ORBITOR (18)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Dar cît de reali par norii, suflaţi de-a lungul cerului de vîntul întunecat şi pătimaş, răsfrînţi în tabla caldă a tramvaielor şi-n bovindourile din acoperişul Universităţii! Cît de mîngîietoare e lumina cea albă alunecînd de-a lungul obrajilor şi cum înfrunzeşte, în aerul fierbinte al cărnii tinere, sistemul arterial, mustind de dorinţă, vis şi adrenalină! În exaltarea primăverii, Maria, fata simplă de la periferie, aproape trecută de vîrsta măritişului, simte că l-ar putea iubi pe puştiul stîngaci de lîngă ea, al cărui braţ îl strînge uşor. Îl priveşte uneori cu coada ochiului cum păşeşte ală­turi de ea prin mierea fluidă a soarelui: e foarte, foarte copil. Slab ca un ţîr, cu ochi negri ca smoala şi bolnăvicios de palid. Părul lins, dat pe spate şi lipit de pielea capului, gras de ulei de nucă, e o oglindă neagră cu ape mişcătoare, şi ar fi total ridicol dacă nu asta ar fi fost pieptănătura tuturor tinerilor de prin fabrici şi ateliere, cărora, cînd se aplecau asupra pilei sau a strungului, li se mai dez­lipea cîte-o şuviţă, care le venea-n ochi şi pe care-o dădeau, din minut în minut, nervoşi, pe spate. Costel nu era nici prea înalt, nici prea frumos, nu era "bine", cum ziceau fetele de la fabrica de co­voare, dar era măcar blînd şi serios şi ochii lui (deşi Maria avea să se plîngă tot timpul mai tîrziu că bărbatul ei e "sucit", "ciudat", că nu poate niciodată să ştie ce e-n capul lui) aveau uneori o expresie caldă şi meditativă, ca şi cînd, din timp în timp, altcineva, cu mult superior, ar fi venit să locuiască în edificiul minţii ucenicului de la atelierele ITB, din care acesta ar fi plecat undeva, nu se ştie unde. Privirea aceasta, contemplaţia nobilă, melancolia adîncă şi adevă­rată care i se aşternea uneori, serile mai ales, peste chip, chiar dacă era atunci doar într-o pijama ruptă şi fuma nişte "Mărăşeşti" duh­nitoare, părea a nu fi a lui, şi chiar nu era, căci în clipele alea Costel era complet vidat de sine însuşi şi nu se gîndea la nimic, aşa cum actorul care joacă pe scenă un personaj nobil poate fi, în viaţa lui obişnuită, un mediocru cu cap statuar. Fără să ţină prea mult la bănăţean, Maria iubea, chiar iubea, încă de pe atunci, tristeţea înşe­lătoare de pe faţa lui, pe care o căpăta atunci cînd marele poet po­lonez din veacul al XVIII-lea, strămoşul său ignorat, se ridica din viscerele lui întortocheate, cum pîlpîie aburul deasupra ceştii de cafea, ca să mai privească o dată lumea prin ochii negri, identici cu ai săi, ai lui Costel.

Extaziaţi, respirînd amfetamina dulce a primăverii, cei doi ti­neri înaintau la braţ prin aerul galben şi rece ca sticla, vorbind nimicuri şi rîzînd, Maria minunîndu-se cum reuşeşte el să rămînă încruntat chiar şi cînd rîde, el simţind că e în întregime clădit din aer parfumat şi încercînd din răsputeri să afle algoritmul fetei, să intuiască (la fel ca în acele probleme din almanahuri în care, ştiind sensul de rotaţie al primei roţi dinţate dintr-un angrenaj complicat, încerci să afli cum se va roti ultima) funcţionarea inefabilă a minţii ei, să smulgă secretul producerii acelor zîmbete vesele, echivoce, amare, ezitante, acelor mici grimase de nemulţumire, de care se temea atît, acelor încuviinţări vagi ale ochilor şi sprîncenelor, acelor inflexiuni evanescente ale glasului, acelor mici înfiorări ale ari­pioarelor nasului ei. Aşa îşi imagina tînărul ucenic psihologia fetei pe care-o iubea: proiecţii şi epure de desen tehnic, cicloide şi hiper­bole, o geometrie de cauciuc, extensibilă şi totuşi precisă, de la care, dacă-i cunoşti legile şi-i stăpîneşti tehnologia, poţi obţine fiecare din miile de efecte şi combinaţii cu putinţă. Şi dacă, spu-nînd uneori o vorbă sau apăsîndu-i braţul ceva mai tare, Costel vedea că fata reacţionează cu totul altfel decît se aşteptase, expli­caţiile pe care le găsea nu erau mistice sau poetice, şi nici nu atribuia inefabilul rezultat capriciilor feminine, ci imperfecţiunii tehnicii lui, neurmăririi destul de atente a tuturor rotiţelor dinţate, bolţu-rilor, pinioanelor, cremalierelor şi crucilor de Malta. Privind une­ori, visător, stelele, de la micul şi ruginitul balcon al casei unde stătea în gazdă, doar în maieu şi fredonînd un cîntecel din Banat:

Păi m-aş duce cătană eu 
Hai tri-li-li-li-li 
De-ar fi puşca de tuleu 
Hai tri-li-li-li-li,

Costel se gîndea că şi constelaţiile sînt tot maşinării şi încerca să observe pe suprafeţele lor lucioase urme de unsoare şi emulsie de strung. Lumea întreagă era un angrenaj în care rotirea celei mai minuscule grăunţe de nisip din fundul oceanului producea, la celălalt capăt, un cutremur devastator, fluturarea unei aripi de flu­ture în Antile provoca o tornadă în Kansas şi un mic gînd concu­piscent al unui vagabond de pe Rahovei atrăgea mînia lui Dumnezeu asupra unui miliard de lumi locuite. În mintea lui visător-paranoică şi sub ochii lui cu gene femeieşti totul corespundea totului într-o vastă şi cristalină conspiraţie.

Ieşind de pe bulevard, se afundară pe străduţele spectrale şi sonore din spatele hotelului Ambasador. Maria îşi scoase baticul de pe cap şi-şi lăsă buclele, încreţite cu drotul, să-i fluture pe spate. Ziua începea să coboare spre seară, dar aerul era la fel de cald şi vîntos, izbind muchiile de sticlă ale clădirilor, eviscerate de pus­tietate şi tăcere. Paşii îi duseră, ciudat şi oarecum inevitabil, spre strada unde locuise cîndva Maria, deasupra atelierului de croitorie. Mai bine de zece ani trecuseră de la cumplitul bombardament din '43, şi cartierul era complet reconstruit. Pe locul unde fusese cro­itoria "Verona" era acum o clădire pătrată, anonimă, verzulie, cu o placă de sticlă albastră la intrare: "Laborator de ftiziologie, Ra­ionul 23 August". Mai toate clădirile aveau astfel de plăcuţe roşii sau albastre. Steagurile roşii nu lipseau din suporturile de deasupra intrărilor, iar pe steaguri pîlpîiau, cusute pe deasupra cu pînză galbenă, o seceră şi-un ciocan încrucişate, într-o cunună de spice.

Maria se încruntă şi pe faţa ei, sub piele, nenumărate fibre musculare contribuiră, contractîndu-se la comanda unui fin sistem de pîrghii şi aţişoare de sub ţeastă (aşa credea Costel), la contu­rarea unei expresii pline de o emoţie greu de definit. Umbra ado­lescenţei trecute scotea acum un relief ciudat din colinele pomeţilor şi bărbiei, şanţul de pe buza de sus şi uşoarele depresiuni din obrajii femeii, aşa cum norii, curgînd peste dealuri, sting brusc soarele scînteietor şi aduc frig şi mohoreală ― practic alt anotimp. Maria îşi amintea, sau mai curînd ceva răsărea din memoria ei printr-un proces pasiv şi dureros: Mioara. Cednc. Tătica stînd pe piatră în cadrul uşii rămase în picioare, şi ţinîndu-şi capul cărunt în palme. Adolescenţa ei neagră şi splendidă, ce nu se va întoarce niciodată. Un minuscul tub gradat, scoţîndu-şi capătul de jos din colţul ochiului ei, secretă un bob de lacrimă. Trecură de locul fostului atelier fără ca fata să-i spună lui Costel că locuise odată acolo. Îşi lăsase doar, spre capătul străzii, capul pe umărul lui şi mergea aşa, cu faţa oblică şi ochi modiglianeşti, umpluţi de un tuş apos.

Nu făcură însă nici zece paşi prin aurul transparent al după-a-miezii, care tremura sonor la fiecare mişcare, cînd Maria ridică din nou capul, uimită şi contrariată: ridicîndu-" deasupra caselor re­construite în acelaşi negustoresc stil fără ai.ii, răsărind neagră ca smoala pe cerul încă limpede, printre vîrfurile plopilor, se-nălţa încă, aşa cum o văzuse Maria cu doisprezece ani în urmă, după bombardament, casa liftului, de plasă de sîrmă dată cu păcură, rămasă-n picioare după ce blocul care o-mbrăcase devenise o gră­madă de moloz... O mare roată, în vîrful paralelipipedului negru, susţinea un cablu gros şi unsuros, împletit din mii de fire de oţel, de care era prinsă, sus, la ultimul etaj, cuşca liftului, şi jos (ascunsă acum de case şi frunziş), contragreutatea masivă, dreptunghiulară. Fata nu-şi credea ochilor: cum era cu putinţă ca himera asta să fi rămas întreagă, cînd totul, totul împrejur fusese demolat şi re­construit? Maria n-avea pe-atunci ştiinţă de domul nuclear din centrul Hiroshimei sau de biserica amintirii din Berlin, ruine păs­trate cu grijă ca pe nişte oseminte de strămoşi sau cranii de martiri sanctificaţi în centrul postindustrial, oţel şi sticlă, al marilor oraşe. Şi chiar dacă-ar fi ştiut, n-ar fi făcut vreo legătură, căci un fapt incredibil ştergea orice analogie şi-i întărea Mariei impresia de halucinaţie, sentimentul jenant, dar tot mai puternic pe măsură ce devenea femeie matură, că mintea ei nu-i aparţinea pe de-a-ntregul, ci era teatrul unui joc care o depăşea cu totul, dar care îi dădea şi o importanţă fără egal pe lume.

Aproape că îl tîrî pe Costel prin două-trei străduţe încîlcite, traversară o piaţetă cu statuie agorafobă şi se găsiră deodată la picioarele marelui monument, în faţa uşii verzi-închis a liftului. O felie de geam mat, înnegrit de trecerea anilor, era prinsă în blatul masiv de metal. Pe dreapta uşii, o placă de alamă slinoasă păstra, înţepenit de un fel de lichen verde, un străvechi şi mîncat buton de ebonită. Deasupra butonului se desluşea, scris cu bucle şi înflo­rituri, un nume: MĂRIA. Şanţurile buclelor erau umplute de jeg şi abia se desluşeau. Oricît de stranie ar fi părut, nu placa asta, pnnsă-n buloane lîngă uşa liftului, făcea să i se zbată inima fetei şi să piară sîngele din obrajii lui Costel (care vedea şi el casa liftului, era şi el contrariat, dar pasiunea pentru desenul tehnic era mai puternică, aşa încît el mai curînd admira precizia mecanică a lu­crărilor de pe vremuri, din "regimul burghezo-moşieresc". Ase­menea lifturi nu se mai făceau în fabricile din ziua aceea), ci ceea ce văzuseră de departe şi ce acum, strîmbîndu-şi gîturile-n sus, percepeau ca pe o indistinctă agitaţie în vîrful turnului, în cuşca de lemn şi sticlă suspendată la vreo douăzeci de metri de pămînt. Era cineva acolo, era o lucire şi o zbatere de fulger, în mijlocul şi deasupra cartierului pustiu, arhitectură însingurată, spectrală. Era o lumină albastră pîlpîitoare, care-i amintea Mariei pieptul cu ape de azur al lui Păunaş, păunul din curtea de pe Silistra.

Dădea colţul ierbii în jurul turnului uns cu păcură. Costel îi dădu un ocol, lăsînd-o pe tînăra ţesătoare încremenită, cu ochii mari, în faţa uşii. Îndărătul construcţiei de plasă şi bare de fier era un maidan cu cauciucuri de maşini stivuite, iar în fund calcanul galben al unei case, cu o fereastră în mijloc, aproape de muchia de sus. În fereastră ― un cap de bătrînă, cu ochii duşi în fundul or­bitelor, molfăind o suzetă de sugar, rotundă şi cu un inel de plastic roz. Bîţîind veselă din cap, îi făcu un semn cu mîna tînărului, care-i întoarse spatele cu scîrbă. Îndepărtîndu-se puţin, pe maidan, de piciorul casei liftului, Costel putu să vadă ceva mai bine in­teriorul cabinei din vîrf. Nu se mai îndoi că era acolo o fiinţă ome­nească, dar şi ceva ca o pasăre, ceva înaripat. Se-ntoarse lîngă Maria, îi puse o mînă pe după umeri (femeia se strînse caldă şi înspăi-mîntată lîngă el), o-ntrebă din ochi şi apoi, ea încuviinţînd, întinse mîna cealaltă şi apăsă butonul liftului. Cilindrul de ebonită se afundă scîrţîind în locaşul lui, dar, ca şi cînd ― lucru foarte posibil ― curentul nu ar fi circulat în carcasa aceea străveche, nu se-ntîmplă nimic. Tăcerea era mai departe completă şi ţiuitoare. Nici măcar vîntul, năpustindu-se spre ei în rafale calde şi-nmiresmate, fluturîndu-le hainele pe corp şi dezvelind pulpele fetei, ce păreau acum făcute din miere străvezie sau ambră fluidă, nu producea vreun foşnet în frunzişul moale al arborilor dimprejur, de parcă ar fi fost doar o schimbare a luminii în cartierul încremenit. Maria, cu faţa aproape roşie în lumina serii, ştiuse dinainte că liftul nu va porni. Pe placa mirosind a cocleală scria numele ei. Degetul ei tre­buia să apese butonul, lăsîndu-l filigranat cu o reţea fină de creste papilare. Întinse atunci spre el cu atîta graţie mîna, încît ea păru că se scurge din corpul fetei, ca un pseudopod plin de corpusculi fluorescenţi, şuvoi lent, şerpuit, vărsîndu-se către placa de alamă prin delta licărindă a celor cinci degete (peste unul dintre canalele pline de ambarcaţiuni, şlepuri şi pitoreşti case pe apă, inelul din păr de mamut se arcuia ca un pod). Arătătorul, în unghia lăcuită a căruia se oglindi o clipă cerul uriaş, portocaliu, cu clădirile adu­nate de jur-împrejur şi, în mijloc, cu faţa subţire a lui Mircea aplecată adînc peste această filă din carte, ca peste volumul auriu al unui acvariu, atinse delicat faţa concavă a butonului, împingîndu-l pînă la nivelul plăcii gălbui. Cine-ar fi avut o privire de înger (sau de diavol laplacian), un ochi în stare să perceapă nu refracţia corpusculilor sau undelor fotonice pe suprafaţa obiec­telor, ci obiectele însele, aşa cum sînt ele, date deodată în toate detaliile lor, la toate nivelele pe care mintea noastră le separă artificial: matematică, fizică, chimie, biologie, filozofie, poezie, de parcă întregul creier ar deveni un ochi, unul dintre bilioanele de ochi ai lui Dumnezeu, cine s-ar fi apropiat atît de mult de ima­ginea degetului cu piele sticloasă, brăzdată de desenul amprentelor, pînă cînd s-ar fi confundat practic cu el (dar şi cu fiecare moleculă a ebonitei butonului), acela ar fi asistat la spectacolul straniu şi neaşteptat al întîlnirii a două universuri. Ar fi văzut că între cele două suprafeţe, una de carne, alta de fostă carne, rămîne, oricît de puternică ar fi apăsarea, un minuscul spaţiu, şi că acolo, în no man's land, ca între sinapsele unor neuroni, se poartă tratative, se-ncheie tîrguri, se face schimb de prizonieri şi se spun parole sofisticate, formate nu din cuvinte, ci din vîrtejuri şi torsiuni spaţiale. Neuro-transmiţătorii sînt eliberaţi în jeturi subţiri, verzi-gălbui ca veninul sau albăstrui-fluorescente, care se-ndreaptă chemotactic spre receptorii din buton. Acolo se potrivesc ca nişte chei în broaşte, dislocuiesc sau blochează alte substanţe, pălăvrăgesc la nesfîrşit în codul catecolaminergic şi-n cele din urmă sînt resorbiţi, demantelaţi, transformaţi în alte şi alte substanţe, preluaţi mai tîrziu de rinichii cosmosului şi eliminaţi din existenţă. Între timp, însă, bavardajul lor oriental s-a insinuat, prin lungi canale neurale, în reţeaua nervoasă a liftului, transmis din axon în axon prin releele demielinizate, inelare, aflate din loc în loc, ajungînd la aria motorie după un număr incalculabil de intermedieri, reconvertiri, distorsionări şi retardări, ca să pună-n funcţiune, prima dată după ani de-nţepenire, organismul pietrificat al motorului electric.

Maria tresări şi retrase degetul de pe buton ca şi cînd ar fi fript-o, văzînd cum brusc roata din vîrf se urneşte şi-ncepe o rotaţie huruitoare, ce făcea să tremure tot turnul de plasă neagră. Alunecînd pe şine unse cu vaselină şi trăgînd în sus marea contra­greutate dreptunghiulară, liftul începu, cu o lentoare maiestuoasă, să se apropie de parter. Partea de jos a cutiei purta o buclă de cablu îndoit ca un intestin şi prins într-un mecanism prăfuit. Trecînd prin dreptul fiecăruia dintre cele trei plafoane, liftul scotea un zgomot de tren la capăt de şină, ca apoi să măsoare lent, glisînd aproape silenţios, spaţiul pînă la următorul plafon. Cei doi tineri se dădură cu un pas înapoi, strîns îmbrăţişaţi şi temători cînd, la capătul unei coborîri nesfîrşite, de ore sau de milenii, ascensorul opri, în cele din urmă, în dreptul uşii masive de la parter. Prin geamul mat nu se putea zări, în cabină, decît o foarte vagă pîlpîire. Ce se afla înăuntru nu vroia sau nu era în stare să iasă prin pro­priile puteri. Cu părul deodată spulberat peste faţă de un val de lumină oranj, Maria se desprinse de lăcătuş, se apropie iarăşi de lift şi apucă mînerul nichelat, odată strălucitor, în formă de T. Îl răsuci spre stînga şi deschise, cu un scîrţîit înspăimîntător, uşa înţepenită în balamalele ei. Nevrînd încă să-nţeleagă imaginea fabuloasă care i se arătă deodată în faţa ochilor, secţionată de romburile grilajului ruginit, fata-l plie şi pe acesta-ntr-o parte şi abia atunci privi cu adevărat, cu ochii lărgiţi de uimire.

În cabina cu lambriuri de lemn de nuc, între geamuri de cristal ce aruncau împrejur prisme şi irizaţii curcubeene, stătea pe un scăunel o rubicondă femeie goală, orbitoare în maturitatea lăptoasă a pielii ei, ţinînd în braţe, ca pe-o lebădă, şi la fel de greu, un imens fluture cu corpul gros şi pluşat, cu şase picioruşe nervoase ter­minate cu gheare proptite în sînii şi pîntecele femeii, cu un cap rotund cu ochi enigmatici şi o trompă răsucită ca un arcuşor de ceas. Aripile, ce nu se puteau desfăşura cu totul în spaţiul strimt, tapetau cabina cu un albastru electric la care nu puteai privi fără să-ţi vatămi ochii, cum nu te poţi uita în flacăra de sudură. Femeia era trecută de patruzeci de ani. O arătau cearcănele de sub ochii sticloşi şi înţelepţi, sînii cu boturile uşor lăsate spre pămînt şi cu pocalul alburiu brăzdat de vinişoare albastre, pîntecul brăzdat de cîteva cute adînci. Păru-i crescuse pînă la podeaua jerpelită a liftu­lui şi-şi împrăştia pe jos ultimii cîrcei, după ce-i înfăşurase pulpa dreaptă în bucle şi şuviţe despletite. Un parfum subţire, repede dizolvat în vertijul dulce al primăverii, adia dinspre icoana femeii cu fluturele-n braţe. Un mare Omega melancolic era săpat între sprîncenele ei.

Multă vreme, ea rămase aproape nemişcată, privindu-i pe cei doi tineri înconjuraţi de crepuscul. Cînd se ridică în picioare, ei îi putură simţi forţa şoldurilor de femelă deplină şi delicateţea reţelei de păr uscat şi creţ ce nu reuşea să acopere albeaţa bombată a pubisului, brăzdat în josul lui de o crăpătură verticală catifelată. Eliberat din strînsoarea pereţilor, pe care lăsase puf albăstrui ca un fard de pleoape, fluturele zvîcni de cîteva ori din aripi. Desfăşu­rate, aveau acum mai bine de trei metri anvergură. Deşi femeia îl ţinea din toate puterile, petrecîndu-şi braţele în jurul corpului inelat, el reuşi totuşi să se smulgă, se roti ca o pasăre de pradă peste maidan şi se aşeză în cele din urmă pe calcanul călduţ al casei din fund. Gteva clipe se sori, cu aripile întinse care cuprindeau aproape tot peretele gălbui, la razele soarelui deja rubiniu, iar apoi lipi ari­pile şi rămase-aşa, ca lama unui gnomon, aruncînd o umbră ascu­ţită spre păpădia şi muşeţelul crescut sub zidul coşcovit. Partea de dedesubt a aripilor lui îşi reliefa în lumina razantă vinele şi nervurile, pe fondul unui bleu mult mai pal decît cel de deasupra. Peste acoperişul ascuţit, cu hornuri, al casei, pe cerul încă de după-amiază, se arătă, alburie, abia vizibilă, unghia subţire a lunii. "Eşti Maria", spuse femeia păşind afară din cutia în care aştep­tase doisprezece ani, alăptîndu-şi ciudatul prunc şi, poate, visînd, sau privindu-se hipnotic în oglinda de pe peretele din spate al liftului. Fiindcă glandele mamare sînt, ca şi glandele lacrimale, mo­dificări ale pielii datorate aceluiaşi hormon, ea-şi hrănise fluturele, alternativ, cu lacrimi şi cu lapte. Acum păşea cu graţie pe calda-rîmul cald, înfăşurată în primăvară. Costel şi Maria mergeau de-o parte şi de alta a ei, foarte încet, de-a lungul străzii pustii. "Charlie mi-a vorbit de tine. Ne-am întîlnit doar o clipă, dar a apucat să-mi spună, în clipa aceea, totul. Anii ăştia, pînă cînd aveam să te-ntîl-nesc, au trecut atît de repede, de parcă-aş fi fost într-o carte, iar autoru-ar fi scris «şi au trecut doisprezece ani»... Atît, durata unei fraze, a unei fraze nesfîrşite, ce ne-a-nchis, pe mine şi pe copilul meu, în fiola asta de timp lichefiat. Cînd eram mică şi citeam bas­mul cu efritul închis pentru milenii în sticla lui, mă cutremuram întrebîndu-mă cum se poate trăi aşa ceva, tăcerea şi încremenirea fără sfîrşit, mintea convulsionată devorîndu-se pe ea însăşi, unghi­ile crescînd, înfipte în podul palmelor, pînă ies pe partea cealaltă, dinţii înfigîndu-se sălbatic în limbă doar ca să simţi ceva, şi din cînd în cînd isteria urcînd în tine cu o forţă uriaşă, dizolvîndu-te cu totul în acizii ei otrăviţi... Cît sînt de preferat torturile fără nume ale unui infern adevărat, cinstit, cu obiecte concrete care-ţi sfîşie gura şi-ţi crapă ochii şi-ţi rup rotula din carnea genunchiu­lui ! Chiar urlînd, chiar zvîrcolindu-te, ştii atunci că exişti, că eşti într-o istorie care vine de undeva şi duce undeva, chiar şi la altă suferinţă abominabilă.

Cu mine-a fost însă altfel, cu femeile e altfel. Eu am zăcut în crisalida mea ca o femelă de păduche ţestos, degenerată, numai pîntec plin de grăsime şi ouă, fără ochi, fără sistem nervos, fără speranţă şi aşteptare. Nu ca o conştiinţă care gîndeşte pînă-şi ter­mină gîndurile şi rămîne goală pînă la sfîrşitul timpurilor, ci ca un gînd, al cuiva mult mai mare, ca o literă într-o carte, ca o pată de culoare într-un tablou. N-am suferit, pentru că eu însămi sînt ţe­sută în suferinţă, n-am gîndit, pentru că fac pane dintr-o altă gîndire, din cugetarea fantastică de la rădăcinile lumii. Mesajul meu este încifrat în mine, sînt chiar eu, aşa cum ostia este chiar Mîntuitorul, iar cuvintele acestui mesaj, adresat numai ţie, sînt degetele mele, buzele mele, şalele mele, splina şi vertebrele şi intestinul meu gros. Ce ciudat, să trăieşti în istoria altcuiva, de parcă ai fi una dintre acele fiinţe visate, produse în întregime de creier şi totuşi complete, cu personalitate şi dorinţe, şi ochi căprui cu irizaţii verzi, dar care n-au totuşi nici o inferioritate, nu gîndesc, nu văd, nu aud şi nu ştiu că există. Să fii personaj secundar în romanul altuia şi să apari nu în toată complexitatea ta de planetă enormă, ci doar ca să aduci o tavă cu o scrisoare. La naiba cu inima şi vulva şi credinţa ta! Ai dat mesajul? Nu vei mai apărea de acum niciodată, nici în cartea asta şi nici în alta. Şi totuşi, ce alinare să duci un mesaj de bunavestire... Să poţi fi îngerul, îngenuncheat şi cu aripile înfoiate, rostind, cu un aparat vocal diferit de al oame­nilor, sunete de trianglu şi carillon: «Bucură-te, Mărie!» Şi apoi dizolvîndu-te nu ca să dispari pentru totdeauna, ci ca să te confunzi din nou cu Inteligenţa a cărei cută ai fost, ca şi cum cuta s-ar netezi sau un zîmbet s-ar stinge, lăsînd faţa gravă, surîzînd doar cu ochii cereşti...

Eu, această boţire-a cearceafului, acest pliu al Dumnezeini. Această imperfecţiune, această ciobitură. Această negativitate care, cu cît e mai orbitor de frumoasă, cu atît monstruozitatea ei depă­şeşte carnea şi mintea. Năpîrcile, scorpionii cu coada translucidă, caracatiţele şi peştii abisali numai dinţi, păianjenii şi sarcopţii, cocoşaţii, leproşii, cretinii şi nou-născuţii cu numai un ochi în frunte sînt mult mai puţin hidoşi decît o femeie frumoasă, în splendoarea tinereţii ei. Căci ea este o bucată smulsă din Dum­nezeu, o biopsie a organelor lui de lumină, o puncţie lombară chi­nuitoare din care-a ţîşnit un strop de lichid. Ea lasă o cavernă în perfecţiune, de care se-ndepărtează mai mult decît toţi monştrii şi toate coşmarurile. E cumplit să posezi frumuseţe. În doisprezece ani m-am privit atît de mult în oglindă, încît păcatul meu, cel mai mare şi mai neiertat ― căci trufia e doar un alt nume pentru fru­museţe ― mi-a devenit limpede şi insuportabil. Cu cîtă bucurie descopeream din cînd în cînd cîte-un rid sau un cearcăn! Ce uşu­rare cînd fruntea mi se păta de pistrui! Iar cînd un herpes îmi ieşea pe buză eram fericită zile-ntregi, căci era ca şi cînd o supernovă ar fi explodat în abisurile constelate, distrugînd materia obraznică, umplînd de sînge parseci întregi. Îmbătrînind, jigneam tot mai puţin Văpaia, scînteia mea căpăta tot mai mult textura delicată-a cenuşii. Atît, atît vreau să ajung: o literă într-o carte, un fulg de zăpadă făcut din cenuşă... Binecuvîntate fie, deci, şi binevenite bărbia mea dublă, sînii lăsaţi, pîntecul cu vergeturi, picioarele cu varice. Simt frumuseţea scurgîndu-se din mine ca o plasmă, iluminîndu-mi conturul şi-adăugîndu-se din nou Frumosului celui nelimitat..."

Ajunşi la capătul străzii, avînd între ei marea odaliscă ale cărei sfîrcuri deveniseră stacojii ca vinul în lumina ce declina, Costel şi Maria se opriră contemplînd perspectiva ascuţită a bulevardului, şi el aproape pustiu. Totuşi, treceau uneori grupuri de tineri, liceeni cu şepci pe cap şi serviete, studenţi cu părul pieptănat lins pe spate, fete cu părul numai bucle şi cu sprîncenele pensate ciudat, "cu sprîncenele-n deplasare", cum glumea Tomazian la radio; mai vedeai şi cîte-un domn cu lavalieră, cu baston de trestie-n mînă, într-un costum croit atît de elegant, încît te-ntrebai dacă nu cumva timpul se dăduse-napoi şi "foştii", atît de batjocoriţi în reviste şi romane, nu erau din nou "actuali". Deşi priveau distraţi către cei trei, opriţi la colţ, în dreptul unei prăvălii de servicii funerare, cu un capac de sicriu sprijinit de perete, trecătorii nu păreau a observa nimic deosebit. Înălţată pe vîrfuri, aşa cum umbla de obicei, cu părul coborînd pînă în spatele genunchilor, iritîndu-i cu ultimii cîrlionţi pieliţa dulce de acolo, ovalul acela ca un ochi închis, femeia din lift părea alcătuită din aer de culoarea mierii. Tînăra ţesătoare bănui că, totuşi, trecătorii o puteau vedea la fel de bine ca şi ei, dar că o găseau atît de potrivită cu colţul acela nostalgic şi ciudat de Bucureşti şi cu înserarea, încît mintea lor n-o înregistra, icoana ei coborîndu-le direct în adîncul obscur al emoţiei şi-al visării.



va urma