vineri, 5 iunie 2015

Moartea Ceausestilor (16)


Catherine Durandin & Guy Hoedts




O lovitură de stat mascată (II)


I se cere să semneze o declaraţie: Ceauşescu refuză,
căci nu are nimic de spus în faţa acestui tribunal! Elena
refuză să răspundă interogatoriului, adoptând aceeaşi
atitudine ca şi Nicolae, care o apără: „Este viceprim-ministru
al guvernului Republicii Socialiste România. “ Câteva
derapaje spre final: avocatul Nicolae Teodorescu o
întreabă pe Elena dacă este sau a fost bolnavă mintal.
Ea este indignată şi protestează în faţa acestei provocări
grosolane... Şi, din nou, rămâne solidară cu soţul său:
„Adevăratul tribunal este Marea Adunare Naţională.44

Procurorul trage concluziile: „Având în vedere atrocităţile
săvârşite de Nicolae şi Elena Ceauşescu, noi
considerăm că cei doi inculpaţi se fac vinovaţi de săvârşirea
infracţiunilor prevăzute de articolele 162, 163,165
şi 357 din Codul penal, articole în baza cărora solicităm
condamnarea celor doi inculpaţi pedeapsa cu moartea,
totodată, solicităm confiscarea totală a averii soţilor
Ceauşescu."

Şi o ultimă umilinţă. Avocatul Constantin Lucescu le
aminteşte că ar fi putut avea demnitatea şi inteligenţa de
a demisiona, de a rămâne în străinătate printre străini şi
de a muri printre străinii care le-ar fi oferit azil politic.
„Regele Mihai a avut mai multă demnitate decât dumneavoastră."
Elena şi Nicolae se mulţumesc să râdă.
„Nu plecăm de aici. Vom muri aici.44 Cât despre regele
Mihai, a fost constrâns de comunişti să abdice şi obligat
să părăsească ţara pe 31 decembrie 1947! Dar ca un
vechi militant comunist să fie comparat cu un membru
al casei de Hohenzollem, nu poate provoca decât râsul!

Ultimele momente, ultima scenă a ultimului act sunt
dificile. Inculpatul Ceauşescu are dreptul la o declaraţie.
Cuvintele sale sunt ferme: „Nu sunt inculpat, sunt preşedintele
României, comandant suprem şi voi răspunde
în faţa Marii Adunări Naţionale şi a reprezentanţilor clasei
muncitoare şi cu asta am terminat. Cu aceste cuvinte,
am terminat. Totul este minciună de la un capăt la
altul, celor care au dat lovitura de stat, trăgând poporul,
mergând până la distrugerea independenţei României."

Telespectatorii nu au timp să mediteze la această
acuzaţie. Nu e momentul de a distinge adevărul de minciună.
Ceea ce se impune e violenţa dramatică a scenei.
Câţiva membri ai plutonului de execuţie pătrund în săliţa
tribunalului. Le leagă la spate mâinile condamnaţilor
care protestează. Elena strigă, îi imploră pe soldaţi,
pe care îi numeşte copiii ei, îi roagă din nou: „împreună
am luptat, să murim împreună."

Scena următoare. O cazarmă. O curte. Camera se
fixează pe două cadavre culcate la pământ, ciuruite de
gloanţe. Nu se vede plutonul, membrii tribunalului au
dispărut de pe ecran. Ce au făcut? Au vorbit? Au comentat?
Nici Stănculescu, nici Măgureanu nu s-au
exprimat public în legătură cu sentimentele care i-au
încercat.

Telespectatorii au auzit bine: un genocid cu peste
şaizeci de mii de victime. Subminarea puterii de stat
prin organizarea de acţiuni armate împotriva poporului
şi împotriva autorităţilor legale. Distrugerea de bunuri
publice. Distrugerea economiei naţionale. Tentativa de
a fugi din ţară cu peste un miliard de dolari depuşi în
bănci din străinătate...

Publicul se întreabă: ce s-a întâmplat cu cadavrele
soţilor Ceauşescu? Unde au fost înhumate? Cel care s-a
ocupat a fost Gelu Voican Voiculescu. Corpurile au fost
imediat transportate la Bucureşti, lăsate apoi câteva ore
pe stadionul clubului de fotbal Steaua, transportate după
aceea la morga Spitalului Militar Central din Bucureşti
şi înhumate câteva zile mai târziu în cimitirul Ghencea
din Bucureşti.

Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!...
Deşi filmul trunchiat al procesului a fost difuzat, sfârşitul Ceauşeştilor a alimentat multe comentarii. Se spune că ei n-ar fi murit, că ar fi părăsit ţara şi că vor reveni. Dar aceste construcţii imaginare, cu potenţiali strigoi, nu au prins. De fapt, toată lumea a încercat imediat o mare uşurare. Nu va fi război civil. O uşurare
dublată de un sentiment ciudat de jenă. Numeroşi au fost cei care au acceptat ideea că, în ciuda abjecţiei ultimelor momente, execuţia Ceauşeştilor a pus capăt vărsării de sânge. Potrivit unui sondaj de atunci, 84% dintre români considerau că, având în vedere împrejurările, doar o soluţie expeditivă era posibilă.

O profesoară din Satu Mare confirmă, după douăzeci
de ani de la evenimente, că execuţia Ceauşeştilor a
clarificat situaţia. Atmosfera era extrem de încordată
între 22 şi 25 decembrie. Pentru că oamenii erau în aşteptare:
să presupunem că Ceauşeştii ar fi revenit la
putere! Puţini observatori sau analişti s-au preocupat în
detaliu de etapele procesului, de ciudăţeniile enunţate:
vesela de aur a Zoiei Ceauşescu sau cei şaizeci de mii
de morţi ai genocidului...

Poziţia cea mai abilă faţă de povara execuţiei sordide
a Ceauşeştilor este cea a lui Virgil Măgureanu, specialistul
în informaţii: acesta pretinde că decizia de eliminare
fizică a Ceauşeştilor a venit din exterior. Ceea ce îl absolvă
pe Ion Iliescu de orice suspiciune de cruzime şi îi
deresponsabilizează pe Brucan, pe Stănculescu şi pe el
însuşi. „Aşa ceva - explică el în 2005 - nu se putea
produce fară o influenţă exterioară: cu luni de zile înainte
se ştia atât la Moscova, cât şi în capitalele occidentale
- s-ar putea da exemple - că Ceauşescu nu va apuca
Anul Nou 1990.“ (28)

Unii analişti susţin că ordinul de condamnare la
moarte a Ceauşeştilor ar fi venit direct de la Moscova,
via Brucan, prin telefon. Măgureanu nu merge până
acolo, dar lasă să se înţeleagă faptul că Brucan era un
personaj foarte radical, în stare de orice, odată ce se
eliberase de frică... Prin execuţia rapidă a lui Ceauşescu,
se înlătura şi pericolul ca, în eventualitatea unui proces
obişnuit, acesta să vorbească prea mult şi să se lanseze
în declaraţii jenante despre unele dintre personalităţile
Frontului Salvării Naţionale, autoproclamat Front al
revoluţiei. Ion Iliescu are o poziţie fermă: procesul şi
execuţia lui Ceauşescu nu au fost nicidecum o greşeală.
A fost un act revoluţionar într-o situaţie de urgenţă. Atât
timp cât Ceauşescu era în viaţă, situaţia conflictuală nu
putea lua sfârşit... „Repet, va spune el adesea, nu a fost
o greşeală!“

Reacţiile venite din Vest şi din Est faţă de înscenarea
procesului şi de execuţia expeditivă nu sunt global favorabile:
Washingtonul regretă că procesul nu a fost
public. Ministrul de externe sovietic Eduard Şevardnadze
va lăsa să se înţeleagă că „acest proces nu l-a lăsat indiferent".

Stânjeneala produsă de proces este dublă: după ce
decizia de execuţie a fost luată, cinci helicoptere aterizează
la Târgovişte, pe 25 decembrie după prânz,
aducându-i pe membrii plutonului şi pe un medic militar;
procesul nu este un proces; şi, fară îndoială, până
la sfârşit, până în momentul în care soldaţii se apropie
pentru a-i lega, Ceauşeştii nu au crezut în această
mascaradă. Procesul este o caricatură de proces, cu
nişte avocaţi care îi acuză neîncetat pe deţinuţi! Minciuna
defineşte această scenă: Stănculescu evită să
întâlnească privirea lui Ceauşescu. Văzându-1 pe general,
Nicolae Ceauşescu putea crede că venise să-l
susţină. Nu el, Victor Stănculescu, îl sfătuise să plece
cu helicopterul pe 22 decembrie, pentru a încerca să
organizeze apărarea dintr-un post de comandă?

Această metodă - minciuna - provine din tradiţia
felului în care sunt eliminaţi oamenii în ţările comuniste.
Astfel, tatăl lui Petre Roman, Valter Roman, prieten al
liderului comunist maghiar Imre Nagy, deţinut în domiciliu
obligatoriu la Snagov, după represiunea mişcărilor
de la Budapesta în 1956, a jucat luni de zile
rolul însoţitorului care oferă sprijin moral, ştiind foarte
bine că Imre Nagy va fi predat tovarăşilor unguri şi
executat.

In această zi de 25 decembrie, Iliescu, Stănculescu şi
compania nu-şi fac scrupule şi instrumentează unul
dintre episoadele de neocolit, în ochii lor, în cucerirea
puterii. Prin acest proces, am asistat la o şedinţă de
eliminare a Partidului Comunist Român, dar fără autocritica
acuzaţilor. Ritualul proceselor comuniste a fost
escamotat. Ziua de 25 decembrie aduce poate o uşurare
momentană, dublată însă de o mare derută. La întrebarea:
„Aţi spus că ambasada URSS a fost doar spectator în
zilele de 23-25 decembrie. Sunteţi sigur că nu a existat
nici un contact cu personaje precum generalul Stănculescu
sau Virgil Măgureanu?" Ceslav Ciobanu răspunde: „îmi
este greu să vorbesc despre astfel de contacte pentru că
nu dispuneam de toată informaţia şi nici de analize
serioase din partea ambasadei privind evoluţia situaţiei
de la Bucureşti şi a contactelor acesteia (cel puţin în
ceea ce priveşte biroul nostru de la Staraia Ploşcead (29),
unde se concentrau toate informaţiile, inclusiv elemente
confidenţiale, provenind de la ambasadă, de la Ministerul
de Externe, de la KGB, de la GRU [serviciul sovietic de
informaţii militare], precum şi de la alte servicii). Lucrul
de care îmi amintesc este acela că, înainte ca Ceauşescu
să părăsească clădirea cu helicopterul, l-a invitat
pe ministrul-consilier al ambasadei sovietice, V. Pozdneakov,
şi a acuzat direct Uniunea Sovietică de a fi susţinut
mişcările de protest.'“ (30)

După discursul de la Congresul al XTV-lea, când îndrăznise
să evoce frontierele sovieto-române, pactul Ribbentrop-
Molotov şi Moldova, Ceauşescu se opunea
URSS-ului, URSS-ul lui Gorbaciov, de care Departamentul
de Stat american avea încă nevoie! Firele se legau.
în acest grup, există o persoană lipsită de temeri şi
care a propus o povestire cât se poate de limpede care
anulează toate celelalte mărturii şi informaţii: tenebrosul
bărbos Gelu Voican Voiculescu. Pentru el, romanul poliţist
al revoluţiei începe pe 21 decembrie. Coboară din
birou, foarte surprins să constate că Ceauşescu este huiduit
în timp ce vorbeşte din balconul Comitetului Central.
Apoi „a acţionat destinul", va spune el. Se duce la
hotelul Intercontinental, unde stă până la miezul nopţii.
Participă la construirea baricadelor şi la incendierea
maşinilor. Asistă la sosirea muncitorilor. Şi acolo, lângă
baricadă, vede căzând primii morţi.

„Cine trăgea pe 19 decembrie 1989?“, îl întreabă un
jurnalist (31). „Nu militarii, ci oameni care se aflau într-o
clădire a băncii Societe Generale, unde erau multe birouri
ale unor firme străine.

— Nu erau agenţi ai Securităţii sau ai armatei?
— Nu, erau străini.
— Mercenari?
— Nu. Nu pot să vă spun mai multe, dar am cunoscut
un român, de pildă, care fusese recrutat de CIA şi
care fusese trimis în secret în acele zile. El a tras asupra
mulţimii. Dacă forţele din faţă ar fi deschis focul, ar fi
fost o baie de sânge. Aceşti străini trăgeau într-un mod
foarte calculat, foarte profesional.
— Dar cine a cerut, de pildă, acelei persoane să tragă?
— Era plin de agenţi străini aici. Dacă ne uităm pe
numărul de persoane intrate în România pe la punctele
de frontieră, vedem că, în decembrie 1989, se aflau de
zece ori mai mulţi turişti sovietici decât în ceilalţi ani.
Aproximativ şaizeci şi şapte de mii au venit cu maşina,
şi mai ales de aceeaşi vârstă. De fapt, cred că au acţionat
foarte puţin. In ultima clipă au renunţat la o invazie."

Această versiune fantasmagorică face parte din dezinformare,
după modelul Timişoara, prin umflarea cifrelor
- reprezentantul Inturist vorbeşte de o sută douăzeci
de turişti sovietici şi nu de şaizeci şi şapte de mii! - şi
prin invocarea prezenţei agenţilor serviciilor secrete
străine. Străinii au tras. Astfel, armata este scoasă din
cauză! Această poveste îndrăzneaţă a lui Gelu Voican
Voiculescu suscită o întrebare naivă: în perioada Crăciunului,
Securitatea ar fi lăsat să se plimbe peste
şaizeci de mii de „turişti" sovietici pe drumurile înzăpezite
şi lunecoase? Asta ar fi însemnat că o face de comun
acord cu Moscova!

Gelu Voican îşi continuă romanul de aventuri. Il
întâlneşte pe Iliescu - întâmplător! - pe 22 decembrie la
televiziune şi nu se mai desparte de el. Vajnicul activist
nu este prea surprins de acest devotament anonim şi
brusc din partea bărbosului. Şi, apoi, informaţia-bombă,
după arestarea lui Ceauşescu, el, Voican, de capul lui,
hotărăşte uciderea Ceauşeştilor!

„Dumneavoastră aţi luat hotărârea de a-i ucide?
— Da. Stănculescu a început să dea telefoane. Apoi
m-a anunţat că totul era pregătit: Aştepta doar ordinul.
Mi-a dat un număr de telefon special cu trei cifre. I-am
spus: «Când vă voi spune „recursul la metodă44, trebuie
să-l omorâţi.» Dar mi-a fost teamă să iau singur această
decizie. Am vorbit cu Iliescu. El nu era de acord. Spunea
că este o greşeală să începi exerciţiul unei noi puteri
cu o crimă. Trebuiau judecaţi.
— Dumneavoastră v-aţi ocupat de organizarea procesului?
— Da, am insistat să fie suprimaţi."

Gelu Voican pare să uite de prezenţa lui Brucan, a lui
Virgil Măgureanu şi îşi atribuie un rol care i-a fost destinat,
lui, simplu trecător bucureştean, cetăţean cât se
poate de obişnuit. Povestirea e plină de amănunte sinistre.
Gelu Voican Voiculescu povesteşte înmormântarea
Ceauşeştilor: „în nebunia de atunci, i-am uitat la morga
spitalului militar. Pe 29 seara, mi-am adus aminte. I-am
întrebat pe ceilalţi ce facem cu ei? Petre Roman şi Iliescu
mi-au spus: «Gelu, e problema ta. Tu voiai să fie
ucişi. Ocupă-te de asta.» Totul era complicat. Ceauşescu
şi soţia sa nu aveau acte din 1961. Trebuia să-i declar la
registrul stării civile. Cimitirul nu putea să-i înhumeze
fără certificat de deces. Era vorba de o moarte violentă." (32)

In ciuda extravaganţelor, povestirea lui Voican este
utilă: potrivit scenariului său, armata nu a tras, Iliescu
devine un domn plin de scrupule, iar Gelu este un erou
a cărui hotărâre a pus capăt violenţelor, odată ce cuplul
a fost executat. Rămân însă multe pete albe: cu cine
vorbea generalul Stănculescu la telefon? Şi de unde au
venit de fapt ordinele? Gelu Voican nu spune.

Generalul Stănculescu este, indiscutabil, unul dintre
personajele-cheie ale acelor zile. Trebuie plasat în categoria
acelor câţiva ofiţeri de rang înalt, formaţi la Moscova,
ca toţi înalt gradaţii armatelor din pactul de la
Varşovia, care a visat şi încercat, de la începutul anilor
1980, să-l răstoarne pe Ceauşescu?

Tentativele de conspiraţie datează, într-adevăr, din
acea perioadă: degradarea situaţiei socio-economice şi
politice devine în acel moment flagrantă. Serviciile lui
Ceauşescu nu ezită să-i urmărească şi să-i ameninţe pe
opozanţi până în străinătate. Scriitorii Paul Goma şi
Virgil Tănase scapă la limită de o otrăvire criminală şi
sunt protejaţi de serviciile franceze. Autoarea acestei
cărţi, pe atunci tânără profesoară la INALCO (33), este „invitată"
ferm de către consilierul cultural al ambasadei
române şi agentul de influenţă Cristian Popişteanu să
înceteze „să mai atace statul român".


Note:

(28). Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 136.

(29). „Piaţa Veche“, în limba rusă. Adresa sediului Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice, Staraia Ploşcead desemna, de
asemenea, în mod familiar, însuşi vârful sistemului sovietic.

(30). Conversaţie cu autoarea.

(31). Jurnalistul care pune întrebarea se înşală în privinţa
datei. Este vorba de fapt despre 21 şi 22 decembrie.

(32). Gelu Voican, în Le Combat, nr. 313, iunie 2000.

(33). INALCO, Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris.



va urma












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu