Victor Suvorov
CE A PROPUS TUHACEVSKI?
În general trebuie să recunoaştem: pe baza materialelor de largă folosinţă pe care le avem astăzi, este greu de stabilit care dintre conducătorii militari şi pentru ce a luptat în diferite perioade de dezvoltare a Forţelor Armate, cine ce a mărturisit, care au fost discuţiile pe probleme de restructurare a armatei. Istoria noastră militară este, vai, depersonalizată.
Krasnaia zvezda, 4 aprilie 1988
S-a găsit şi un om cinstit care a povestit ce fel de reformă i-a propus Tuhacevski lui Stalin. Generalul-locotenent de aviaţie V.V. Serebrianikov a dezvăluit (VIJ, 1989, nr. 7, p. 49) o parte din acele propuneri ale lui Tuhacevski ţinute secret timp de peste şaptezeci de ani. Se demonstrează că în decembrie 1927, Tuhacevski i-a propus lui Stalin, printre altele, ca în cursul anului 1928 să se fabrice 50-100.000 de tancuri.
Să comparăm. Să apreciem.
În 1928, Hitler nu era la putere, în Germania nu se găsea nici măcar un tanc. Toată armata germană era formată din 100.000 de soldaţi, subofiţeri, ofiţeri şi generali, iar aceasta era doar infanterie şi cavalerie. Tuhacevski propunea să avem cîte un tanc de-al nostru împotriva fiecărui general, ofiţer neamţ, împotriva fiecărui soldat neamţ, împotriva fiecărui bucătar de campanie neamţ, împotriva fiecărei ordonanţe şi fiecărui agent călare.
La 1 septembrie 1939, Hitler a intrat în al doilea război mondial avînd 2.977 de tancuri, printre care nici unul amfi-biu, nici unul de mărime medie, nici unul greu. Ni se spune : e clar, dacă Hitler a avut un număr atît de mare de tancuri, 2.977, înseamnă că acestea nu erau pentru apărare, înseamnă că nu erau numai pentru Europa... O dată ce Hitler a fabricat un număr atît de mare de tancuri, înseamnă că planul său se conturează de la sine: era clar că intenţiona să cucerească dominaţia mondială.
Sînt cu totul de acord, însă atunci ce intenţiona să facă Tuhacevski cu 50-100.000 de tancuri?
Cele 2.977 de tancuri germane nu sînt fabricate într-un singur an, ci în toţi anii antebelici. Iar Tuhacevski propunea să se fabrice 50-100.000 numai într-un singur an.
Este interesant de comparat planurile lui Tuhacevski pe 1928 cu producţia reală de tancuri şi autopropulsate din Germania în cursul celui de-al doilea război mondial:
1939:
743
1941:
3.113
1943:
5.663
1945:
956
1940:
1.515
1942:
4.276
1944:
7.975
TOTAL:
24.241
Bilanţul pentru lunile dinainte de război ale anului 1939 şi pentru toţi anii de război este de 24.241 de tancuri (Encyclopedia of German Tanks of World War Two, Arms and Armor Press, London, 1978, p. 261).
Este interesantă o altă cifră: în toţi anii celui de-al doilea război mondial, Japonia a construit 3.648 de tancuri, toate uşoare (Enciclopedia militară sovietică, voi. 7, p. 664). Concluzia este următoarea: timp de zece ani, înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, cînd nici Germania, nici Japonia nu aveau vreun tanc, Tuhacevski propunea să se construiască într-un an de 2-4 ori mai multe tancuri decît a construit Germania în toţi anii celui de-al doilea război mondial şi de 13-26 de ori mai multe decît a construit Japonia în toţi anii războiului. Ne-am deprins cu formula : fasciştii germani şi militariştii japonezi, într-adevăr, dacă au fabricat un număr atît de mare de tancuri - 24.241 şi 3.648 -, e clar pentru oricine că aceasta înseamnă fascism şi militarism. Dar apare o întrebare : pe fondul fasciştilor şi militariştilor, care năzuiesc la dominaţia mondială, cine a fost Tuhacevski ?
Vîrful producţiei mondiale de tancuri - nu numai în război, ci şi în istoria mondială - este anul 1944. Pînă la acest moment, economia tuturor ţărilor s-a restructurat pe coordonate militare şi a accelerat pînă la viteza maximă. Aşadar, în acest moment de vîrf, Uniunea Sovietică, SUA, Marea Britanic, Germania, Japonia, Italia, Canada şi toate celelalte ţări ale lumii luate împreună nu ajungeau la 100.000 de tancuri.
Dar Tuhacevski voia ca în timp de pace, numai în Uniunea Sovietică, să se fabrice, într-un singur an, mai multe tancuri decît a fabricat toată economia mondială în toiul războiului. Iată unde voia să se avînte în 1927 strategul nostru. ÎNAINTE DE ÎNCEPEREA INDUSTRIALIZĂRII UNIUNII SOVIETICE.
În timp de pace, URSS nu putea produce 100.000 de tancuri. Nici 50.000. Nimeni nu putea.
După război, Uniunea Sovietică, un gigant industrial incomparabil mai puternic, avea 50.000 de tancuri. Chiar puţin mai mult. Dar aceste tancuri nu erau fabricate într-un singur an, ci se acumulaseră în zeci de ani. Exemplu : mîndria constructorilor de tancuri sovietici, IS-8 (acesta e T-10). Începerea producerii - februarie 1949. T-10 intră în dotarea armatei în 1953. Scos din dotare în 1993 (Karpenko A.V., Obozrenie otecestvennoi bronetankovoi tehniki [Privire asupra tehnicii naţionale de tancuri blindate], 1905-1995, SPb., Nevskii bastion, 1996, p. 425). A funcţionat 40 de ani. Secretele longevităţii acestui tanc sînt două. În primul rînd, T-10 era cel mai bun tanc greu din lume. În al doilea rînd, practic toată viaţa lor lungă, tancurile noastre stau în conservare mulţi ani. În anii '60, uzinele adaugă la ceea ce s-a produs în anii '40 şi '50. În anii '70 s-a adăugat la ceea ce s-a produs în deceniile precedente, în anii '80 se adaugă iar. Şi toată această acumulare treptată ne-a ieşit pe nas. Marea putere industrială s-a ruinat. N-au mai ţinut-o picioarele. În prăbuşirea Uniunii Sovietice, un rol nu dintre cele mai mărunte l-au avut şi aceste mii de tancuri.
Dar genialul Tuhacevski îi propunea lui Stalin nu o acumulare de decenii, încetul cu încetul a tancurilor, ci fabricarea imediată, într-un an, a 50-100.000 de tancuri. E simplu de prevăzut rezultatul unui asemenea avînt: Uniunea Sovietică ar fi rămas imediat pe chituci.
Plus de asta, cum ar fi fost posibilă fabricarea lor?
Pe atunci nu aveam uzine de tancuri. Dar chiar dacă ar fi existat, ar fi fost necesar mai întîi să se oprească toată producţia uzinelor constructoare de maşini - de maşini--unelte, automobile, construcţii navale, locomotive, vagoane, tractoare şi altele - şi să se restructureze pe producţia de tancuri. Să ne imaginăm că o uzină produce locomotive din seria OV - „Oiţe". Vine o circulară : să se stopeze producţia de „Oiţe" şi să se producă locomotive FD - „Felix Dzerjinski". Poate oare omul de pe stradă să-şi imagineze costurile, complexitatea şi nesiguranţa trecerii la un nou tip de producţie? Uzina e în derivă. Ani întregi ritmul de producţie se duce de rîpă. Lanţul tehnologic bine stabilit se rupe. Toţi se enervează, în secţii vin comisii după comisii: nu cumva este vorba de sabotaj ? În acest timp, nimeni nu primeşte premii. Dimpotrivă, poţi intra la puşcărie cît ai clipi. Se adaptează, se ajustează noi piese şi agregate. E ca şi cum trebuie să te adaptezi cu o nouă soţie, cu toate ciudăţeniile şi capriciile ei... Pînă te deprinzi, trec ani buni. Mai bine nu te despărţeai de cealaltă.
Iar acum să ne imaginăm că uzina de locomotive primeşte ordin să-şi însuşească nu un nou tip de locomotivă, ci altceva, cu totul neobişnuit pentru uzina în cauză: tancuri. Şi şantierul naval să facă tancuri. Toate şantierele navale. Şi toate uzinele de maşini-unelte să facă tancuri. Şi uzinele de vagoane. Şi toate celelalte.
Dacă accepţi propunerea lui Tuhacevski, trebuie să opreşti toată industria ţării cel puţin un an şi să o restructurezi pe producţia de tancuri.
Urmarea directă a unei asemenea restructurări: uriaşe pierderi de muncă, materiale, energetice şi financiare în condiţiile stagnării totale a tuturor uzinelor mari ale ţării timp de cel puţin un an. În acest caz ţara va pierde, dar nu va produce nimic. Nimeni şi niciodată nu a făcut un asemenea experiment în practica mondială, fiindcă oricine înţelege că astfel se ajunge rapid la o catastrofă rapidă şi deplină.
Dar dacă am pierde întregul an 1928 cu restructurarea economiei pentru producerea numai de tancuri şi dacă tot anul următor, 1929, industria ţării ar produce numai tancuri şi nimic altceva, aceasta ar însemna pentru a doua oară o catastrofă totală.
Apoi, sa admitem, am produs toate aceste tancuri - ce facem cu uzinele ? Să păstrăm producţia de tancuri şi să producem iarăşi în următorul an zeci de mii de tancuri ? Dar de cîte avem nevoie? Unde o să le băgăm? Prin urmare, după producerea cantităţii de tancuri cerute de Tuhacevski, trebuie oprite din nou toate uzinele şi preschimbate în uzine de locomotive, de automobile, de tractoare, de strunguri etc. Aceasta ar însemna pierderi enorme de mijloace şi timp pentru readaptarea producţiei de locomotive, de tractoare, de vagoane, strunguri, de nave etc. Practica arată: trecem foarte rapid la producerea de tancuri, dar înapoi nu ne mai putem readapta. Conversia este o chestiune de lungă durată, chinuitoare şi ruinătoare. Se întinde pe ani întregi şi atrage după sine noi şi noi cheltuieli.
După standardele oricărei armate, 200-300 de tancuri formează o divizie de tancuri. Amintesc încă o dată: în anii '70, în toiul „războiului rece", armata americană -armata celei mai puternice ţări din lume - avea în componenţă 16 divizii, dintre care 4 de tancuri.
Hitler s-a năpustit să cucerească dominaţia mondială avînd, în septembrie 1939, 6 divizii de tancuri.
În 1927, nici Germania, nici SUA, nici Franţa, nici Japonia nu aveau divizii de tancuri. Dacă e să-l asculţi pe Tuhacevski şi să produci 50-100.000 de tancuri, trebuie să desfăşori în Uniunea Sovietică, într-un singur an, între 166 şi 500 de divizii numai de tancuri.
Pe atunci echipajul unui tanc avea 3 oameni. Cele 50-100.000 de tancuri înseamnă că trupele de tancuri trebuie să aibă 150-300.000 de soldaţi. Aşa să fie ? Nu, nu este aşa.
Tanchiştii şi diviziile de tancuri constituie o minoritate neînsemnată. Şi iată de ce. Mai întîi, tancurile trebuie să fie asigurate cu combustibil şi uleiuri. De aceea, după fiecare coloană de tancuri trebuie să ai o coloană de maşini cu cisterne. Tancurile mai au nevoie şi de proiectile şi cartuşe. De aceea, mai trebuie o coloană de maşini cu muniţie, în afară de aceasta, tancurile trebuie reparate, însă nu reparate în ateliere staţionare, ci în zona de acţiune. Pentru aceasta trebuie să avem ateliere mobile - chiar uzine mobile - de reparat tancuri. Asta înseamnă iarăşi oameni şi maşini. Mulţi oameni, multe maşini.
Însă pentru ca tancul să fie reparat, trebuie scos din rîpă, din mlaştină sau de pe cîmpul de luptă de sub focul inamicului şi tras pînă la atelierul mobil de reparat tancuri. Pentru aceasta trebuie subunităţi speciale de reparare şi evacuare.
Dar pentru ca tancul să fie reparat în condiţii de campanie, trebuie ca în raionul de luptă să fie aduse piesele de schimb necesare. Ca să aduci un motor de tanc pe cîmpul de luptă e treabă, nu glumă. Iar răniţii, tanchiştii arşi în tancuri trebuie scoşi şi duşi în spitalele de evacuare. Aşa încît în spatele coloanei noastre de tancuri se întinde o coadă lungă, fără de care subunitatea de tancuri nu poate acţiona. Dinţii dragonului constituie o parte importantă, dar nici fără de coadă nu poate trăi. Ba mai are nevoie şi de cap -statul-major. Dar nu un singur cap. Dragonul nostru este pluricefal. Fiecare batalion are un stat-major. Mic, dar are. Fiecare regiment are un stat-major, fiecare divizie şi fiecare corp de armată. Şi asta înseamnă maşini, maşini, maşini. Şi toate acestea trebuie protejate. Şi toată această mulţime de oameni trebuie hrănită. Iar alimentele trebuie cărate. Asta înseamnă iar maşini. Dar dragonul are nevoie de ochi şi urechi, are nevoie de serviciu de informaţii. Este bine cînd primeşti informaţii despre inamic de la statul-major al armatei şi de la statul-major al frontului, dar este insuficient. Imaginaţi-vă : aţi fost legat la ochi şi cineva, care stă alături, vă sfătuieşte cum să vă bateţi. Mişcă stingă, acum cu dreapta, puţin mai sus... Aşa nu merge treaba. De aceea fiecare subunitate, unitate, mare unitate, formaţiune are nevoie de propriul său serviciu de informaţii, de proprii săi ochi şi urechi. Dar asta înseamnă iarăşi oameni şi maşini.
Calea tancurilor este asigurată de genişti - ei fac poduri şi treceri prin vad, caută şi elimină minele şi alte obstacole, construiesc adăposturi şi maschează poziţiile, în caz de necesitate plantează cîmpuri de mine, asigură cu apă milioane de soldaţi şi fac şi alte lucruri foarte necesare.
De aceea în marile unităţi de tancuri trebuie să avem mulţi genişti şi multă tehnică genistică.
Tancurile trebuie păzite şi protejate pentru viitoarea luptă, succesul tancurilor trebuie întărit. Cu aceste lucruri se ocupă infanteria motorizată. Fiecare divizie de tancuri are nevoie de propriul ei regiment de infanterie motorizată, iar fiecare corp de armată trebuie să aibă în plus o divizie de infanterie motorizată. Acţiunea tancurilor trebuie sprijinită prin foc. Pentru aceasta avem artileriştii şi aruncătorii de mine. Acţiunile tancurilor, infanteriei motorizate şi ale artile-riştilor trebuie acoperite. Pentru aceasta avem tunarii de la artileria antiaeriană. Toţi aceştia trebuie dirijaţi, iar acţiunile tuturor trebuie coordonate. Conducerea trupelor presupune un torent de informaţii pe mii de canale, informaţii asigurate de subunităţile de transmisiuni. Toate acestea înseamnă maşini, maşini şi iar maşini. Şi mulţi, mulţi oameni.
Standardul nostru din 1940 : pentru asigurarea nemijlocită a acţiunilor unei mii de tancuri (un corp de armată mecanizată) este nevoie de 36.080 soldaţi şi ofiţeri, 358 guri de tun şi aruncătoare de mine, 266 maşini blindate, 352 tractoare şi 5.165 maşini. Acestea sînt direct pe cîmpul de luptă -fără să socotim întăririle, aviaţia, fără să socotim organismele din spatele frontului, care vor alimenta toată această masă de trupe.
Noi credeam că pentru un tanc este nevoie de trei tanchişti, trei băieţi veseli - dar trebuie 36. Apoi războiul a arătat că socotelile antebelice au fost micşorate. Pentru asigurarea acţiunilor fiecărui tanc, trebuie să ai nemijlocit pe cîmpul de luptă 70-80 de oameni, de două ori mai multe maşini faţă de cît se presupunea înainte de război şi de trei ori mai multă artilerie.
Dar chiar dacă porneşti de la standardele micşorate antebelice, chiar şi atunci pentru îndeplinirea programului lui Tuhacevski urmează să ai la trupele de tancuri de la 1.800.000 pînă la 3.600.000 soldaţi şi ofiţeri, 18-36.000 de tractoare, tot atîtea tunuri şi aruncătoare de mine, 13-26.000 de maşini blindate, 250-500.000 de maşini.
în forţele armate ale Germaniei din acel timp erau 100.000 de soldaţi, subofiţeri, ofiţeri şi generali. Iar în Armata Roşie, numai în trupele de tancuri, Tuhacevski voia să aibă jumătate de milion numai de şoferi. Fără să socotim tanchiştii, conducătorii de maşini blindate şi de transportoare de artilerie. Fără să socotim trăgătorii, comandanţii, transmisioniştii, geniştii şi toţi ceilalţi.
Sau poate că Tuhacevski considera că trupele de tancuri se vor descurca fără maşini ? Doar cu teleguţe, cai de dîrvală şi cu soldaţi gîfîind în urma tancului...
La acea vreme, Uniunea Sovietică nu putea să dea jumătate de milion de maşini trupelor de tancuri. Nici un sfert de milion nu putea. Nu numai trupelor de tancuri, dar nici întregii armate nu putea da o asemenea cantitate. Iar dacă ar fi dat, agricultura, industria, transporturile, şantierele ar fi rămas fără maşini şi tractoare. Iar dacă ar fi dat toate maşinile la trupele de tancuri, cîtă benzină ar fi consumat aceste maşini, cît ulei şi cîte piese de schimb?
Dar cum să completezi asemenea trupe de tancuri? Pe atunci, în Uniunea Sovietică nu exista obligativitatea serviciului militar. Să se introducă ? Aceasta era dincolo de competenţa şefului de Stat-Major al RKKA. Tuhacevski propunea doar restructurarea trupelor de tancuri, iar aceasta atrăgea după sine schimbări profunde în structura socială a statului. Era clar că şeful de Stat-Major al RKKA îşi băga nasul într-un domeniu care nu era de competenţa lui.
Însă Tuhacevski nu intenţiona acest lucru - pur şi simplu nu era capabil să se gîndească la consecinţele propunerilor sale. Dar trebuia să chibzuiască: dacă în armată vor fi 50-100.000 de tancuri, care va trebui să fie numărul de oameni necesar? Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi introdus obligativitatea serviciului militar, cei chemaţi n-ar fi ajuns nici măcar pentru completarea trupelor de tancuri. Dacă ar fi adunat trei milioane de oameni pentru trupele de tancuri, în ceilalţi ani n-ar mai fi avut pe cine chema.
Există o regulă verificată de veacuri: în forţele armate ale unui stat, în timp de pace, nu poate fi mai mult de un procent din populaţie. Un procent este maximum critic. Depăşeşte această limită şi nu mai ai cu ce te apăra. Statul va fi aruncat cu decenii în urmă pe calea evoluţiei sale, se va ruina şi va da faliment, înţelepţii noştri strategi au încercat să se înşele pe ei înşişi cu tertipuri birocratice : acestea sînt trupele de interne, care nu au nici o legătură cu armata; acesta este MVD26. Iar acestea sînt trupele de frontieră. Nici ele nu au legătură cu armata - fac parte din KGB... Cu astfel de trucuri au înşelat delegaţia americană Ia negocierile de la Geneva. Dar economia nu o poţi păcăli. Aceste trucuri au ieşit pe nas ţării, economiei şi populaţiei. Iar în final şi armatei înşişi. Ştia oare Tuhacevski această regulă simplă despre un singur procent?
Ştia oare că pe timp de pace, la o populaţie de 150 de milioane, Uniunea Sovietică poate avea în armată, în flotă, în aviaţie, în trupele de frontieră, de interne şi în toate celelalte trupe numai un milion şi jumătate de oameni? Înţelegea el că aceasta este ultima limită peste care nu ai voie să treci? Ştia oare Tuhacevski că toate marile imperii au pierit nu sub loviturile duşmanilor din afară, ci tocmai din cauza extraordinarelor eforturi militare interne?
Bine, să admitem că Tuhacevski a decis să ţină numai în trupele de tancuri 1,8-3,6 milioane de soldaţi. Dar unde să-i pregăteşti? Practic oricine intră în trupele de tancuri are nevoie de pregătire specială. Aceştia trebuie să fie radiotele-grafişti, mecanici auto, agenţi de informaţii, trăgători de elită, comandanţi de tancuri şi de artilerie. Să treacă toţi prin diviziile de specializare ? Dar cîte asemenea divizii ar trebui ?
Dar ce-i de făcut cu ofiţerii ? Propunerea lui Tuhacevski este ca tancurile să se fabrice imediat. Bine. Fabricăm. Dar de cîţi ofiţeri avem nevoie pentru completarea a cel puţin o sută de noi divizii de tancuri? Bine. Mărim institutele militare, în timp de pace, ofiţerii se pregătesc trei ani. Tancurile vin de la uzine imediat, după planificarea lui Tuhacevski, în 1928, iar ofiţerii din şcoli ies peste trei ani, în 1930-1931. Şi toţi sînt tineri şi fără experienţă, iar noi avem nevoie de comandanţi de batalioane, de regimente, de divizii, de corpuri de armată...
Şi unde să locuiască aceşti ofiţeri ? Şi astăzi sînt probleme cu locuinţele pentru ofiţeri. Iar dacă s-ar desfăşura un număr atît de mare de divizii, unde să-i ţii pe tovarăşii ofiţeri? În corturi de campanie ? Dar de unde să iei aceste corturi ?
Şi unde să ţii tancurile ? În război e simplu: eşaloanele de tancuri plecau din uzine direct pe front şi intrau imediat în acţiune. Viaţa tancului e scurtă în război - foarte curînd, tancul intră în reparaţii capitale, iar în locul lui vin altele. Acestea nu trebuie adăpostite. Nu se acumulează: pînă cînd sînt descărcate tancurile dintr-un eşalon, cele din eşalonul precedent au şi fost scoase definitiv din luptă.
Dar iată următoarea situaţie : în timp de pace, din uzine ţîşneşte un torent de oţel. Ce să faci cu el ? Să-l ţii în cîmp liber ? În ger şi sub ninsoare ? E ca atunci cînd s-au desţelenit pămînturile în timpul lui Hruşciov: vom umple Rusia de grîne ! Şi au umplut-o. Au arat ţelinele, au realizat recolte nemaivăzute, dar n-aveau unde ţine grîul, unde să-l păstreze. Curgea grîul pe toate drumurile, prin toate staţiile de cale ferată, unde a şi putrezit. Unde să-l cari? Iar pămînturile arate au fost spulberate de vînt. Toată Europa a avut de suferit cînd bătea vîntul dinspre Răsărit şi aducea praf negru. După aceea n-au mai fost nici ţelini, nici grîne. Tuhacevski era din aceeaşi plămadă de reformatori, care nu se îngrijeau de consecinţe.
Dacă ai între 166 şi 500 de divizii de tancuri, acestea trebuie conduse. Diviziile trebuie unificate în corpuri de armată. Două divizii de tancuri şi una de infanterie motorizată fac un corp de tancuri. De aceea trebuie desfăşurate suplimentar 83-250 divizii de infanterie motorizată şi 83-250 de conduceri ale corpurilor de tancuri cu completările la unităţile de corp de armată, în totalitate s-ar obţine 249-750 de divizii de infanterie motorizată şi de tancuri.
Dar şi corpurile de tancuri trebuie conduse. De aceea ar trebui state-majore ale armatelor de tancuri, între 26 şi 83 de armate de tancuri, în anii '60, '70, '80, în întreaga lume erau opt armate de tancuri. Se înţelege, toate opt aparţineau Uniunii Sovietice, marea iubitoare de pace. Aşa că marea iubitoare de pace Uniunea Sovietică n-a suportat o asemenea povară şi şi-a dat duhul, în anii '20, Tuhacevski propunea să se pună pe umerii incomparabil mai costelivi ai Uniunii Sovietice o povară incomparabil mai grea.
Dar forţele armate nu puteau fi alcătuite numai din corpuri şi armate de tancuri. La fiecare divizie de tancuri şi motorizată trebuie să ai minim trei-patru divizii de infanterie. Prin urmare, trebuie să ai între 847 şi 3.000 divizii de infanterie. Pe atunci în Germania erau 12 divizii. De toate. Iar noi cîte divizii de infanterie - numai! - trebuia să avem... Dacă în timp de pace, în fiecare divizie de infanterie nu ai efectivul complet, ci numai jumătate, 6-7.000 de oameni, atunci...
Pentru conducerea a două-trei divizii de infanterie trebuie să ai un stat-major de corp de infanterie cu completare la unităţi de corp, inclusiv regimente de artilerie grea de corp, divizioane de antiaeriană, batalioane de transmisiuni etc. De cîte este nevoie ? Tuhacevski nu şi-a bătut capul cu asemenea calcule. Cine este mai harnic, să calculeze de cîte state-majore de corp de armată este nevoie pentru desfăşurare! Calculaţi pentru genialul comandant. Şi elogiaţi-i înţelepciunea!
Iar pentru conducerea a două-trei corpuri de armată trebuie să ai stat-major de armată cu completare de unităţi de armată. Dar cîte state-majore de armată trebuie să ai ca să conduci trei mii de divizii de infanterie? Şi cum să coordonezi acţiunile acestor armate?
Aşa că elogiaţi-l pe strategul genial.
La război, diviziile, corpurile de armată şi armatele stau în tranşee, în bordeie, în cazemate. Dar unde le va ţine Tuhacevski pe timp de pace ? Şi armata sovietică era uriaşă. Şi aşa tehnica de luptă ruginea sub cerul liber. Şi aşa ofiţerii nu aveau unde locui. Krasnaia zvezda (2 iunie 1990) descrie condiţiile de locuit din acei ani: „A rămas complicată problema condiţiilor sociale. Mai mult de jumătate din comandanţi şi lucrători politici, administratori nu aveau locuinţe. Se ajunsese la situaţii absurde. Astfel, de la Regiunea militară din Asia Centrală ni s-a comunicat că o serie de comandanţi sînt obligaţi să-şi construiască «locuinţe»... În copaci, făcînd un patul în coroana acestora". Citesc şi aflu o mulţime de lucruri despre armata pe care am slujit-o. Iar ceea ce ştiu despre armata de azi nu se deosebeşte prea mult de ceea ce a fost cîndva.
Domnii ofiţeri trăiesc în copaci ca urşii şi urangutanii, iar tovarăşul Tuhacevski locuia într-un palat. Apropo, rechizitoriul împotriva lui Tuhacevski începe tocmai cu prezentarea dimensiunilor vilei lui de serviciu (VIJ, 1990, nr. 8, p. 96). Oricine a fost în cabinetul lui de lucru (de exemplu, general--maior P.G. Grigorenko) era copleşit de mărimea încăperii. Mult îi mai plăcea comandantului proletar viaţa dulce!
Comandanţii roşii trăiau ca papuaşii, iar boierul Tuhacevski aiura vorbind despre Revoluţia mondială. El voia nu numai ca ofiţerii noştri să fie fericiţi, ci şi să fericească cu de-a sila toată populaţia Pămîntului. Vor sări comandanţii noştri din copaci şi vor aduce Europei libertatea, egalitatea, frăţia, fericirea şi înflorirea. Ţara nu este capabilă să asigure ofiţerilor nici măcar corturi, iar strategul Tuhacevski intenţionează să mărească armata de zeci de ori. La urma urmei, avem o ţară mare, iar copaci sînt îndeajuns pentru toţi ofiţerii.
„M.N. Tuhacevski nu numai că demască esenţa adevărată a ştiinţei militare burgheze, dar dezvăluie şi slăbiciunea ei în problemele de strategie şi tactică. Lucrările lui Tuhacevski arată clar cît de slabe sînt poziţiile lui Fuller, care nu ia în calcul omul şi arată simpatie exclusiv tancurilor şi aviaţiei, spune mareşalul Uniunii Sovietice S.S. Biriuzov (VIJ, 1964, nr. 2, p. 41).
Fuller este un teoretician militar britanic. El, vasăzică, nu are grijă de om. Simpatizează tancurile şi aviaţia, dar pe om îl scoate din calcul... Numai Statul nostru Major şi şefii acestuia, M.N. Tuhacevski, S.S. Biriuzov, N.N. Ogarkov, S.F. Ahromeev, au în vedere grija faţă de om... Pe timpul perestroikăi, mareşalul Uniunii Sovietice Ahromeev a vizitat un regiment britanic. I s-a arătat un apartament standard al unui .soldat britanic: o cameră mică, o bucătărioară, o cameră de baie, un balconaş, un garaj subteran pentru maşina personală... Mareşalul nu putea nicicum realiza că era o locuinţă de soldat şi că un ofiţer britanic nu locuieşte astfel. Ofiţerul are casă. Întotdeauna cu etaj, cu grădină, cu garaj pentru două-trei maşini. Uneori şi cu piscină. Etajul e pentru dormitor, parterul pentru activităţile de peste zi.
Aş putea să povestesc cum trăieşte un soldat britanic, cîţi bani primeşte, ce fel de hrană, îmbrăcăminte... Dar nu este vorba despre armata britanică, ci despre Tuhacevski, care poartă de grijă oamenilor şi nu-i scoate din calcul...
Există două moduri de abordare a restructurării forţelor armate.
Primul este să ai o mică armată profesionistă, să îi asiguri toate cele necesare, să o eliberezi de toate grijile colaterale şi să o forţezi să se ocupe numai cu ceea ce trebuie -apărarea patriei.
Al doilea mod este să baţi inamicul nu prin ştiinţă, ci prin număr. Să ai o armată uriaşă. Să dai toate mijloacele statului pentru producerea de tancuri, avioane, submarine. Şi să produci tancuri pînă la ruinarea ţării. Şi să construim atîtea vase, atîtea avioane pînă cînd va fi mai ieftin să nu le folosim. Pentru că navele vor sta în baze, avioanele - pe aerodromuri. Iar armata, ca să nu se plictisească, o trimitem să construiască BAM-ul27, să desţelenească pămînturile, să scoată cartofii, să măture străzile. Şi, ca să facem economie, nu le vom asigura ofiţerilor apartamente - lasă-i să stea căţăraţi în copaci, lasă soldaţii să fure cărămizi, ciment, scînduri, grinzi etc. şi să-şi facă singuri locuinţe. Şi lasă trupele să mai cîştige cîte ceva pe de lături - lasă-i să ia din uzine şi de pe şantiere cuie, vopsea, sticlă şi toate celelalte...
Prima abordare îşi propune să pregătească aviatori individual. Să i se dea pilotului de vînătoare încă din şcoală 200 de ore de practică pe timpul verii. Şi să nu fie trimis în grabă la război. Să zboare deasupra cîmpului de luptă, dar să nu se bage în ciocniri, doar să examineze situaţia.
A doua abordare îşi propune să scoată pe bandă rulantă avioane cu zecile de mii. La fel şi aviatori - să fie trimişi în luptă după numai cîteva ore de zbor. Şi să se mărească producţia de avioane - la fel producţia de aviatori, micşorînd cheltuielile pentru pregătirea lor.
Prima abordare, în SUA, Marea Britanie, Franţa, echipajul unui submarin întors dintr-o misiune de luptă are două sarcini: să-şi recapete forţele, adică să se odihnească, să descarce (sau să încarce), iar după ce se odihneşte să-şi desăvîrşească cunoştinţele şi să se pregătească pentru viitoarea ieşire pe mare.
A doua abordare. Din cauză că flota este atît de mare, iar noi facem economie de subunităţi de serviciu, echipajul care se întoarce la bază va rîni zăpada, va face de serviciu la bucătărie, va patrula, va face pază, va descărca vagoane cu cărbune, cartofi, varză...
Tuhacevski era cel mai înverşunat partizan al producţiei de tancuri, tancuri şi iar tancuri... El nu se gîndea cît pămînt trebuie răpit pentru construirea de tancodromuri şi poligoane pentru o cantitate atît de mare de tancuri, cîte ateliere de reparaţii trebuie înfiinţate, cîte cazarme, cluburi, locuinţe, depozite etc. Nu se gîndea cîţi muncitori trebuie pentru toate acestea... Căci ştia: nu este nevoie de muncitori. Se subînţelegea: comandanţii vor fura toate cele necesare şi, cu ajutorul bieţilor soldaţi, vor construi tot ce trebuie...
Unii cred că puterea unei armate stă în număr.
Tuhacevski făcea parte din această plămadă de strategi care considerau că în număr stă puterea. Dar după cum am văzut, avea unele probleme în privinţa numerelor.
De fapt, nu prea pricepea valoarea cifrelor - nu învăţase să lucreze cu ele.
Tuhacevski nu era capabil să facă cel mai simplu calcul al consecinţelor acţiunilor şi propunerilor sale.
Ne mirăm de răbdarea lui Stalin : cum a putut el să ţină un asemenea „strateg" în posturi de stat atît de înalte?
Problema nu era că aveam avioane sau tancuri depăşite. Aveam cea mai bună tehnică din lume. Şi nu aveam oameni proşti - erau uimitor de talentaţi.
Necazul era că unii dintre comandanţii noştri au creat o armată care depăşea în privinţa cheltuielilor posibilităţile statului. De aceea ofiţerul sovietic era silit să nu se gîndească la pregătirea de luptă, la felul cum să bată inamicul, ci la copacul în care urma să înnopteze...
Tuhacevski era cel mai înverşunat susţinător al unei asemenea abordări a restructurării forţelor armate. După concepţia lui, toate mijloacele trebuiau alocate pentru producerea de armament. Aproape nimic nu era alocat pentru întreţinerea armatei, pentru însuşirea cunoştinţelor necesare, pentru oamenii care vor întrebuinţa armamentul în luptă.
De aceea, cel mai bun armament din lume a rămas ineficient.
Dacă Tuhacevski nu a înţeles la ce va duce „reorganizarea" sa, înseamnă că era un imbecil extrem de periculos.
Dacă însă a înţeles şi a insistat în continuare pentru ea, înseamnă că a fost un sabotor şi un duşman al poporului.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu