul – am auzit un huruit, provenit parcă de la un motor imens, ce răsuna de-afară, dinspre panta colinei. Solul părea să se zguduie ca şi cum pe-acolo ar fi trecut un monstru; am auzit strigăte şi răpăitul unei arme de foc – cu toate că un asemenea lucru era absolut imposibil să se întâmple aici, în Richmondul adormit, în zorii zilei.
Moses şi cu mine ne-am uitat înnebuniţi unul la altul.
— Sfinte Sisoe, zise Moses. Ce este asta?
Mi s-a părut că aud iarăşi zdrăngănitul unei arme, iar acum un strigăt se transformă în ţipăt, curmat abrupt.
Am dat cu toţii năvală din fumoar în hol. Moses deschise uşa – zăvorul ei deja fusese tras – şi ne-am năpustit în stradă. Acolo se aflau doamna Penforth, zvealtă şi severă, şi Poole, valetul lui Moses din acea vreme. Doamna Penforth ţinea în mână un pămătuf de praf, galben-strălucitor, şi se agăţa de braţul lui Poole. Amândoi ne aruncară o privire indiferentă, însă apoi se uitară în altă parte – ignorându-l pe Morloc, ca şi cum n-ar fi fost mai ciudat decât un francez ori un scoţian!
Pe Petersham Road se aflau mai mulţi oameni, care rămăseseră încremeniţi şi se holbau. Moses îmi atinse mâneca şi arătă de-a lungul drumului, în direcţia oraşului.
— Acolo, spuse el. Acolo este anomalia ta.
Parcă un cuirasat ar fi fost smuls din mare şi aşezat de un colosal talaz pe coama Dealului Richmond. Se găsea la circa două sute de iarzi de casă: era o cutie imensă de metal paralelă cu Petersham Road, aducând cu o enormă insectă de fier, de cel puţin optzeci de picioare lungime.
Însă acesta nu era un monstru împotmolit: am văzut acum că se târa către noi, greoi, dar foarte hotărât, iar pe unde trecea am observat că producea pe suprafaţa şoselei o serie de adâncituri legate, precum urmele lăsate de o pasăre. Partea superioară a cuirasatului cuprindea un model complex de deschizături – am socotit că erau guri de arme, ori orificii de telescop.
Traficul dimineţii fusese nevoit să facă loc acelei dihănii; două cărucioare trase de câini zăceau răsturnate pe sosea, în faţa lui, la fel şi brişcă unui berar, cu un cal agitat, încă prins între obezi, şi berea risipindu-se din butoaiele sparte.
Un tânăr cu şapcă, nesăbuit, aruncă o piatră din caldarâmul stricat spre carapacea de metal a monstrului. Aceasta ricoşa din carcasă fără să lase nici măcar o zgârietură, însă riposta veni imediat: am văzut o puşcă scoţându-şi ţeava printr-unul dintre acele orificii superioare şi trăgând cu un pocnet în tânăr.
Acesta se prăbuşi acolo unde se afla şi rămase nemişcat.
La vederea acestei scene, mulţimea se risipi iute şi se auziră şi mai multe ţipete. Doamna Penforth părea să plângă în pămătuful ei de praf, iar Poole o conduse în casă.
O trapă din partea din faţă a cuirasatului terestru se deschise cu un zăngănit – am zărit în treacăt interiorul întunecos – şi am remarcat un chip (mascat, credeam eu) care ne cerceta atent.
— Este de Dincolo de Timp, rosti Nebogipfel. Şi a venit după noi.
— Într-adevăr, am încuviinţat, după care m-am întors spre Moses. Ei bine! I-am spus. Acum mă crezi?

Leviathanul Lord Raglan

Rânjetul lui Moses era încordat şi nervos, chipul mai livid decât de obicei, iar fruntea sa, plină cu broboane de sudoare.
— În mod evident nu eşti singurul Explorator al Timpului! Fortul mobil – dacă aceasta era – înainta cu greu pe şosea către locuinţa mea. Era o carcasă lungă, plată, având întrucâtva aspectul unui capac de tavă. Era vopsită cu pete de verde şi pământiu, de parcă habitatul său natural erau câmpurile desţelenite. De jur-împrejurul bazei se vedea o pavăză de metal, poate pentru a apăra părţile mai vulnerabile de focurile de puşcă şi şrapnelele inamice. Apreciam că fortul se deplasa cu circa şase mile pe oră şi – datorită unei noi metode de locomoţie ale cărei detalii nu le puteam distinge, din pricina acelei paveze -izbutea să se menţină vertical, în ciuda pantei dealului.
În afară de noi trei – şi de acea gloabă năpăstuită a berarului – pe stradă nu mai rămăsese nici un suflet viu, iar tăcerea era tulburată numai de mârâitul gros al motoarelor fortului şi de nechezatul speriat al calului captiv.
— Nu-mi aduc aminte de asta, i-am spus lui Nebogipfel. Nimic de genul acesta... aşa ceva nu s-a petrecut în anul 1873 pe care l-am trăit eu.
Morlocul cercetă cu ajutorul ochelarilor săi fortul care se apropia.
— Încă o dată, rosti el pe un ton neutru, trebuie să luăm în considerare posibilitatea existenţei unei Multiplicităţi de Istorii. Nu ai văzut mai mult decât o singură variantă a anului de graţie 657208. Acum, se pare, trebuie să înduri noi versiuni ale propriului tău secol.
Fortul se opri, cu motoarele mormăind precum un imens stomac; puteam să văd chipuri ce purtau măşti uitându-se spre noi prin diferite orificii, iar deasupra carcasei fluturând leneş un drapel.
— Crezi că putem să scăpăm prin fugă? Rosti Moses printre dinţi.
— Mă îndoiesc. Vezi ţevile carabinelor ieşind prin acele orificii? Nu ştiu care este miza de aici – însă în mod clar aceşti oameni au mijloacele şi voinţa de a ne lua prizonieri.
— Hai să dăm dovadă de puţină demnitate. Vom merge în întâmpinare, am rostit eu. Să demonstrăm că nu ne este frică.
Şi astfel am pornit, pe caldarâmul ordinar al şoselei Petersham Road, către fort.

Diferitele puşti şi arme de calibru mai mare ne urmăriră în timp ce ne deplasam, iar chipurile mascate – unele dintre ele folosind binocluri – ne înregistrară înaintarea.
Când ne-am apropiat de fort, am izbutit să observ mai bine caracteristicile sale generale. Aşa cum am spus, avea mai mult de optzeci de picioare lungime; părţile laterale păreau construite dintr-o tablă groasă, din oţel de tun, deşi dispunerea hublourilor şi a periscoapelor din partea superioară a fortului dădea acolo impresia de pestriţ. Din spatele maşinăriei ţâşneau în aer jeturi de abur. Am pomenit de pavăza înaltă de un picior care înconjura partea de jos; acum puteam să observ că pavăza fusese ridicată de la pământ, iar vehiculul nu stătea pe roţi, aşa cum presupusesem, ci pe picioare! Acestea erau nişte mecanisme plate şi mari, având cam aceeaşi formă cu picioarele de elefant, însă mult mai masive; după urmele pe care le lăsaseră în spate, pe şosea, am putut să trag concluzia că suprafeţele inferioare ale acestor piese erau, pesemne, striate, pentru a îmbunătăţi tracţiunea Acest ansamblu de picioare, mi-am dat seama acum, reprezenta modalitatea prin care fortul se menţinea mai mult sau mai puţin vertical pe panta drumului.
În partea din faţă a fortului era fixat un dispozitiv ca un coş de papură, alcătuit dintr-o serie de lanţuri grele, ataşate la un tambur ce ieşea din două cadre de metal dispuse în faţa provei fortului. Tamburul era ţinut în sus, astfel că lanţurile se legănau în aer, precum bicele căruţaşilor, şi scoteau un zăngănit ciudat pe măsură ce fortul avansa; însă tamburul putea să fie cu siguranţă coborât, astfel încât lanţurile să măture pământul când vehiculul înainta. Nu puteam pătrunde scopul acestui dispozitiv.
Ne-am oprit poate la zece iarzi de prova boantă a maşinăriei. Puşcaşii aveau ţevile carabinelor aţintite în direcţia noastră. Aburul pluti către noi, purtat de o briză răzleaţă.
Mă copleşi o groază profundă din pricina acestei ultime turnuri pe care o luaseră evenimentele, de care nu îmi aminteam. Acum, se părea, nici măcar trecutul nu mai constituia un tărâm al siguranţei şi stabilităţii: chiar şi el era supus schimbării, după bunul plac al Exploratorilor Timpului! N-aveam cum să scap de influenţa Maşinii Timpului: era ca şi cum, o dată inventată, ramificaţiile ei se răspândeau în trecut şi în viitor, ca undele provocate de o piatră aruncată în liniştitul Fluviu al Timpului.
— Cred că este britanic, spuse Moses, curmându-mi meditaţia
— Ce? De ce spui asta?
— Nu crezi că aceea este o emblemă de regiment, acolo, deasupra pavezei?
M-am uitat mai atent: În mod cert. Moses avea vederea mai bună decât mine. Nu m-a pasionat niciodată recuzita militară, însă aparent era posibil ca Moses să aibă dreptate.
Acum, el citea alte fragmente de text, vopsite cu negru pe formidabila carcasă.
— „Muniţie război”, citi el. „Acces carburant”. Este engleza folosită în colonii, ori cea americană – şi dintr-un viitor suficient de apropiat încât limba să nu se fi schimbat prea mult.
Se auzi un hârşâit de metal pe metal. Am văzut că o roată, situată pe partea laterală a fortului, se învârtea. Când roata făcu un cerc complet, o uşă-trapă se deschise – buza sa din metal lustruit scânteie, contrastând cu carcasa mohorâtă – şi am zărit, în treacăt, interiorul întunecat, aidoma unei hrube de oţel.
Din cadrul uşii a fost coborâtă o scară de frânghie. Un soldat ieşi afară şi porni pe şosea înspre noi. Era îmbrăcat într-un veşmânt de pânză groasă, dintr-o singură piesă; era descheiat la gât, şi am putut să observ o căptuşeală din material kaki. Pe umerii săi se aflau nişte epoleţi de metal spectaculos de mari. Pe cap avea o beretă neagră, cu o emblemă de regiment aplicată în faţă. Purta un pistol, ţinut într-un toc din plasă care se legăna; deasupra tocului se afla şi o cartuşieră mică, evident pentru muniţie. Am remarcat că clapeta tocului era deschisă, iar mâinile lui înmănuşate nu zăboveau niciodată la depărtare de armă.
Figura soldatului – cel mai şocant aspect dintre toate – era ascunsă sub o mască extraordinară, formată din nişte ochelari mari şi întunecaţi şi un muştiuc precum trompa unei muşte deasupra gurii, care îi cuprindea în întregime capul pe sub beretă.
— Sfinte Sisoe, îmi şopti Moses. Ce mai viziune!
— Într-adevăr, am răspuns eu sumbru, căci înţelesesem imediat semnificaţia acelei arătări. Este protejat împotriva gazelor – observi? Nu se vede nici măcar un inci din pielea flăcăului acesta. Iar epoleţii îl apără, pesemne, împotriva săgeţilor şi conţin de asemenea otravă... Mă întreb ce straturi de protecţie o mai avea pe dedesubtul acelei uniforme umflate. Oare ce soi de epocă a socotit necesar să trimită o asemenea brută prin timp, în inocentul an 1873? Moses, acest fort a venit la noi dintr-un viitor foarte întunecat – un Viitor al Războiului!
Soldatul se apropie ceva mai mult de noi. Pe un ton sacadat – care era înăbuşit de mască, însă altminteri absolut caracteristic clasei ofiţereşti – ne adresă o somaţie, într-o limbă pe care la început, n-am izbutit s-o recunosc.
Moses se aplecă spre mine.
— E în germană! Şi cu un accent teribil de prost. Ce naiba înseamnă toate astea... ei?
Am făcut un pas în faţă, cu mâinile ridicate în aer.
— Suntem englezi. Înţelegi?
Nu puteam să văd chipul soldatului, însă am avut impresia că detectez, în poziţia umerilor săi, dovada unei oarecare uşurări. Glasul lui părea energic. Nu era decât un bărbat tânăr, mi-am dat seama, prins în carapacea războiului.
— Foarte bine, zise el impetuos. Vă rog să veniţi cu mine.

Se părea că nu prea aveam de ales.
Tânărul soldat rămase lângă fortul său, cu mâinile odihnindu-se pe patul pistolului, câtă vreme noi am urcat cele câteva trepte până în interior.
— Spune-mi un singur lucru, îi ceru Moses militarului. Care este scopul acelei drăcovenii cu lanţuri şi tambur din faţa vehiculului?
— Este dispozitiv anti-mină, răspunse individul cu mască.
— Anti-mină?
— Când Raglan înaintează, lanţurile mătură pământul. Gesticula cu mâinile înmănuşate, deşi rămăsese cu ochii pe Moses. În mod clar era britanic; crezuse că se putea ca noi să fim germani!
— Înţelegi? Totul este să detonăm minele îngropate înainte să trecem peste ele.
Moses căzu pe gânduri, apoi urcă după mine în fort.
— O încântătoare dovadă de ingeniozitate britanică. Îmi spuse el. Şi priveşte grosimea acestei cuirase. Gloanţele s-ar sfărâma de blindajul ăsta precum picăturile de ploaie – în mod sigur, doar un tun de câmp ar fi în stare să încetinească o asemenea namilă.
Uşa grea se trânti în spatele nostru, se potrivi în cadrul ei cu o bufnitură zdravănă, iar garniturile de cauciuc se etanşeizară pe carcasă.
Astfel, lumina zilei a fost alungată.
Ne-au escortat până în partea centrală a unei galerii înguste, care străbătea fortul de la un capăt la celălalt. În acel spaţiu închis, zgomotul motoarelor era puternic şi rezonant. Se simţea un miros de ulei mineral şi de petrol, şi duhoarea slabă a corditului; era excesiv de cald, şi am simţit de îndată cum transpiraţia începe să-mi curgă prin jurul gulerului. Singurele surse de lumină erau două becuri electrice – total inadecvate pentru a ilumina acel spaţiu lung, înghesuit.
Interiorul fortului mi se contura în minte, în impresii fugare de clarobscur şi umbră. Am putut să disting contururile celor opt roţi enorme – fiecare având un diametru de zece picioare – ce se aliniau pe părţile laterale ale vehiculului şi care erau protejate în interiorul carcasei. În zona din faţă a fortului, la provă, se găsea un singur soldat, pe un scaun înalt din pânză: era înconjurat de manete, cadrane şi ceea ce părea obiectivul unui periscop; am socotit că acesta era conductorul. În compartimentul din spate se afla sala maşinilor. Acolo puteam să văd formele masive ale echipamentelor; în întunericul acela, motoarele aduceau mai mult cu siluetele ameninţătoare ale unor bestii colosale decât cu ceva creat de mâna omului. Soldaţii umblau printre aparate, cu măşti şi mănuşi groase, semănând întru totul cu nişte servitori ce slujeau unor idoli de metal.
Nişte cabine micuţe, înghesuite şi aparent inconfortabile, erau agăţate de plafonul înalt, iar în fiecare dintre ele se putea vedea profilul umbrit al unui singur soldat. Fiecare militar dispunea de o mulţime de arme şi instrumente optice, cele mai multe dintre ele de o construcţie necunoscută mie, care ieşeau prin carcasa navei.
Pesemne că erau vreo douăzeci şi cinci de puşcaşi şi mecanici – purtau cu toţii măşti, uniformele caracteristice şi berete – şi, toţi până la unul, se holbau făţiş în jos, la noi. Vă puteţi închipui în ce măsură le-a captat atenţia Morlocul!
Era un loc sumbru, intimidant: un templu mobil, închinat Forţei Brute. Nu m-am putut abţine să nu remarc contrastul cu ingineria subtilă a Morlocilor lui Nebogipfel!
Tânărul nostru soldat urcă până la noi; acum, că fortul fusese din nou etanşeizat, îşi scoase masca şi o lăsă să-i atârne de gât, precum o faţă jupuită – iar eu am văzut că, într-adevăr, era foarte tânăr, cu obrajii scăldaţi de sudoare.
— Vă rog să o luaţi înainte, spuse el. Căpitanul doreşte să vă ureze bun-venit la bord.
Îndrumaţi de el, ne-am aşezat unul în spatele celuilalt şi am început să avansăm prudent – sub privirile aspre şi tăcute ale militarilor – către prova fortului. Podeaua era deschisă şi am fost nevoiţi să mergem pe nişte pasarele înguste, din metal. Picioarele goale ale lui Nebogipfel lipăiră pe tabla striată, aproape fără zgomot.
În apropierea provei acestui cuirasat terestru, puţin în spatele conductorului, se găsea o cupolă din alamă şi fier care se înălţa dincolo de plafon. Dedesubtul acestei cupole se afla o persoană – purta mască şi îşi ţinânea mâinile la spate – cu o atitudine de stăpân al acestui fort. Căpitanul era echipat cu o beretă şi o salopetă de acelaşi tip ca soldatul care ne întâmpinase, cu acei epoleţi metalici şi cu o armă de mână la centură; însă acest ofiţer superior avea o bandulieră dublă din piele, o chingă încrucişată şi un centiron de sabie, precum şi alte însemne ale gradului, inclusiv ecusoane de armă pe haină şi galoane pe umeri. Tresele de campanie, groase de mai mulţi inci, îi decorau pieptul uniformei.
Moses se uită în jur cu o curiozitate avidă. Arătă către un soi de scară situată deasupra Căpitanului.
— Priveşte acolo, zise el. Fac pariu că poate să comande coborârea scării cu ajutorul acelor manete din şina de lângă el – vezi – iar apoi să urce până în cupola de sus. Astfel, are posibilitatea să vadă pretutindeni în jurul acestei fortăreţe, pentru a-i îndruma mai bine pe mecanici şi pe puşcaşi.
Părea impresionat de ingeniozitatea înmagazinată în acest monstru al Războiului.
Căpitanul făcu un pas înainte, şchiopătând însă vizibil. Acum îşi scoase masca şi am putut să-i vedem chipul. Am remarcat că această persoană era foarte tânără, evident destul de sănătoasă – deşi extraordinar de lividă – şi aparţinea genului asociat îndeobşte cu Marina Militară: alertă, calmă, inteligentă deosebit de competentă. Îşi scoase mănuşa şi îmi întinse mâna. Am luat mâna oferită – era mică, iar propria mea palmă o cuprinse ca pe aceea a unui copil – şi am rămas cu ochii aţintiţi, cu o uimire pe care nu am putut-o masca, spre acel chip senin.
— Nu mă aşteptam, spuse Căpitanul, la aşa de mulţi pasageri – am impresia că nu ştiam la ce să ne aşteptăm – însă sunteţi cu toţii bine veniţi aici şi vă asigur că veţi fi trataţi cum se cuvine.
Glasul îi era delicat, dar trebuia să-l ridice un pic deasupra duduitului motoarelor. Ochii de un albastru-deschis trecură peste Moses şi Nebogipfel, cu o urmă de voie bună.
— Bine aţi sosit pe Lord Raglan. Mă numesc Hilary Bond şi sunt căpitan în Batalionul Nouă al Regimentului Regal de Leviathani.
Era adevărat! Acest Căpitan – un ostaş rănit şi cu experienţă, şi comandant al unei maşini de luptă mai cumplite decât mi-aş fi putut imagina eu vreodată – era femeie!



va urma