luni, 29 iunie 2015

Epurarea (20)


Victor Suvorov




DESPRE COMANDANTUL CARE ERA ÎNZESTRAT CU O MINTE ANALITICĂ


Alţi comunişti nu se pricepeau ei înşişi la mai nimic. Concepţia lor politică se limita uneori la o simplă frază : „Toţi burjuii sînt duşmanii revoluţiei. De aceea ne putem purta cu ei fără fasoane ".
Gral-lt. S.A. Kalinin, Razmîşlenia o minuvşem (Cugetări despre cele trecute)

După războiul civil, Uniunea Sovietică avea la răsărit un singur, dar foarte ameninţător inamic : Japonia. În timp de pace, împotriva Japoniei era desfăşurat Frontul din Extremul Orient.
În decursul celor două decenii interbelice, comandantul militar suprem al Extremului Orient a fost aproape în perma­nenţă mareşalul Uniunii Sovietice Vasili Konstantinovici Blücher. Pe lista mareşalilor sovietici el a fost chiar primul. Cum ştim deja, consilierul preşedintelui Rusiei, general-colonel D.A. Volkogonov, îl descrie în cărţile sale pe Blücher ca fiind „un şef militar viguros", „Înzestrat cu o minte analitică". La acestea, generalul Volkogonov adaugă: „e îndoielnic că lui Stalin îi trebuiau astfel de oameni".
Într-adevăr, lui Stalin nu-i trebuiau astfel de oameni.
Dar din altă cauză.
Mareşalul Blücher a fost arestat la 22 octombrie 1938. Nu i-a fost dat să stea prea mult în puşcărie. Revista de istorie militară (1993, nr. 2) informează că Blücher „a murit în închisoare" la 9 noiembrie 1938.
O asemenea moarte rapidă are o explicaţie simplă : a murit în timpul torturii.
Din acest fapt, unii trag concluzii, pare-se, indiscutabile. Dacă Stalin este un făcător de rele, înseamnă că Blücher, care a murit în închisoare, a fost o victimă nevinovată. Dacă Stalin este tiran, înseamnă că Blücher este un geniu bun, un apărător al văduvelor şi orfanilor. Dacă Stalin a început prost războiul, înseamnă că Blücher l-ar fi început bine...
În locul mareşalului Blücher, în funcţia de comandant al Frontului din Extremul Orient a intrat komkor Grigori Mihailovici Stern, care pînă atunci fusese şeful de stat-major al lui Blücher. Din mai 1940, Stern era general-colonel. La începutul anului 1941, Stern a plecat să fie avansat, apoi a fost arestat şi împuşcat.
Ca să apreciem pierderea lui Blücher şi Stern, trebuie să facem cunoştinţă cu cei care le-au luat locul.
Aceştia au fost înlocuiţi de bătrînul cavalerist budionnovist, veteran al armatei l cavalerie, generalul de armată Apanasenko losif Rodionovici. Apanasenko face parte din etajul cel mai de sus al cavaleriştilor „primi". Cînd Budionnîi comanda corpul de armată, Apanasenko era comandant de divizie în corpul respectiv, adică era situat doar cu o treaptă mai jos. Are o fotografie în Enciclopedia militară sovietică (voi. l, p. 216). Faţa acestuia (mai curînd botul) aduce cu aceea a ferocelui om din peşteră. .
Despre generalul de armată Apajnasenko povesteşte cel mai bine generalul-maior Piotr Grigorievici Grigorenko în cartea sa Vpodpolie mojno vstretit' tol'ko krîs (în subterană se pot întîlni numai şobolani) (New York, 1981). Înainte de război, colonelul Grigorenko a fost ofiţer al Direcţiei opera­tive de la statul-major al Frontului din Extremul Orient. Direcţia operativă este cea mai importantă secţiune a statului-major. Ea analizează situaţia, elaborează deciziile pentru comandant, le transpune în planuri şi ordine, con­trolează şi direcţionează mersul acţiunilor de luptă. Toate celelalte secţiuni ale statului-major lucrează pentru Direcţia operativă asemenea secţiilor dintr-o uzină, care lucrează pentru secţia de montaj.
În această secţiune principală a statului-major a lucrat Grigorenko. A avut posibilitatea unică de a-l urmări pe comandantul Frontului, generalul de armată Apanasenko, nu la tribună, nu la conferinţele de partid, nici măcar la o beţie după o vînătoare de lupi, ci în liniştea sălii de lucru din buncărul de beton, acolo unde se studiază variantele deasu­pra hărţii şi se elaborează planurile operaţiunilor de război.
Mă văd obligat să citez fragmente mai mari din cartea lui P.G. Grigorenko. După părerea mea merită. Aşadar...
„Cu cîteva luni înainte de începerea războiului, a fost numit comandant al Frontului din Extremul Orient generalul de armată Apanasenko losif Rodionovici. Chiar şi înfăţişarea sa era neprietenoasă pentru noi, fără să mai vorbim de faptul că înainte şi în urmă-i mergea vestea de despot, om necultivat şi neinteligent. Ca înfăţişare, parcă era tăiat cu toporul dintr-un trunchi de stejar. O figură voluntară, dar cioplită cu barda, dintr-o bucată, trăsături grosolane ale feţei, glas puternic şi răguşit, iar în discuţia cu ceilalţi avea un ton batjocoritor - iată trăsăturile lui Apanasenko. Cînd înjură, nu-şi alege expresiile, foloseşte un ton jignitor. Şi încă ceva : e nereţinut, îl apucă iute turbarea, iar atunci cel vinovat să nu se aştepte la cruţare. Şi ce-i mai rău, această stare se observă. Brusc, de sub gulerul tunicii gîtul începe să i se înroşească, roşcata se răspîndeşte rapid în sus, se înroşeşte tot gîtul, bărbia, obrajii, urechile, fruntea. Chiar şi ochii se umplu de sînge.
În general nu erau deloc entuziasmaţi de schimbarea generalului. Totuşi, foarte curînd, cei aflaţi în imediata apropiere a lui Apanasenko s-au convins că «slava» de despot nu se baza pe nimic. Mai întîi am remarcat repede inteligenţa naturală colosală a acestui om. Da, nu este cultivat, dar citeşte mult şi, în principal, este capabil să aprecieze propunerile subordonaţilor săi, să selecteze în condiţiile date pe cele mai utile, în al doilea rînd, este curajos. Dacă socoteşte că ceva este util, atunci ia decizie şi trece la acţiune, luînd toată răspunderea asupra sa. Niciodată nu aruncă vina asupra executanţilor, nu lasă totul pe umerii subordonatului. Dacă socoteşte că unul dintre aceştia este vinovat, îl pedepseşte el însuşi. Nu-l dă nici pe seama narkom-ului, nici tribunalului. Aş putea să spun încă multe lucruri bune despre el, dar mai bine să trecem la exemple. Aproape concomitent cu Apanasenko au venit şi alţi ofiţeri superiori din echipa direcţiei de front, pe care i-a selecţionat el însuşi. Toţi aceşti oameni sînt inteligenţi, ceea ce vorbeşte de la sine despre valoarea lui Apanasenko, fiindcă a reuşit să-i aleagă. A venit şi noul şef al Direcţiei operative,   general-maior   Kazakovţev   Arkadi   Kuzmici. Grigori Petrovici Kotov i-a predat planul de operaţiuni şi a plecat imediat la noul serviciu în Ucraina. Au raportat - în scris şi oral - şefului de stat-major despre transmiterea planului de operaţiuni, iar apoi comandantului Frontului. Apanasenko a dorit imediat să cunoască planul de operaţiuni. Au început cu planul de acoperire. Am raportat eu, fiindcă răspundeam de  această parte  a planului  de operaţiuni. Kazakovţev stătea alături. Pe măsură ce raportam, Apanasenko arunca diferite replici, enunţa unele raţionamente.  Cînd am început să raportez despre situaţia rezervelor de front,
Apanasenko a zis:
-  Corect! De aici este cel mai favorabil de manevrat. Dacă se va produce o ameninţare aici, ducem rezervele aici (şi arată cu mîna spre sud). Dacă se va produce aici, vom manevra aici (şi mută mîna spre vest).
Kazakovţev, care a tăcut cînd mîna lui Apanasenko s-a mutat înspre sud, acum a zis calm, ca despre ceva nesemnificativ :
-  Vom manevra dacă ne permit japonezii.
-  Cum aşa? ciuli urechile Apanasenko.
-  Aşa. Pe această cale ferată sînt 52 de tuneluri mici şi poduri. E suficient să sară unul singur în aer şi nu mai avem unde ne deplasa.
- Trecem pe transport auto. Manevrăm pe drum de ţară.
-  Nu  merge.   Nu  există  drum  de  ţară  paralel  cu linia ferată.
Deasupra gulerului lui Apanasenko apăru o pată roşie, care crescu repede în sus. Cu faţa roşie, cu ochii injectaţi, a urlat:
- Cum aşa! Extremul Orient este o fortăreaţă! Extremul Orient e închis ca un lacăt!  Dar se vede că stăm aici ca într-o cursă de şoareci!
S-a îndreptat spre telefon şi a ridicat receptorul:
-  Molev să vină imediat la mine !
Peste cîteva minute a venit în fugă şi tulburat şeful geniştilor frontului, generalul-locotenent al trupelor de geniu Molev.
-  Molev! Cunoşti că de la Habarovsk pînă la Kuibîşev nu există şosele ?
-  Cunosc.
-  Atunci de ce taci?  Sau crezi că ţi le vor construi japonezii!   Pe scurt, o lună pentru pregătire şi patru luni pentru construire. Iar tu - Apanasenko s-a întors spre mine - pe 1 septembrie te urci în GAZ şi mergi la Kuibîşevka-Vostocinaia.   Îmi  telefonezi  de  acolo.   Molev,  dacă nu reuşeşti, nu-ţi invidiez soarta. Şi să ai în buzunar lista celor vinovaţi că drumul nu este construit. Asta nu-ţi va uşura situaţia, dar nu va fi atît de plictisitor acolo unde te voi trimite. Dar dacă vrei să mă înţelegi cum trebuie, iată un sfat. Găseşte-i pe toţi care pot participa la construcţie - unităţi militare şi populaţie locală -, repartizează-le cîte o porţiune şi stabileşte termene. Fă o cerere pentru ce ai nevoie, îţi voi da totul. Şi fă controale severe. Trebuie să am în fiecare zi pe masă situaţia îndeplinirii planului. Şi separat, situaţia celor care nu şi l-au îndeplinit.
Pe 1 septembrie 1941 am mers cu GAZ-ul de la Habarovsk la Kuibîşevka-Vostocinaia şi i-am telefonat lui Apanasenko. Pe kilometrajul meu s-au mai adăugat 946 km. Am văzut ce s-a făcut şi la începutul şi la capătul acestui drum aş fi pus busturile lui Apanasenko. Orice om cultivat s-ar fi oprit în faţa greutăţii sarcinii. Apanasenko însă vedea numai necesi­tatea şi căuta căi de realizare a scopului, luptîndu-se cu greutăţile şi necedînd în faţa lor. În legătură cu acest drum, legenda tiraniei sale s-a completat cu noi fapte, în timpul construirii drumului, doi secretari de comitet raional au fost daţi pe mîna soldaţilor, ceea ce mai tîrziu a fost folosit împotriva lui ca dovadă a apucăturilor sale dictatoriale.
Recunosc, înţelegeam teoretic importanţa drumurilor, dar ca să le simt, ca să îngrijesc de ele ca Apanasenko, nu puteam. Numai Apanasenko ne-a inoculat nouă, tuturor, un adevărat respect pentru drumuri. Timpul cît a comandat el Frontul din Extremul Orient poate fi numit epoca edificării de drumuri şi întreţinerii perfecte a acestora.
Acest comandant nu era atît de înfricoşător pe cît părea. Cumplitele sale ordine de destituire, de degradare din funcţie sau din grad erau cunoscute tuturor. Dar puţini sînt cei care ştiu că nici unul dintre cei pedepsiţi nu era uitat. Trecea o bucată de vreme şi Apanasenko îl chema pe cel pedepsit şi stabilea un termen de probă: «Am să văd eu însumi - dacă te îndrepţi, uităm totul şi nu ajungem la cazier. Nu te îndrepţi, nu învinovăţi pe alţii!». Iar eu nu cunosc vreun caz în care omul să nu se fi îndreptat..."
Acum să ne întoarcem la comandanţii cu pricina. Prima întrebare : cu ce s-a ocupat timp de 17 ani, în Extre­mul Orient, „vigurosul şef militar", „înzestrat cu o minte analitică", mareşalul Uniunii Sovietice, tovarăşul Blücher? Extremul Orient este al doilea front al Rusiei. Se poate întîmpla să fie şi primul. Şi iată că în caz că alarma de luptă ar coincide cu o ploaie, diviziile noastre din orăşelele mili­tare nici măcar n-ar putea ieşi. Cine nu a fost în Extremul Orient nu ştie ce înseamnă lipsa de drumuri şi noroiul. Unii cred că drumurile de acolo sînt la fel ca acelea din partea europeană a Rusiei. Nu, dragi tovarăşi, este mai rău. La noi, în Primorie, sînt ridicaturi, iar între ele mlaştini. Iar pe vîrfurile ridicaturilor sînt tot mlaştini. Iar unde nu este mlaştină, este taiga. Ploaia începe în mai şi se termină în septembrie. Drumurile sînt o gelatină groasă, vîscoasă şi povîrnită sau nişte băltoace cu maluri gelatinoase. La sfîrşitul verii sînt inundaţii cumplite.
Şi uite aşa stă în Extremul Orient „vigurosul şef militar cu mintea analitică", mareşalul Uniunii Sovietice, tovarăşul Blücher. Stă acolo din timpul războiului civil. A stat aproape douăzeci de ani. Şi a făcut pe dracul ghem. Bine că n-a dat Dumnezeu un război. Nici o singură divizie n-ar fi putut ieşi din noroaie. Iar dacă ar fi ieşit, ar fi fost imposibil să i se dea ajutor. Era suficient ca japonezii să arunce în aer orice pod de pe Marea magistrală siberiana, să năruie orice tunel, iar comandanţii ruşi n-ar fi putut trimite întăriri şi muniţii la locul luptelor.
Dar vigurosul comandant de oşti, mareşalul cu mintea analitică şedea lîngă înaltele maluri ale Amurului şi nu-şi putea închipui că tot Extremul Orient este o cursă de şoareci, pe care japonezii o pot închide cu doar doi diversionisţi şi zece kilograme de dinamită.
Însă analistul Blücher ţinea pe lîngă el nişte strategi care nu vedeau aceste lucruri şi nu le spuneau comandantului lor.
Ce a gîndit marele analist al strategiei, tovarăşul Blücher, aproape 20 de ani ? Mai nimic. Genialul strateg avea o mare slăbiciune. O patimă. Literaturnaia gazeta (19 iulie 1996) vorbeşte despre această slăbiciune cu blîndeţe : Blücher bea niţel... Uneori. Poporul nostru se poartă faţă de această slăbiciune cu destulă indulgenţă şi s-a deprins să n-o remarce. Dar ca poporul să ţină minte 50, 60, 70 de ani această slăbiciune, înseamnă că tovarăşul Blücher trebuie să fi băut extrem de mult şi regulat. Aşa şi era. Despre chefurile tovarăşului Blücher ştia toată ţara.
Iar eu nu cred în minuni. Un poligam şi un alcoolic ca Blücher nu putea fi strateg. Un adevărat strateg n-are timp de beţii; un adevărat strateg ţine prea mult la timpul său ca să şi-l piardă aiurea în beţii.
Tovarăşul Blücher n-a făcut nici o descoperire în ştiinţa militară. N-a lăsat lucrări în folosul urmaşilor, în domeniul teoriei e nul. În practică are minus, în 1938, s-a petrecut un conflict fără importanţă cu japonezii din cauza a două dealuri şi tot Frontul din Extremul Orient, în frunte cu „vigurosul şef militar", s-a făcut de ruşine în întreaga lume cu toată „mintea analitică" a marelui strateg. Vom vorbi mai încolo despre asta.
De unde a apărut genialul analist beţiv ?
Mareşalul Uniunii Sovietice Blücher Vasili Konstantinovici nu avea educaţie militară, în general nu strălucea la capitolul educaţie. A lucrat în domeniul comercial, în 1910 a fost închis. Termenul: doi ani şi jumătate. Pentru instigare la grevă, în august 1914 este luat în armată. A ajuns să facă armata la Kremlin (VIJ, 1989, nr. 3, p. 95). Citesc şi mă crucesc:  un condamnat pentru delicte politice este luat să facă armata la Kremlin. Garnizoana de la Petrograd se com­pleta după acelaşi principiu. Iată de ce s-a năruit Imperiul Rus: rezerviştii nu voiau să meargă pe front şi îi susţineau pe Lenin şi Troţki, care chemau la înfrîngerea propriei ţări. Însă Blücher a ajuns pe front. Aici intră în rîndul subofi­ţerilor. Revista ne spune mai departe că în 1916 Blücher a înţeles că războiul este pierdut. Viitorul strateg a calculat greşit. Războiul îndelungat este în primul rînd ucigător pentru Germania. Aceasta nu are resurse naturale pentru război. Germania avea un teritoriu mic, care la tehnica de atunci nu putea hrăni o populaţie atît de mare. Germania se afla ca într-un cleşte, fiind nevoită să lupte pe două fronturi. Toţi germanii inteligenţi considerau o asemenea situaţie ca fiind dezastruoasă. E suficient să te uiţi pe hartă : Germania e ruptă de toată lumea şi înconjurată din toate părţile. Iar transportul pe mare e blocat de flota britanică. Nu era nevoie de bătălii şi operaţiuni militare - Germania îşi tăiase singură picioarele, înţelegînd acest lucru, la 12 decembrie 1916, kaizerul german s-a adresat ţarului rus cu propunerea de a încheia pace.
În ciuda părerii viitorului strateg Blücher, în acel moment războiul nu era pierdut pentru Rusia. Ecoul războiului se auzea de undeva din Carpaţi şi din mlaştinile bieloruse, dar uriaşul teritoriu al celei mai mari ţări din lume nu era atins de război, în 1916, greoaia Rusie s-a pus în sfîrşit în mişcare. A fost anul cînd industria de război a dat tunuri, mitraliere, puşti, proiectile şi cartuşe de două ori mai multe decît în cei doi ani care au precedat războiul. Pentru prima oară, frontul avea muniţie îndeajuns, în tot primul război mondial bătăliile au fost numite după denumirile nurilor, oraşelor, regiunilor: Lacurile mazuriene, Galiţia, Verdun, Somme. Cu o singură excepţie : bătălia numită după numele comandantului - rup­tura lui Brusilov. Armata rusă a obţinut această victorie în 1916.  în sfîrşit, ruşii au învăţat să lupte.  Evenimentele ulterioare au arătat că, fie şi dacă şi-ar fi pierdut în totalitate potenţialul productiv din 1916, Rusia putea lupta în continuare. Şi a luptat. Pe baza rezervelor militare din 1916, ruşii au luptat şi în 1921, şi după aceea, avînd incomparabil mai mari pierderi decît în primul război mondial. Aşa că în 1916 nu era totul pierdut. Dar din cauză că Blücher şi alţii ca el şi-au înfipt baionetele în pămînt şi au alergat acasă, Rusia a ieşit dezonorată din război. Această capitulare în faţa unei monarhii germane care îşi dădea duhul n-a însemnat nicidecum pace, ci, cum ne-a învăţat tovarăşul Lenin, trans­formarea războiului imperialist în război civil. Din cauză că nişte înfrînţi de tipul lui Blücher s-au grăbit să piardă primul război mondial, din cauză că i-au urmat pe Lenin şi Troţki, ţara a primit exact ceea ce au promis Lenin şi Troţki: un război fratricid de la Brest pînă la Vladivostok, în care s-au distrus bogăţii nenumărate şi au murit milioane de oameni. Din cauza celor care au fugit de pe front, Rusia a trebuit să lupte mai mult decît toate statele şi să aibă pierderi în războiul civil mai mari decît toate ţările luate la un loc în primul război mondial.
Dar în războiul civil fratricid, fugiţii de pe front s-au distins - Blücher a devenit erou legendar şi a primit multe medalii. Eu sînt un mare iubitor şi colecţionar de ordine şi medalii. Strîng nu numai ordine, ci şi tot felul de amănunte interesante despre acestea.
Cunoscînd pur şi simplu numerele ordinelor mareşalului Uniunii Sovietice Blücher, pot spune că lucrurile nu stau prea clar cu acest erou.
Pînă în 1930, în Armata Roşie exista un singur ordin: „Drapelul Roşu", în timpul primului război mondial şi îndeo­sebi după aceea, valoarea acestui ordin a fost subminată de distribuirea lui cu prisosinţă, însă în timpul războiului civil, mai ales după prima sa etapă, ordinul avea o valoare uriaşă. Cavalerii acestui ordin erau onoraţi cum s-a întîmplat mai apoi cu Eroii Uniunii Sovietice. Biografia celor care aveau două asemenea ordine era înscrisă în istoria oficială a războiului civil şi se studia în institutele de învăfămînt militar. Blücher avea patru astfel de ordine. Un asemenea număr de decoraţii s-ar putea explica prin eroismul excep­ţional al tovarăşului Blücher - dar te lasă perplex numerele : 1, 10, 11, 45.
Cînd în întreaga şi uriaşa Armată Roşie, la toate milioanele de luptători şi comandanţi era numai un singur ordin, acesta era la Blücher. Cînd în toată Armata Roşie, la toţi conducătorii, comandanţii şi luptătorii erau doar unspre­zece ordine, o pătrime din ele erau la tovarăşul Blücher. În întreaga armată, doar nouă oameni aveau ordine: opt dintre ei cîte unul, Blücher - trei. Puţin mai tîrziu, tabloul arăta în felul următor: în întreaga Armată Roşie erau numai 41 de oameni care aveau cîte un ordin, Blücher avea deja patru.
Au fost mulţi eroi: Ceapaev, Şciors, Kotovski, Tuhacevski, Uborevici, Budionnîi, Troţki, Sklianski, Fabriţius... Cînd nici unul dintre ei încă nu reuşise să primească măcar un ordin, Blücher avea deja pieptul plin.
Rezultă că Blücher e de cîteva ori mai erou decît toţi ceilalţi eroi luaţi la un loc. Într-un cuvînt, un asemenea eroism depăşea limitele bunei-cuviinţe. S-au sesizat tova­răşii, şi Blücher a fost decorat mai rar - altminteri, la sflrşitul războiului civil s-ar fi gîrbovit sub greutatea ordi­nelor sale, la fel ca şi merii miciurinişti sub greutatea roadelor, spre mirarea întregii lumi progresiste.
Se cîntau şi melodii despre asta:
În hambare – avere.
Curge secara de soi. 
Şi de atîtea mere 
Se-apleacă merii în livezi.
Aşa era atunci: mergi prin cea mai importantă expoziţie a ţării, fîntînile arteziene clipocesc, fete din fier-beton ridică seceri spre cer, freamătă frunzişul livezilor, iar merii se rup de rod. Aşa erau de alimentaţi cu îngrăşăminte, că stăteau să se rupă. În anul următor, aceeaşi expoziţie, alţi meri. Înfloreau merii şi perii de mai mare dragul, iar spre toamnă se rupeau cu zgomot mare spre bucuria şi mîngîierea mun­citorilor şi ţăranilor.
Tovarăşul Blücher a fost salvat de o asemenea soartă - nu i s-a dat voie să se rupă sub greutatea decoraţiilor.
Este interesant că însuşi tovarăşul Blücher parcă se ruşina de decoraţiile sale de luptă - dar se mîndrea cu cele pentru represiune. Una dintre soţiile lui Blücher mărturiseşte că el
nu purta totdeauna toate ordinele, însă întotdeauna purta „Insigna cekistului" (VIJ, 1990, nr. l, p. 81). Şi trebuie să recunoaştem că cekistul Blücher purta această decoraţie pe merit, el fiind o mare autoritate printre călăi şi opresori. Dacă s-ar fi înfiinţat titlul de onoare „Călăul de merit al republicii", Blücher s-ar fi putut întrece pentru întîietate nu numai cu Tuhacevski, dar şi cu lakir însuşi.
Şi   încă   un   strateg   din   Extremul   Orient:   Grigori Mihailovici Stern. Serviciul său în Armata Roşie a început în 1919. Enciclopedia militară sovietică nu explică de ce Stern nu s-a lipit de roşii în furtunosul an 1918, ci în victoriosul 1919. Stern, asemenea multor strategi de teapa lui, nu a fost nici soldat, nici elev de şcoală militară, nici junker, nici subofiţer, nici vreun comandant de rang infe­rior. El face parte dintre comisari. Prima funcţie: comisar de regiment. Curăţică muncă: să supraveghezi comandantul, să-i împuşti pe soldaţi, să povesteşti istorii despre viitorul luminos... A urmat fără întîrziere:  comisar de brigadă, lucrător la secţia politică a diviziei 46 infanterie. După războiul civil are loc o reducere a armatei. De aceea Stern este din nou comisar de regiment, comisar de stat-major al diviziei 3 infanterie şi al corpului l cavalerie, în perioada 1923-1925 este comisar al brigăzii de represiune şi coman­dant al urîităţilor cu destinaţie specială din gruparea de trupe Horezm, adică al formaţiunilor de represiune. Apoi iarăşi munca de partid. Este şef al biroului politic de divizie. Iar în 1929 este remarcat. Stern devine ajutorul lui Voroşilov, aghiotantul acestuia. Erau doi: R.P. Hmelniţki (despre care povestesc în amănunt în cartea Ziua „M") şi G.M. Stern.
Aici trebuie să remarcăm în mod special un lucru. Mare­şalul Uniunii Sovietice Kliment Efremovici Voroşilov este întotdeauna descris ca un idiot dus cu pluta şi nimic altceva. Iată că pe lîngă acest idiot dus cu pluta, comisarul Stern a slujit şapte ani într-o funcţie de slugoi: aghiotant. De aici trag următoarea concluzie (şi încercaţi să mă contraziceţi): din punctul de vedere al evoluţiei intelectuale, Stern nu se deosebea prea mult de Voroşilov. În primul rînd, cei competenţi nu se ţin în funcţii de lachei precum cea de aghiotant. Se ţin cei care înţeleg repede, care, asemenea cîinilor, îl înţeleg pe stăpîn fără cuvinte. Este o muncă pentru bravul soldat Svejk. În al doilea rînd, strategia înseamnă poezie. Strategul este întotdeauna poet. Cel puţin în suflet. Dar un poet nu poate să se ocupe şapte ani cu munca de cancelarie. Şi încă cu munca tîmpită de cancelarie de la Voroşilov.
Stern şi Voroşilov au trăit în bună înţelegere. Stern ar fi putut rămîne toată viaţa pe lîngă Voroşilov, ca şi Hmelniţki, dar a fost mutat mai sus. Din aghiotant a devenit consilier militar principal al guvernului republican spaniol. Nu ştiu ce i-a sfătuit tovarăşul consilier militar principal pe spanioli, dar cauza lor s-a terminat printr-un fiasco total. Iar Stern ajunge şef al statului-major al Frontului din Extremul Orient, în ianuarie 1937 mai era încă aghiotantul lui Voroşilov, iar în mai 1938 era şeful statului-major al frontului. Un ase­menea salt nu mai făcuse nimeni. Stern nu avea nici o experienţă în munca de comandant. N-avea experienţă nici în munca de stat-major. Toată experienţa lui era aceea de comisar-opresor-slugoi-consilier.
Vom vorbi altă dată despre modul cum au luptat Blücher şi Stern cu agresorii japonezi pe lacul Hasan. Pentru acele victorii Blücher a fost torturat pînă a murit, dar lui Stern i-au adus noroc, întotdeauna şi pretutindeni şeful de stat--major este răspunzător în egală măsură cu comandantul pentru toate eşecurile. Dar Stalin l-a omorît pe comandantul Blücher, iertîndu-l pe şeful de stat-major Stern, pe care chiar l-a avansat, punîndu-1 comandant de front.
Ce fel de comandant a fost, am văzut deja avînd exemplul aceluiaşi drum de-a lungul Marii magistrale siberiene. Stern a lucrat trei ani în Extremul Orient avînd funcţiile de şef de stat-major al frontului, comandant al armatei l, comandant al Frontului din Extremul Orient, dar nu a făcut nimic important pentru ca trupele să poată ieşi după ploaie din orăşelele militare. Nu a făcut nimic ca să asigure pe un front uriaş de mii de kilometri deplasarea rezervelor în raioanele acţiunilor de luptă. Dar pe el îl aştepta o nouă avansare : şef al Direcţiei generale a PVO a NKO al URSS31. Şi aici s-a întîmplat ruşinea care a pus capăt: la 15 mai 1941, avionul de transport militar german Ju-52 a traversat frontiera aeriană a Uniunii Sovietice în raionul Belostok, a trecut fără piedici peste Minsk, Smolensk şi a aterizat la Moscova. Sistemul PVO condus de Stern a manifestat o neglijenţă absolută. Nici şeful Direcţiei PVO, tovarăşul Stern, nici cei din aparatul condus de el n-au ştiut nimic despre zborul nesancţionat al avionului german. A ţine pe un astfel de om într-o funcţie cu atît de mare răspundere, ba încă şi în ajunul războiului, era inadmisibil. Şi l-au ridicat...
În domeniul teoriei militare, Stern nu s-a evidenţiat deloc. Pe linia practicii militare nu are rezultate, însă pe linie politică...
Stern a fost un partizan înflăcărat al terorii. Imediat după epurarea din martie 1939 a avut loc Congresul al XVIII-lea al partidului, care a făcut bilanţul realizărilor de pînă atunci şi a trasat noile sarcini. Dar la congres nu s-a vorbit despre epurarea ca atare. S-a vorbit despre război, în privinţa epurării au tăcut toţi cekiştii, toţi liderii de partid, membrii CC şi ai Biroului Politic, în privinţa epurării au tăcut, se înţelege, tovarăşii comadanţi militari. A tăcut însuşi tovarăşul Stalin. Dar tovarăşul Stern nu a putut să tacă - el a vorbit despre marea necesitate a epurării şi s-a numit pe sine printre organizatorii, inspiratorii şi executanţii acesteia: „...noi împreună am nimicit grămada de ticăloşi...". Tovarăşul Stern avea cu ce se mîndri. A pus şi el o mînă la trebuşoara asta.
Ce-i drept, curînd va ajunge şi el în aceeaşi grămadă...
Se întîmplă că găseşti o piatră şi nu ştii:  e diamant sau nu ?  Cum să verifici ?  Scrijelind o bucată de granit.
Dacă lasă o dungă, înseamnă că e diamant. Dar dacă se sparge ea însăşi, înseamnă că nu e diamant, ci un excrement pietrificat de dinozaur.
Acel drum de pămînt de-a lungul Marii magistrale siberiene este bucăţica de granit pe care verificăm calitatea comandanţilor noştri militari: diamant sau excrement ? Iar aici nu trebuie să-l uităm nicidecum pe tovarăşul Tuhacevski. Tot Extremul Orient ţinea de un fir de aţă, pe care oricine îl putea tăia. Un rău intenţionat putea slăbi un şurub. Iar tovarăşul Tuhacevski, şeful Marelui Stat-Major al RKKA, creierul armatei, nu bănuia acest lucru. In Extremul Orient, în caz de alarmă, regimente şi divizii nu puteau ieşi din orăşelele militare, iar şeful Marelui Stat-Major, tovarăşul Tuhacevski, nici n-avea habar de asta. El pregătea proiecte de producere a 100.000 de tancuri. Dar pentru ce să ai 100.000 de tancuri, dacă ele nu pot ieşi din orăşelele militare după o ploaie ? De ce să ai toate aceste armate de tancuri, dacă după aruncarea în aer a unui tunel, nu vor putea fi transportate în raionul acţiunilor de luptă? De ce să ai aceste tancuri, dacă nu vor putea fi echipate şi asigurate cu muniţie şi combustibil?
Dar strategul Tuhacevski nu se gîndea la asemenea fleacuri, însă toate marile catastrofe s-au petrecut din cauza unor fleacuri.
Iată că cele mai înţelepte academii ne spun că Stalin a fost un cretin, deoarece a renunţat la comandanţii săi viguroşi cu minte analitică. Lui Stalin îi trebuiau nişte cavalerişti proşti. Ni se spune că Stalin a lichidat comandanţi militari geniali, punînd în locul lor nişte oameni proşti, necultivaţi, needucaţi.
Cu toate acestea, iată un exemplu invers. Spre deosebire de mareşalul Blücher, care nu a învăţat niciodată nicăieri, generalul de armată Apanasenko, care a ocupat după epurare postul de comandant al Frontului din Extremul Orient, a încheiat strălucit cursuri academice superioare, iar apoi Academia militară Frunze, fiind printre cei mai buni. Spre deosebire de Stern, care nu a comandat niciodată vreo unitate - nici pluton, nici companie, nici batalion, nici regiment, nici brigadă, nici divizie, nici corp de armată -, Apanasenko a trecut toate treptele scării ierarhice. Aşa încît era pregătit pentru funcţia de comandant de front atît teo­retic, cît şi practic.
Mi se poate replica : este doar un exemplu.
Nu, nu este un singur exemplu. Vor fi şi altele.
Dar chiar dacă ar fi un singur exemplu, excepţia con­firmă regula. Fiindcă aici nu vorbim despre fleacuri, ci despre al doilea front rus, pe care a reuşit să-l salveze. Chestiunea nu constă în faptul că Stalin a trimis în locul strategului alcoolic Blücher şi al strategului comisar Stern pe inteligentul, experimentatul, cultivatul, hotărîtul şi perse­verentul comandant Apanasenko, ci în faptul că inteligentul general Apanasenko a adus după sine, la rîndul său, oameni inteligenţi. Apanasenko a căutat, a apreciat după merite, a avansat şi a luat cu sine la Habarovsk pe şeful Direcţiei operative, generalul Kazakovţev, care a văzut slăbiciunea, în timpul conducerii lui Blücher şi a lui Stern, pur şi simplu nu existau astfel de generali la statul-major al Frontului din Extremul Orient. Atunci erau geniile, care nu înţelegeau cele mai simple lucruri şi nu-i preveneau pe Blücher şi pe Stern.
Mare minune! Pînă la epurare, Extremul Orient era în incapacitate de luptă.
A trebuit să fie evacuată perechea de „şefi militari vigu­roşi înzestraţi cu minte analitică", iar în locul lor să fie numit un cavalerist din armata l cavalerie, şi imediat trupele au avut posibilitatea de a ieşi din orăşelele militare după ploaie, adică au avut posibilitatea să lupte. Şi imediat a apărut posibilitatea transportării rezervelor strategice acolo unde puteau fi de folos, adică posibilitatea de a apela la legile tacticii, ale artei şi strategiei militare nu numai în liniştea cabinetelor, ci şi pe cîmpurile unor posibile lupte.



va urma















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu