Grupaj de poezii (50)

Nostalgii paterne

Neculce Dorina

fata asta a mea

le spunea mama

parcă ar fi făcută

din baionete parcă ar fi un soldat

cu săgeata înfiptă în frunte

salutându-şi continuu regimentul şi

nu-ndrăzneam a mă clinti luam

forma asfaltului crăpat mă întunecam

mă întunecam greierii îmi decupau

degetele în formă de fluture

nu strigam: auuu! nesimţitor

părăseam satul de sub umăr

şi începeam

a mă întări

fata asta continua mama

fără să îi pese

că eu deja mă diluam

printre firişoarele de nisip

a uitat de mine şi inima mea

li se tot văicărea dânsa a făcut odată:

Pooc! şi s-a oprit

eu încercam

să îmi luminez uitarea

ascultând-o inima ei

începea a bubui în mine

asurzitor

stranie ca un liliac

fără de aripi încerca

să îmi pătrundă cu ghearele prin craniu

amintind de momentul acela destul de ciudat

când mama a împachetat

în faţa de pernă decolorată

toate pisicile cu lapte

toate toate şi fără să mă mai privească

printre gratii

a fugit

Mi s-a-mbrăcat Ardealul...

Sandu Cătinean

Mi s-a-mbrăcat Ardealul cu primeniri haine

De parcă-ar fi prin vaduri, doar suflete de câine

Se-aud stridente cânturi, dar fără vreun fior

Ce vremuri bune duse-s, şi cum mă prinde-un dor !...

De hore tulburate, de cânturi calzi, de fluier

De focuri peste dealuri şi strigătul cu şuier

De fetele sfioase, ce le strigam pe seară

Când le purtam iubirea, pe strune de vioară...

Ah, cântecele sacre, cum s-au pierdut prin lume!

Pe unde mi-e iubirea, de nu mai are nume ?...

S-au scufundat cu toate, în obiceiuri crude

Prin văi răsună-un muget, dar nime nu-l aude!

Pe Someş curg, stridente, cântări năucitoare

Ce mă rănesc prin suflet, şi tare rău mă doare!

Vai, cum striviţi cu surle, ce ieri era măreţ

Dar jur că tare-ţi plânge, de nu ştiţi ce-are preţ!...

.............................................................................

Cum râuri curg pe vale şi se topesc în mare

Aşa şi demnitatea, de-acum în chinuri moare…

Când numai voci viclene, se-aud peste păduri

În ţara asta sfântă, palate-şi fac doar furi !...

Ardealul mi-l despoaie de coamele-nverzite

Tâlhari tot mai nemernici, ce vin pe nevăzute

Se-mbogăţesc nebunii şi fii de hoţi cu stare!

De ce-or avea românii, atâta nepăsare?...

............................................................................

Ah, tristul meu Ardeal, ce negre cânturi sună

Cum mă rănesc prin suflet, în nopţile cu lună!…

Acum privesc cu teamă, şi cu iubirea frântă

Dar pentru mine-Ardealul, e trup din Ţara Sfântă!...

Si va veni o vreme

Cristina Ciurlan

Si va veni o vreme cand vom tipa in soaptà

Tàind felii de lunà, le-om licita la targ

Vom sàtura copiii, cu iz de paine coaptà

Iar pernà-o sà ne fie o creastà de amurg

Si va veni o vreme cand razele de soare

Le vom culege-n spice, buchete de mireasà

Cu pasul vom stràbate Pàmantul àsta mare

Si gandul va stràpunge si pacla cea mai deasà

Si va veni o vreme cand ridul de pe frunte

Ne va ascunde plansul si dorul de pàrinti

Intemnitand durerea in stanca unui munte

Ne vom intoarce fata, smeriti, la cele sfinti

Si va veni o vreme cand ura si trufia

S-or dezbràca de straie, intr-un botez divin

Bogatul si sàracul si geniul si prostia

Gusta-vor impreunà din paine si din vin

Si va veni o vreme cand va-nflori feriga

Pe panze de pàianjen ne-om legàna copiii

Cand moartea si cu viata vor intàri veriga

Si-om stàpani vàzduhuri, pàrintii si cu fiii.

La crucea înaltă

Mihăiţă Macoveanu

unul, la capul meu plânge,

altul, la pieptu-i mă strânge,

aripi, deasupra-mi, de îngeri,

mi-acoperă patul, de plângeri.

o pleoapă zvâcneşte murită,

o coastă trosneşte-ngrozită.

ciorile hâde şi negre,

scârbele paseri funebre,

se ceartă, la crucea înaltă,

pe ochii aceia, de piatră.

frigu-mi înghite mormântul,

foamea-mi cuprinde pământul,

oase odioase, de fiară,

cu vocile oaselor zbiară.

o pleoapă zvâcneşte murită,

o coastă trosneşte-ngrozită,

inimă de scândură,

bătută în cuie şi moartă.

GÂND DE ÎNALTURI

Valentina Graur Lăzărencu

Apuc înaltul care fuge-ntruna

Şi îl stopez, căci vreau să îl ajung,

Să-l cuceresc, dar el o ţine una,─

Pe visul meu ar vrea să îl alung.

Şi, el tot urcă, urcă-n căi astrale,

Acolo sus, renaşte-n piscuri noi,─

Sunt în pericol, de-a cădea la vale,

Pe vechiul drum, de-a datul înapoi.

Oricât ar vrea, mi-e inima de piatră,

Nestrămutată sunt în al meu vis,

Mă odihnesc, un pic, pe-un colţ de astră

Şi îmi continui drumu-n Paradis.

ZBOR

Cristian Ţîrlea

Îmi întristasem zâmbetul la plecarea-ţi.

Rochiţa ta, în vânt, zburda "pecurânduri."

Am lăcrimat aşa, un pic, de forma plânsului.

La lăsatul serii,

mi-am ascultat ştirile inimii...

Se spunea, acolo, că dor mi-e, deja.

Am adormit în speranţe, în vise...

În vise în ale căror învolburări

tu nu aveai voie să intri.

La adulmecatul zorilor mirosea în mine-a tine.

A-nceput, apoi, un timp tâmpit...

Tâmpla timpanului meu bătea

"tic-tac-ul" inimii tale.

Obsedant, obsecvios, obraznic de frumos.

Am pus tâmplă lângâ tâmplă,

miros lângă miros şi

"tic-tac-ul" a devenit netimp.

În fine!

Realizam că nu exişti decât în vise...

Vise-premise, vise-promise-nepermise.

M-am trezit.

Mirosea a cafea.

Mi-am pus în nări nesaţul:

Trebuie că e iubita mea!

- Cum te cheamă? te-a întrebat mulţumescu-mi.

- "Zbor de zeamă" fu răspunsul ochilor tăi sărut.

Da. Ştiam.

O zeamă de iubire,

vremelnică-nevremuită-neasemuită.

- De ce plângi?

- "Pentru că nu exist decât în visele-ţi."