ORBITOR (16)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Cecilia fusese pregătită întreaga zi pentru solemnitatea ce avea să urmeze în noaptea aceea de primăvară. De cînd se trezise, Albinosul răsărise în faţa ochilor ei ca una dintre acele imagini de vis care mai persistă uneori cîteva clipe pe retină. Un negru alb ca laptele, cu un neg mare, zmeuriu, lîngă nara dreaptă şi cu ochii galbeni ca de cîine. Cum se aplecase asupra ei, zîmbind ciudat, capul lui mare umplea aproape tot spaţiul de sub baldachinul de stofă aurită. Doar un triunghi subţire de aer fumuriu se mai zărea din încăpere, în care se iţea mutriţa caraghioasă a lui Veve, mica negresă. Albinosul era proprietarul clubului de jazz "Monsu", unde cînta Cedric. Venise în oraş cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, într-un ciudat automobil de epocă avînd, pe bancheta din spate şi cu gîtul scos prin geam un gigantic, pîntecos contrabas, ce fusese cîndva acaju, dar acum era negru şi plin de jeg, aşa că oricine putea zări abanosul sucit, mîncat de cari şi corzile groase, înfăşurate la margine în aţe roşii şi verzi. Tot pe bancheta din spate se mai afla ceva, un mare dreptunghi învelit în hîrtie grosolană de împachetat. Vederea unei atare fiinţe de alt tărîm, avînd toate tră­săturile unui negru, păr lînos, bîţîiala deşelată a tuturor, dar pielea albă ca a oricărui descendent al franţujilor de altădată, miros în­ţepător de negru, dar smoking â la Humphrey Bogart şi mereu o havană în bot, îi făcu şi pe albi ― marinari şi lepădături ―, şi pe negri ― saxofonişti şi curve ― să-l urască din prima clipă, să-ncer-ce să-l gonească sau să-l suprime. Cel care dădu foc maşinii din faţa localului închiriat de Monsieur Monsu (cum i se spuse, în mod grotesc, dintr-o întîmplare) muri însă în aceeaşi săptămînă, înţepat de un scorpion. După cîteva luni, ucigaşul plătit care-l pîndi za­darnic la ieşirea din spate, pe unde Albinosul părăsea în zori localul de cînd automobilul îi devenise o împletitură barocă de fier ars, îl împuşcă din greşeală pe inspectorul de poliţie din cartier şi sfîrşi pe scaunul electric. Femeia care îi fu strecurată în pat ca să-i iscodească secretele, una dintre acele mulatre nemiloase ca moartea însăşi, străbătute de la şapte ani în tunelele lor secrete de cohorte de bărbaţi, se lăsase iubită o noapte-ntreagă, legată cu mîinile la spate, iar dimineaţa, răvăşită şi-ndrăgostită ca ultima mironosiţă, fusese dată afară brutal şi niciodată nu i se mai îngădui să intre în patul lui Monsieur Monsu. Mulatra se topise de dragoste ca de un cancer înspăimîntător. Înfăşurată în dantelă neagră, zăcea toată ziua în biserică, în faţa icoanei Sfintei Născătoare. Pe patul de moarte delira între trandafiri: "Are testicule de diamant... luminează prin pielea străvezie a pungii lui... luminează în noapte..." De la moartea mulatrei, locuitorii cartierului franţuzesc îl acceptară pe bărbatul cel enigmatic, care avea atîta putere şi care aducea (de unde?) rituri şi obiceiuri noi, despre care nu prea se vorbea, dar care trăiau în culori vii în fantasmele tuturor. Localul lui, căptuşit ca un bordel cu valuri de mătase vişinie, a fost primul care, pe Bourbon Street, a deschis gustul pentru spectacole ce-n acea vreme nici nu aveau nume şi în care, tîrziu, după două noaptea, în faţa unei clientele ce trăgea opiu pe nări din tabachere filigranate sau se abrutiza cu absint azuriu, pe o scenă centrală, rotundă ca un divan, bărbaţi şi femei, goi, se acuplau în încolăciri de şerpi umani, folosind accesorii ce puteau fi cumpărate, pentru continuarea acasă a orgiei, dintr-o mică prăvălie a aceluiaşi Albinos: falusuri de fildeş sculptate vinişoară cu vinişoară încît să fie aidoma unei virilităţi de zeu al abundenţei, măşti de catifea neagră, lenjerie de dantelă, hamuri şi zgărzi complicate, bice din piele de hipopotam... Cu timpul, un lanţ de asemenea prăvălii scandaliza cartierul, făcînd concurenţă şi dublînd într-un mod ciudat boutique-urile tradiţionale cu măşti de Mardi Gras şi accesorii Voo-Doo.

Marele tablou ce abia încăpuse în automobil domina acum sala circulară, fiind singurul ce împodobea peretele din spate, deschis ca o fereastră către un peisaj fantastic. Pictura, peste care trecuseră secole, căpătase o lucire stinsă, iradiind singurătate şi melancolie, înfăţişa palate gigantice, de marmură trandafirie, cu faţadele încărcate de colonade şi statui, ridicîndu-se, lucind ca oglinda, din evanescenţa orbitoare a unei mări verzi şi limpezi scînteind sub un soare abstract de amiază perfectă. Corăbii încărcate cu butoaie, ancorate la ţărm, păreau alcătuite din aceeaşi coajă de sticlă fumurie ca şi clădirile ornamentate dement, şi cu sculpturile cele mai patetic de expresive pe care fierea neagră le-ar putea vreodată închipui: ură, extaz, viclenie, imbecilitate, iluminare, pietate creş­tinească, dispreţ... agresivitate endogenă, declanşată grotesc, ca a maimuţei cu electrozi pe ţeastă, cînd i se stimulează hipocampul... Palate ale nebuniei şi ale înţelepciunii ieşind, verticale, fragile, din oceanul verde, fără limite. Şi nicăieri vreo fiinţă omenească... În colţul din dreapta, jos, o semnătură cu tuş negru: Desiderio Monsu. Viziunea spectrală părea să se-ntindă şi dincolo de rama tabloului, şi metişii guşaţi, cu ghiuluri pe degete, transpiraţi la subţiori pînă la brîu, puteau crede, uneori, că localul în care priveau fundurile acelea roze de femei tăvălindu-se, obscene, în faţa lor, lăsîndu-se încălecate de inşi păroşi, cu boaşe de tauri, nu era decît un pavi­lion de plăcere sau de suferinţă, o grotă de iad sau de rai în­conjurată de peisajul acela nepămîntean, întins cît ţine imaginarul.

O greaţă bruscă le amesteca atunci toate organele interne, şi, înnebuniţi de tristeţea de a nu fi decît oameni, şi nu zei sau demoni de coşmar, goleau fără să răsufle paharele cu whisky, tequila sau absint, întindeau mîinile şi-şi umezeau degetele între pulpele ne­greselor şi roşcatelor, se prăbuşeau cu capul pe mesele din îm­pletitură de bambus...

Timp de zece ani, Albinosul cumpără străzi întregi din French Quarter: pub-uri, saloane de jazz, restaurante în care homarii erau preparaţi în optzeci de feluri, cu zece sorturi de maioneză, bor­deluri şi magazine de suveniruri de la Mardi Gras, tutungerii şi case de locuit, umbrite de palmieri... Magazine de modă şi şlepuri din port şi prostituate înfierate pe fesă purtau acum semnul lui: un M caligrafiat cu un rafinament de cancelarie imperială, abia distins într-un păienjeniş de volute. Acelaşi M somptuos, parcă bătut în pietre scumpe, era gravat şi pe portiera Packardului său negru, cu şofer indonezian, care-l ducea şi―1 aducea la intrarea localului "Monsu".

Cînd Albinosul intră într-o după-amiază pe uşa batantă, de cristal, a localului, apărat de ploaia care cădea-n valuri spulberate pe caldarîm de către şoferul cu umbrelă neagră, el însuşi muiat într-o clipă de ruperea de nori de peste New Orleans, portarul, un negru încărunţit prematur, în livrea de catifea purpurie, rămase cu ochii pe faţa stăpînului, uitînd şi de cuvintele de bineţe, şi de plecăciune. Asta-l costă slujba şi, pe înserat, îmbogăţi hrana aligatorilor din swampul Louisianei. Cum ar fi putut însă bietul om să nu holbeze ochii, văzînd cum, lîngă nările turtite, de african, ale stăpînului, negul, dintotdeauna cafeniu-întunecat, mare cît un bob de mazăre, devenise deodată, peste noapte, zmeuriu, limpede şi strălucitor de parcă ar fi fost o icră gigantică de sturion. Firişoare roşii şi sidefii, ca nişte rădăciniţe, porneau din boaba sticloasă (în care parcă zvîcnea ceva ca un mic embrion ghemuit), se-ntindeau peste şaua nasului şi pe sub pielea întinsă a pometului, şi continuară să se extindă zilele şi săptămînile următoare, acoperind faţa negrului cel alb cu o reţea de capilare întinse pînă şi-n pupilele ochilor, pînă şi-n gingii şi pe toată-ntinderea mucoasei linguale. În globii oculari, doctorul cu farfurioara argintată prinsă de frunte zărise, atîrnînd de pedunculi filamentoşi, un fel de crustacei mişcînd lent antene penate şi un ciudat aparat masticator în lichidul vitros. Dureri de o atrocitate dincolo de orice închipuire însoţeau această expansiune a bizarului parazit în corpul lui Monsieur Monsu. Orb şi cuprins de spasme ca de tetanos, proprietarul unui sfert din Cartierul franţuzesc fusese abandonat de medici la capătul unei luni de tortură şi lăsat să urle ca un jupuit de viu, gol, pe patul său din casa acoperită de iederă din nordul select al oraşului, vegheat doar de două maici speriate de la Misiunea Catolică. Perla de lîngă nară crescuse cît o boabă de strugure, şi în hialinul ei difuzau pînze vagi, sîngerii. Fire sîrmoase, flexibile, absorbante, i se insinuaseră pe sub toată pielea, pînâ în testicule şi-n degetele mîinilor şi picioarelor, înfăşurîndu-le în reţele încîlcite ca nişte fire de păr.

Aşa îl găsi fratele Armando cînd sosi cu cabrioleta lui bine­cunoscută ca să-i dea ultima-mpărtăşanie. Călugăriţele socotiseră să-şi facă datoria pînă la capăt, deşi nimeni în tot oraşul n-ar fi putut spune cum arăta zeul la care Albinosul s-ar fi putut, even­tual, închina. Preotul, chemat în asemenea grabă că încă mai ţinea la falcă, între măselele lui cu coroană de aur şi peretele fleşcăit al obrazului, un mic ghemotoc însîngerat, urcă în fugă scările clădirii coloniale. Pe palier, scuipă ghemotocul într-o scuipătoare lustru­ită, care aduna în curbura ei scara interioară de lemn sculptat, lambriurile din patru esenţe de lemn preţios şi marele tablou, imitaţie după Degas, cu dansatoarea încheindu-şi şireturile panto-fiorului. Dimineaţa, fratele luase parte la o ceremonie şamanică în care vindecase un muribund sugîndu-i boala din trup şi arătîn-du-i-o apoi sub forma ghemotocului plin de sînge. Tocmai îşi pusese iar respingătoarea mască din coajă de arţar şi pregătea la falcă un al doilea mănunchi de pene, cînd îl chemase la telefon maica Fevronia. Acum, fratele, care în mod misterios reuşise să nu-l întîlnească niciodată pe negrul cel alb, era cuprins de o ne­linişte iluminată. Cîmpul credinţelor din New Orleans, pe care adesea îl vizualiza, în penumbra tristă a odăii sale, sub forma unei mirifice orhidee cu petale multicolore, divergente dar unite totuşi în globul ovarului sacru, se închircise, suferise arsuri şi mutaţii, regresii şi dezvoltări metastatice de la sosirea lui Monsieur Monsu. Erezii şi crime, convertiri şi bruşte lepădări de credinţă, aparent răspîndite după banale legi statistice, spuneau altceva celui ce simţea clocotul religios al comunităţii prin toţi porii. La marginea cîmpului de forţe curcubeene apăruse deodată un mare continent glacial. Un aisberg negru, străin şi ireductibil deasupra căruia, ca-n vedenia lui Iezechiel, trona Albinosul, şiroind o văpaie neagră şi învăluit pîn-la brîu într-un metal asemenea crisolitului.

Cînd intră în odaie, părintele zări mai întîi marile pînze albe ca laptele, scrobite, ce acopereau capetele maicilor surori. Fevronia era frumoasă ca o sculptură de porţelan şi la fel de fragilă. Ochii căprui păreau două coji de sticlă, foarte depărtate-ntre ele şi pri­vind mereu în gol. Caterina era mai înaltă şi mai spălăcită, cu ochi de azur. Cînd o zăreai venind pe o potecă, printre agave şi cactuşi uriaşi, profilată pe cerul Louisianei, aveai impresia că faţa ei albă ca varul e doar o mască şi că acelaşi cer triumfător care-i încon­joară chipul i se zăreşte şi prin fantele ochilor. Acum însă ochii lor erau întunecaţi, căci Monsieur Monsu murise. "Prea tîrziu", sus­pină Caterina, "aţi sosit prea tîrziu, Părinte." Dar senzaţia de putere, ca un răsărit de soare, creştea în preot, o dată cu neastîmpărul su­fletului. Fratele Armando simţi deodată că un zeu sălăşluieşte în el. "Ieşiţi", le spuse liniştit călugăriţelor, care alunecară afară şi lipiră uşa în cadrul ei de mahon. Pe uşă erau sculptaţi îngeri cîntînd, cu guri rotunde şi ochi pioşi îndreptaţi spre cer.

O linişte vuitoare făcu să vibreze timp de peste o oră cande­labrul de cristal de deasupra casei scării. Călugăriţele, aşezate una lîngă alta pe o banchetă de pluş de lîngă uşă, priveau prin fereastră calcanul casei de alături, îngreunat de ciorchinii liliachii ai unui salcîm japonez. Era o linişte tensionată, psihică, erau curenţi de linişte îngheţînd aerul de pe coridoare, aidoma celor emişi uneori de ocean, cu frecvenţa de opt cicli pe secundă, înnebunitoare pentru hipotalamus, şi care făceau echipajele să se azvîrle în mare, lăsînd cîte o corabie buretoasă, cu pînzele sfîrtecate de vînturi, să navi-gheze-n derivă, cu puntea şi duneta străbătute-n sus şi-n jos numai de pescăruşi... În cele din urmă, maica Fevronia îndrăzni să des­chidă uşa de vreo două degete, după ce bătuse de cîteva ori în van. Privi în dormitorul cel vast şi se trase speriată înapoi. O cuprinse un nestăpînit tremur al şoldurilor şi se lăsă moale peste sora ei, care-o strînse în braţe. Maica Fevronia nu povesti niciodată ce zărise atunci, dar în vise îi revăzu mereu şi mereu, timp de luni de zile, pe cei doi bărbaţi din marele pat cu baldachin de caşmir: Monsieur Monsu culcat pe spate, cu braţele-n cruce şi ochii daţi peste cap, iar deasupra, cu corpul pe corpul lui, cu braţele pe bra­ţele lui, cu picioarele pe picioarele lui, cu ochii-n ochii lui, cu gura apăsată pe gura lui, fratele Armando scoţînd un sunet continuu, neomenesc, pe nări, şi luminînd slab, cu ace de raze, în penumbră.

În New Orleans amurgurile sînt violente şi străvezii, sfîşiind în zdrenţe de flacără norii de peste construcţiile de lemn mîncate de termite. Deasupra norilor, într-un Deisis de raze, într-o fală şi o minune care copleşeau sufletele, se puteau zări nu de puţine ori înfăţişările Sfintei Treimi înconjurate de vietăţile înaripate, heru­vimi, serafimi, cherubini, ale credinţei, sau indescifrabile scene alegorice, de parcă întreaga boltă incendiată de amurg ar fi fost plafonul pictat al unui dom colosal, ce-şi primeşte lumina de cre­puscul prin fereastra rotundă a soarelui. Un astfel de cataclism vesperal se curbase deasupra oraşului, transformînd în sînge apa fluviului, cînd, după ore şi ore de tăcere încordată, fratele Arman­do ieşi din odaia de moarte sau somn a Albinosului. Călugăriţele tresăriră violent şi săriră-n picioare (căci uitaseră cu totul unde se aflau şi ce aşteptau), privindu-l cu ochi rotunzi pe bărbatul în su­tană violetă, cenuşiu la faţă şi cu pleoapele înroşite. De oboseală, carnea feţei îi devenise aproape străvezie, ivind scheletul rînjit, iar ţeasta cheală din mijlocul tonsurii vădea circumvoluţiile uşor pulsînde ale creierului. Fratele se trînti pe banchetă, sprijinindu-se cu spatele de lambriuri. "Va trăi", zise ca pentru sine, cu glas stins. "I-am mai dat zece ani." Apoi continuă, şi mai încet: "Cîţi am pierdut eu, numai Dumnezeu ştie."

Pe cînd surorile intrară în camera de culcare, preotul se ridică şi se îndreptă clătinîndu-se spre scară. Coborî şi se văzu în strada pustie. Merse automat pe caldarîmul sonor, cu sutana agăţîn-du-i-se mereu în marile, cărnoasele plante ornamentale, lătrat de dobermanii cenuşii din curţi, pînă ajunse pe Canal Street şi văzu, printre clădirile înalte, de piatră, ale cartierului comercial, apele fluviului Mississippi încărcate de ambarcaţiuni. Pretutindeni se aprinseseră felinare străvechi, în care gazul de altădată încă nu fusese peste tot înlocuit cu becurile electrice. Izbindu-se cu umărul de negri şi de turma funcţionarilor ieşiţi la promenadă, fratele o luă către chei şi deodată avu în faţă lăţimea de necrezut a fluviului, pe al cărui mal îndepărtat abia dacă se zăreau căsuţe liliputane, scînteind nebuneşte din zeci de ferestre. Sprijinit cu coatele de o balustradă de lemn, trase cu sete în piept aerul răcoros şi sălciu. I-au trebuit cîteva minute bune fratelui Armando pînă să observe cît de ciudate erau apele ce se grăbeau către sud. Căci fluviul nu era doar sîngeriu în lumina amurgului, ci era chiar sînge! Fratele urmărea goana ameţitoare a globulelor roşii, lenticulare, mari cît nişte pîinişoare, alunecarea de amibă a globulelor albe, prin trans­parenţa cărora se zărea nucleul întunecat, şerpuirea unor viermi spiralaţi ce trebuie să fi fost germenii malariei, fluorescenta deose­bită de a limfei a curenţilor de glucoza şi proteine. Fascinat şi cuprins de o oboseală de moarte, părintele simţi deodată că totul e viu, că totul trăieşte, că universul nu este nicidecum un meca­nism de ceasornic, ci o arhitectură moale ca a corpului omenesc, un templu de pieliţe, o bazilică de zgîrciuri, un cenotaf de muci-lagii, fără unghiuri drepte şi fără materiale durabile, în care omul îşi produce visele, gîndunle şi iluziile sale, timpul şi limbajul său ca o celulă ce secretă un fir de păr sau cristalul cornos al unghiei. Şi totuşi cea mai neînsemnată celulă din corpul universal primea, prin îngeri-hormoni şi viziuni neurale, poruncile imperioase ale Dumnezeirii...

În mai puţin de-o săptămînă, Monsieur Monsu se arătă din nou în localul său de pe Fuck Street, cum încă de atunci începuse să fie numită strada Bourbon. Filamentele meduzei care-i invadase corpul se resorbiseră, lăsîndu-i pe piele filigrane aproape neobser­vate, ca florile şi lujerii art nouveau care-mpodobeau piatra clădirilor din uptown, în schimb negul de lîngă nară îi rămase pentru totdeauna limpede şi zmeuriu, cu ceva ca un embrion de peşte-ntr-o icră plutind în el, fluturînd uneori dintr-o coadă virtuală. Nopţile, însă, Packardul îl ducea acum la marginea ora­şului, la coliba lacustră a fratelui Armando, din mijlocul nesfîrşi-tului swamp. Imensa limuzină cu spiţele roţilor cromate şi cu şofer împietrit pe locul său de la volan zăcea întreaga noapte în mijlocul ochiurilor de apă reflectînd mormanul de stele de dea­supra, printre plante carnivore cu boabe lipicioase şi limbi ca de om, pînă cînd ferestrele îi deveneau roze ca o bomboană şi ziua, cu marginea ei cenuşiu-gălbuie, se revărsa peste Louisiana. În colibă lumina nu se stingea nici o clipă. Cîte o siluetă în sutană sau una în costum şi lavalieră se arătau uneori la fereastra dinspre podeţ. Oameni ciudaţi, negri şi asiatici, cocoşaţi şi schilozi, se strecurau o dată la cîteva nopţi pe singura cărare spre casa pe piloni, asediată de sus şi de jos de stele. Cîte unul dintre ei urina îndelung, profilat, negru ca smoala, pe galbenul zorilor, de pe mica platformă de nuiele, împrăştiind peste noroiul de mătasea-broaştei stropi scînteietori, ca de chihlimbar. Duhoarea de urină plutea mereu deasupra colibei, amestecată ciudat cu efluvii de smirnă şi tamîie.

Cam în acea vreme, în oraş, mai întîi printre negresele ce vin­deau mango şi avocados în pieţe, apoi pătrunzînd, prin mijlocirea servitoarelor şi spălătoreselor, în toate cartierele şi în toate mediile, se răspîndi zvonul unei conspiraţii diavoleşti, cu mult mai stranie şi mai înspăimîntătoare decît ritualurile Voo-Doo, un complot pus la cale de învăţătorul Dreptăţii şi de Preotul cel Rău şi în stare să clatine puterile cereşti. Alegorii complicate ca nişte şotroane, alu­zii copilăresc de transparente, împachetate în frică şi isterie, fabu­laţii de neverificat, mereu îmbogăţite, se conturau ca un miraj răsturnat pe oglinda cerului, deasupra oraşului colonial. Nimeni nu îndrăznea să urmărească desenele încîlcite ale fanteziei cu degetul pînă la originea lor mundană, dar toţi ştiau despre cloaca fetidă (dacă spiritul ar avea fosete nazale) a colibei lacustre, toţi vorbeau despre reunirea perversă a celor două jumătăţi ale lumii, Lumina şi întunericul, într-un glob gnostic ce depăşea cu mult masa critică, toţi urlau de pe-acum la gîndul nimicitoarei explozii care avea să urmeze. Pe un maidan de gunoaie fusese găsit, şopteau croitoresele la urechea doamnelor în jupon, un schelet de om cu fiecare os de altă culoare. O căţea vagaboandă, plină de purici, ar fi fătat doi căţei, apoi o bilă de sticlă albastră, apoi alţi doi căţei. O micuţă mulatră s-ar fi trezit într-o dimineaţă cu unghiile de la mîini şi de la picioare crescute de un cot şi curbate ca secerile, aşa încît ieşise din culcuş goală-goluţă, mergînd în patru labe ca o fiară, pînă ce maică-sa o sugrumase cu şorţul de bucătărie. Timp de zece ani aproape, pe cîmpurile de bumbac din nord şi în basements umplute cu aburi de whisky (din '33 alambicurile erau în legali­tate şi epoca gangsterilor intra în declin), oamenii se adunaseră, stînd pe vine şi fumînd sau pilind, în jurul unuia care mai aducea o poveste despre Ştiutori, membrii sectei celei noi care începea să se-ntindă, urmînd nodurile reţelei de restaurante, bordeluri şi magazine obscene ale Albinosului, în tot oraşul. Ştiutorii puteau fi orice, curve sau hamali din port, profesori de high-school sau mecanici de locomotivă, aşa încît puteai să sodomizezi fundul gras al unei prostituate şi să nu ştii ce cumplit sacrilegiu comiţi, sau să asculţi pălăvrăgeala vreunui Figaro mic şi chel, ce-ţi plimbă briciul peste obrazul săpunit şi să nu-ţi dai seama ce putere fantastică se concentrează sub ţeasta lui roşcovană. Ştiutorii nu puteau fi re­cunoscuţi după nici un semn exterior, şi asta sporea teroarea şi enigma, suspiciunea fiecăruia faţă de cel de lîngă sine. Cumplit era că, după cum mergeau vorbele, vechiul refugiu al celor asediaţi de rău: divinitatea, binele şi viaţa morală, se aliase pentru întîia oară cu tenebrele, pentru a-nfăşura lumea în inextricabila pînză de păianjen a nici binelui, nici răului, nici extazului, nici groazei, nici a tuturor laolaltă, nici a vidurilor, ci a Altceva, ceva inuman, ne­diavolesc şi nedivin, de neperceput cu mintea şi de neatins cu degetele. Se vorbea de un complot pentru Schimbare. De vomarea, ejacularea, sîngerarea, rostirea, urinarea, suflarea pe nări între degete, salivarea, defecarea, supurarea sau gîndirea sau imaginarea, oricum transpirarea unei noi lumi, sau a unei Antilumi, sau mai curînd a ceva fără existenţă şi fără nume. O vibraţie nouă, dintr-un instrument nou, se propaga din coliba pe piloni în care preotul tuturor cultelor şi monstrul tuturor siluirilor se întîlneau nopţi după nopţi. Miracole care nu semănau cu miracolele şi nu aveau nici o noimă şi nici o ordine, urmînd un Antiplan care ar fi putut fi gîndit cu lobii frontali ai cosmosului, oricum nu cu miejii de nucă din ţeastă, înmugureau, dacă nu cu totul în realitate, cel puţin în efluviile zvonurilor şi fabulaţiilor. Păpuşile copilelor dintr-o casă de raport de pe malul fluviului ar fi căpătat, toate, pe sub rochiile de pînză ordinară, vulve păroase, vii, de carne şi pieliţe, anus şi buric. Inelul unei matroane onorabile, ce-şi făcea vînt cu evantaiul pe balconul casei sale, se strînsese brusc, ca un sfincter, retezînd cu totul degetul şi se rostogolise apoi într-un ghiveci cu begonii. În zorii zilei de 4 februarie 1932 sute de oameni ar fi văzut vechea fabrică de ciment din est, dărîmată de trei decenii, tronînd deasupra oraşului, pe fundaţiile evanescente ale unui nor. O bătrînă indiancă ar fi eliminat o tenie cu ochi de libelulă şi sute de picioruşe articulate, care-o zbughise în pădure tîrîndu-şi săculeţele cu ouă.

Poliţia descinsese de mai multe ori în coliba preotului, o-ntorsese cu susu-n jos şi îi interogase, înfăşuraţi în complicatele chingi ale detectorului de minciuni, pe cei doi coabitanţi. Nu găsiseră nimic suspect, dar cine ar fi băgat mîna-n foc pentru inspectorii de poliţie? Ştiutorii, cu simţul lor strategic infailibil, se infiltraseră în mod sigur şi în brigăzile de forensics. Dosarul afacerii "Schim­barea", cu miile lui de pagini, se conforma punct cu punct cu manifestul suprarealist al lui Breton, apărut cu zece ani în urmă: "L'homme, ce reveur definitif..." Doi ofiţeri tineri, ce conduceau alternativ cercul literar al poliţiei şi scriau ei înşişi versuri, unul în maniera lui Auden, iar celălalt a lui e. e. cummings, au fost puşi la dispoziţia lui W. W. Schrinke, cunoscutul psihanalist, şi împreună au studiat timp de peste şase luni zvonurile, reclamaţiile şi mărturiile culese din tot oraşul, avînd impresia, cum unul dintre ei spunea mai tîrziu, că pescuiesc în reţeaua de canalizare, printre şobolani putrezi, bandaje însîngerate, ziare murdărite de fecale... Conţinutul latent al enormului vis colectiv, schema săracă şi si­metrică asemenea unui schelet de peşte, începu să transpară prin operculele şi solzii halucinaţiei către a cincea lună: în noaptea de cinci spre şase aprilie 1936 urma să se petreacă un ritual de con­ciliere între Lumină şi întuneric, puterile ce-şi disputaseră victoria în labirintul nebunesc al istoriei şi al trupului fiinţei omeneşti.



va urma