sâmbătă, 6 iunie 2015

Imposibila neutralitate (XVI)


Gheorghe Grigurcu




Tovarăşul „Dumnezeu”


Confesiunea reprezintă, în genere, un mijloc de purificare.
Capacitatea sa lustrală e utilizată nu doar în biserică, ci
şi în viaţa spirituală în sens larg, în virtutea principiului că
recunoaşterea adevărului are un caracter benefic, alcătuind o
opoziţie la neadevăr, care e Răul. Intîlnim deseori spovedanii,
în literatură ca şi în viaţa de toate zilele, cu emoţia unei reîntoarceri
expiatoare a omenescului în albia sa. Atît cel ce se
spovedeşte, cît şi cel ce primeşte spovedania realizează un
spor duhovnicesc, compun, prin lăuntrica lor conivenţă, o inefabilă
comunitate a Binelui. Dar pentru a-şi îndeplini misiunea,
se cuvine ca mărturisirea să fie de bună credinţă. O confesiune
falsă e de două ori vinovată: o dată prin minciuna în sine, a
doua oară prin uzurparea gestului mînturii. E ca şi cum un
brigand s-ar deghiza într-un costum preoţesc. O asemenea
penibilă impresie ne-o face cartea lui Dumitru Popescu, cel
supranumit blasfemitor, însă nu fără o anume noimă, Dumnezeu,
Am fost şi eu cioplitor de himere (Ed. Expres). „Mă
străduiesc să mă detaşez cît mai mult de trecut pentru a fi
imparţial şi a depune o mărturie cinstită despre epoca mea,
despre contemporanii mei, despre halucinanta experienţă pe
care a trăit-o întreg acest neam”, declară autorul. Să vedem
cîtă acoperire au atari pretenţioase cuvinte, în textul său.

Ştim prea bine cine a fost Dumitru Popescu: unul din cei
mai înalţi şi crînceni nomenclaturişti români, însărcinat de către
Nicolae Ceauşescu cu ideologia, adică ajuns mai marele propagandei dictatorului. Un Goebbels român (să ne amintim că şi
celebra căpetenie nazistă şi-a început cariera ca scriitor, deşi
n-a avut prilejul a şi-o încheia în acclaşi fel; a lăsat, totuşi,
posterităţii un jurnal meticulos). Dumitru Popescu e cel ce a
strigat primul, în cele patru zări ale lumii, că patronul său este
un nou Cezar, Pericle, Frederic cel Mare, Napoleon etc, A
fost arhitectul principal al cultului personalităţii unuia dintre
tiranii odioşi ai acestui veac. Care e azi atitudinea sa faţă de
cel pe care l-a adulat cu josnicie, dînd tonul corului de proslăviri
demenţiale ce ne-au făcut de rîs, ori, în cel mai bun caz,
au stîmit compătimirea societăţii civilizate? „Pe unde am lucrat
m-am străduit să transcriu rigidităţile excesive ale lui Ceauşescu
într-o notă raţională”, declară numitul. Cum? Alimentîndu-i
paranoia? Ploconindu-se neîncetat în faţa lui? Îndemnîndu-i
(obligîndu-i) şi pe alţii să proccdeze la fel? Dacă i se pare
comisarului suprem al ideologiei de odinioară că megalomania
dictatorului era „o încredinţare ieşită din cadrul firesc al
judecăţii umane”, de ce a încurajat-o din răsputeri? Inclusiv
atunci cînd semnele de iremediabilă descompunere a epocii
de aur calp deveniseră pentru toată lumea vizibile! Minţea
Dumitru Popescu atunci cînd se bătea cu pumnii în piept,
susţinînd că Ceauşescu e unul din marile piscuri ale istoriei,
„Alesul, Mesia, trimisul să realizeze pe pămînt ideca absolută”,
ori minte acum, cînd încearcă a se distanţa de ignobila sa
apologie?

De fapt, fostul cepexistîşi conservă în apreciabilă măsură
impudica sa admiraţie. Sub frazele contradictorii, bîjbîitoare,
ea se poate descifra cu destulă claritate: „Lui Ceauşescu nu i
se poate pune în cîrcă sistemul. Şi nici culpa unor intenţii rele
faţă de ţara şi poporul său. Dimpotrivă, s-a dăruit lor atît cît a
fost”. Ca şi cum sistemul a fost un taifun pe coastele Floridei
sau erupţia vulcanului Pinatubo. Ca şi cum ţara şi poporul
nostru ar fi fost aduse la sapă de lemn de către stihii. Şi o
imagine pe care am socoti-o idilică, dacă n-ar fi hilară în
stridenţa minciunii sale: „în clipa cînd s-a convins că poporul
îl repudiază (...) a lăsat totul baltă şi a plecat în bejenie”.
Suplimentar, asiduitatea admiraţiei Dumnezeului de la C.C.
se extinde şi asupra lui Gheorghiu-Dej: „începusem să-l preţuim
pe Dej ca pe un conducător de talie înaltă” . Ar putea vorbi
cineva despre caracterul abuziv al puterii liderilor comunişti,
despre faptul că s-au cocoţat în vîrful piramidei în absenţa
unui sistem democratic? Dumitru Popescu vede lucrurile ca
pe vremea cînd oprima şi mutila sufletele în impozantul său
birou de satrap: „Dimpotrivă, funcţiona un sistem complicat
de promovare, de alegere, de mandatare. Numai de auto intitulare
ca lideri nu se putea vorbi în sistemul organizatoric al
perioadei”. în optica d-salc, geniul Carpaţilor era însăşi legitimitatea
întruchipată: „Să-i spui lui Ceauşescu, după 25 de ani,
că s-a autoproclamat conducător, e prea mult. Acumulase o
întreagă istorie”., Am fi trăit un sfert de veac cu psihopatul
dictator deasupra, „fără conştiinţa că este un farseur, un uzurpator,
un conducător nerecunoscut de ţară”. A cui conştiinţă,
d-le Dumitru Popescu? A dv.? A complicilor dv.? Căci nu era,
oricum, a poporului care a îndurat frigul, foamea, întunericul,
represiunea, demagogia fără drept de replică, a poporului care
l-a răsturnat cu preţul jertfei de sînge! Să vedem care e opinia
memorialistului în legătură cu Elena Ceauşescu, asupra căreia
susţine că ar depune „o mărturie cinstită”: „Ea era şefa şefului,
această anomalie decurgînd din unicitatea autorităţii maxime
de la care se împărtăşea. (...) Pcntai a facc să funcţioneze bine
acest raport între ea şi Ceauşescu şi raportul între ea şi ceilalţi
demnitari, i-a inoculat lui Ceauşescu o neîncredere profundă
în toţi colaboratorii. (...) Deci i-a întărit şi amplificat propriile
lui convingeri deviate. A găsit că aici se afla punctul lui slab
şi i-a cultivat paroxistic iluzia că numai creierul lui poate pătrunde,
descifra, prevedea”. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, de
ce - Dumnezeule veritabil! - de ce falsul Dumnezeu a prea-
mărit-o ani în şir? Iar dacă a preamărit-o ca pe o zeitate asiatică,
nu s-a asociat oare la acţiunea sa sceleraţă de „întărire şi amplificare” a „convingerilor deviate” ale tiranului? Şi nu trebuie,
în consecinţă, să-i împărtăşească răspunderea în faţa istoriei
îngrozite?

Insă Dumitru Popescu e prea laş pentru a trage concluzii
ferme într-o direcţie sau alta. Textul d-sale se ţese din bîiguielile
unei logici dereglate, care nu-şi asumă nici trecutul, nici
prezentul, ciugulind din ambele fărîmele unor mizerabile încercări
de justificare personală. Pretinzînd că n-are alt ţel decît
„să scormonească adevărul”, sumbrul nomenclaturist îl îngroapă
cît mai adînc cu putinţă, într-un discurs în zig-zag. După ce
l-a înălţat pe marele cîrmaci la zenitul oricărei aprecieri posibile,
afirmă fără clipire: „în mare măsură, în foarte mare
măsură, căderea lui Ceauşescu a coincis cu aspiraţiile şi interesele
mele”. Cum e cu putinţă aşa ceva, dacă Ceauşescu era
omul providenţial al românilor, cel mai mare patriot etc., etc.?
Ce fel de „aspiraţii” şi „interese” personale s-ar fi putut opune,
în mintea unui ins onorabil, unui asemenea personaj mesianic?
Cu atît mai mult cu cît acesta l-a încălzit la sîn şi cu cît mica sa
„dizgraţie” l-a păstrat la o treaptă de confort şi privilegii cu
foarte mult peste creştetele muritorilor de rînd. Mai susţine
insolentul memorialist: „Toată lumea era de acord că restricţiile
lui Ceauşescu fuseseră subiective, arbitrare, brutale, iraţionale”.
Care „toată lumea”? Parcă adineaori pretindea că despotul
era un „conducător recunoscut de ţară” ! Şi, în orice caz,
continuitatea encomiilor d-sale publice n-a lăsat nici un loc
vreunui dezacord cît de uşor, n-a reflectat umbra vreunei cît
de vagi nemulţumiri. Cum îşi permite ipochimenul să vorbească
în numele unei nemulţumiri pe cît de reale, pe atît de străine
de cugetul şi de comportarea sa?

Incă un şir de aserţiuni ce nu se pot concilia. Pe de o
parte, Dumitru Popescu îşi exhibă o „dezangajare” (la spartul
tîrgului), un scepticism generalizat, vecin cu Eclesiastul, în
faţa deşertăciunii a toate ce sînt (un soi de barbă albă ă la Ion
Dincă): „Aş atrage atenţia oamenilor, cu ultima suflare, asupra
relativităţii tuturor ideilor, adevăairilor şi idealurilor, asupra
efemerităţii tuturor făpturilor şi lucrurilor, asupra perisabilităţii
tuturor entuziasmelor şi a deşertăciunii oricărei încrîncenări”.
Pe de altă parte, uitînd că a vorbit cu solemnitatea unui muribund
pocăit, pledează iarăşi în favoarea comunismului, într-un
fel, e drept, discontinuu, presărat cu inconsecvenţe, cu
întorsături inedite ale tendenţiozităţii, însă într-o direcţie ce
poate fi socotită dominantă în spusele sale. Nu-1 duce gîndul
că Revoluţia din decembrie s-a născut din exasperarea unui
popor împotriva unui regim aberant, impus de o ocupaţie străină,
regim pe care l-a slugărit cu cinică rîvnă. După d-sa, în
decembrie, „în esenţă s-au înfruntat comuniştii cu comunismul”.
Atît. De „vină”, deci instigatorii, trăgătorii de sfori,
ar fi fost „tovarăşii” nemulţumiţi din pricini meschine, pe care
cîrmuirea ceauşistă „i-a scos din famtea bucatelor”, dornici
de-a se afla la start pentru o „nouă cursă” a parvenirii: „Fără
toţi aceştia, revolta, sau rebeliunea, sau ce-a fost, se înăbuşea
în faşe şi n-ar fi existat nici tranziţie, nici «stat de drept», nici
privatizare şi nici magnifica prăbuşire ce le însoţeşte”. Oare?
Miopia arogantului demnitar comunist să fie atît de profundă?
Să nu priceapă că, în realitate, companionii săi întnx conducerea
comunistă au profitat de revolta mulţimilor, că au detumat-o
în folosul lor? Că au vîrît în însăşi inima revoluţiei pumnalul
unei contrarevoluţii? Să-i urmăm însă năduful de comunist
decepţionat. Il preocupă îndeosebi „motivaţiile supărării comuniştilor pe comunism”, care pot fi găsite - cum altfel? - recurgînd la clasica metodă a dosarelor de cadre. Nu ne revelă acestea miraculosul efect al apartenenţei de clasă, al „originii”?
Mistica partidului nu cunoaşte o revelaţie mai înaltă. Ce „origine”
au neocomuniştii noştri? Memorialistul constată neted:
„Unii au intrat în partidul comunist pentru a-şi răscumpăra
păcatele originare - fiii foştilor chiaburi, foştilor militanţi ai
partidelor burgheze interbelice, fiii de legionari, de preoţi, de
intelectuali anticomunişti din convingere sau doar prin formaţie.
Au intrat în partid ca să li se «ierte» trecutul familial, ca să
primească viză pentru «lumea nouă», ca să fie şi ei «în rînd cu
toţi», ca să nu rămînă pe treapta de jos, în umbră, ca să evite
suspiciunea, să şteargă ambiguitatea personalităţii lor, ca să
se ridice, să se afirme, să capete libertatea de mişcare”. Carieristul
vede pretutindeni carierişti. Trădarea comuniştilor e înfierată
cu vehemenţă revoluţionară şi chiar cu oarecare spumă
stilistică: „Formal, şi-au însuşit tot, au arătat zel, au plusat, ba
chiar au muncit din greu, au afişat seriozitate şi credinţă faţă
de noul regim. în realitate au rămas străini comunismului, i-au
păstrat mereu un dinte. L-au speculat, folosindu-1 pentru a se
realiza în viaţă, dar l-au detestat, l-au urît. Cei care au putut
să-i facă rău, i-au făcut, dar mulţi au aşteptat cu speranţa, chiar
şi numai în subconştient, că odată îşi vor săra ficaţii, îl vor
putea pălmui şi scuipa, îi vor arunca în obraz scîrba şi duşmănia,
vor dănţui pe mormîntul comunismului” . Istoria, crede
Dumitru Popescu, le-a îngăduit, prin impenitentul său capriciu,
a-şi lua revanşa. Nu sîntem departe de amintirile colonelului
Lăcusteanu, mărginitul reacţionar fudul, care-i făcea cu ou şi
cu oţet, din aceleaşi motive de clasă, pe luptătorii paşoptişti.
Numai că urmaşul său se aventurează şi pc planul judecării
mapamondului: „Să nu uităm nici de Gorbaciov, ultimul papă
roşu de la Kremlin, şi despre care se spunea că provine, ca şi
soţia lui, dintr-o familie de culaci prăpădiţi, pc vremea lui
Stalin, prin lagărele din tagma siberiană. Poate, dacă s-ar căuta
cu atenţie, şi în biografia lui Elţîn s-ar găsi o asemenea plagă
neînchisă. Altfel ar fi tras el cu tunul în ultimul parlament
sovietic?” Pasajul e, să recunoaştem, gustos. Deloc „scîrbit
de politică”, aşa cum ar vrea să ne facă a crede, fostul valet
ideologic al dictatorului alcătuieşte o foarte „pe linie” fişă a
situaţiei din decembrie: „Evident, au intervenit puternici factori
radicali, atît din interior cît şi din afară. Din exterior, rivalii
personali ai lui Ceauşescu, aliaţi cu rivalii sistemului şi chiar
cu rivalii poporului român. în interior, cercuri politice conservate
de-a lungul deceniilor pe poziţii ostile comunismului,
prinzînd momentul nemaisperat al restaurării capitalismului”.
Pe fragmente, cepexistul nil se dezminte, aşadar. Intermitent,
nu e un „renegat”...

Dar statornicia opiniei ortodoxe nu-1 ţine mult. întocmai
ca „trădătorii”, „carieriştii”, „aventurierii” la care se referă şi
care s-au dezideologizat pentru a avea din nou acccs la putere,
Dumitru Popescu nu pregetă a renunţa nu doar la vederile sale
anterioare, mai mult decît răspicat afirmate, ci şi la pura recunoaştere a realităţilor arhicunoscute. Cu scopul, nu tocmai greu
de dedus, de a-şi apăra pielea. încercările d-sale seamănă leit
cu cele ale foştilor căpetenii ale hitlerismului, care au cheltuit
multă cerneală, în amintirile lor selective şi trucate, spre a se
disculpa de hitlerism. Hannah Arendt a analizat fenomenul în
chip convingător. Pioasa reafirmare a ccauşismului alternează,
aşa cum am văzut şi ciinr putem vedea mereu, sub condeiul
memorialistului nostru, cu disocierea de acesta. Cîrmuitorilor
postdecembrişti li se reproşează „confuzia” dintre dictator şi
organele sale politice: „Au asimilat cu Ceauşescu Comitetul
Politic Exccutiv şi l-au arestat, i-au înscenat un proces penal,
au înfundat cu el închisorile (...) Au confundat cu Ceauşescu
şi Comitetul Central şi au înccput să-l prigonească”. Şi oare
n-au procedat, măcar de astă dată, just? Chiar dacă sub presiunea
mentalităţii revoluţionare, încă active? N-au fost atît CPE
cît şi CC simple adunări de figuranţi? Şedinţele nu erau simple
maşini de închinăciuni, litanii, aplauze? N-a fost însuşi Dumitru
Popescu, ca membra al acestor înalte foruri de mameluci,
identic cu fiinţa dictatorului, cu „geniala” sa gîndirc? Stîngace,
inutilă strădanie dc-a ieşi din rînd! în acelaşi sens, Dumitra
Popescu, vădit neinspirat, face caz de ... democraţie. îl doare
lipsa ori insuficienţa democraţiei, la noi, evident, după decembrie:
„într-un regim autoproclamat democratic, pluralist,
flecare om are dreptul să-şi exprime opinia asupra destinului
său şi a colectivităţii sociale. A ignora complet masa atunci
cînd îi hotărăşti viitorul - aceasta înseamnă democraţie? (...)
In ţările occidentale, toate chestiunile de importanţă naţională
se rezolvă prin referendum. In Elveţia, cînd s-a pus problema
construirii unor centrale atomo-electrice, a fost chemat să hotărască
prin vot întregul popor. (...) La noi nu a avut nimeni
acest curaj. Poporul n-a fost întrebat nimic despre calea de
dezvoltare economico-socială de viitor a României”. Ar fi
amuzant, dacă n-ar fi mai întîi dezgustător. Marele campion al
antidemocraţiei, care tăia şi spînzura în domeniul literelor şi
artelor, care aproba fără crîcnire scelerata politică ceauşistă
în toate „domeniili”, încurajîndu-i arbitrariul, se vrea un campion
al democraţiei. Ne putem uşor închipui la ce sancţiuni
l-ar fi supus, din proprie iniţiativă, pe cel care ar fi dat glas
unor atari gînduri în răstimpul „epocii de aur”. Acum, procedează
aidoma lui Goring, care, la cîteva zile după capitularea
Germaniei naziste, afirma plin de emfază, într-o convorbire
cu jurnaliştii americani, că doreşte să pună umărul la reconstrucţia
noii Germanii (Goebbels avusese bunul simţ de a-şi
lua viaţa).

N-am dori să ocolim din sumarul nostru conspect închinat
masivului op fariseic, capitolul închisorii. Personajul de care
ne ocupăm, blazat de îmbuibare şi ultraconfort, o întîmpină
iniţial cu gîndul la „insolitul aventurii”. Asemenea unui bogătaş
american dornic de senzaţii tari, ar vrea să petreacă în puşcărie
cîteva zile, deoarece trăise „prea mult într-o atmosferă placidă”.
II irită însă prelungirea acestei „aventuri” carcerale peste limitele
rezonabile ale unui program de distracţie: „Dacă experienţa
ar fi avut o durată programat limitată, ar fi fost cu totul altceva”.
Socotind, totuşi, că „şi o vizită în iad este interesantă”, nu
pregetă a se compara eu Dante. Chiar aşa: „Cînd Dante este
condus de Virgiliu în infern, tot timpul ochii lui cercetează,
fotografiază, acumulează, se încarcă de fantasticul material
documentar, în întregime inedit. Dar ştia că nu va rămîne acolo,
că se va întoarce în vechea, binecuvîntata şi dulcea lui viaţă
de pămîntean”. Aşa cum bănuim că ştie şi Dumitru Popescu,
într-o ţară în care nimic prea grav pentru d-sa nu s-ar fi putut
petrece, deoarece comuniştii i-au înlocuit pe comunişti. Deşi
n-a ajuns nici la Aiud, nici la Sighet, nici la Gherla, nici la
Rîmnicu Vîlcea, nici la Canal, sensibilul nomenclaturist, care
a reprezentat, la cel mai înalt nivel, regimul concentraţionar
(doar n-ar putea pretinde că şi sub Ceauşescu n-au fost întemniţaţi
şi n-au murit oameni din motive politice!), se plînge pe
ton înalt, de detenţia de care a avut parte. Cum se plînge? Intr-un
chip foarte interesant: „Am fost băgat în puşcărie nu ca un
potenţial militant politic periculos pentru puterea nouă, ci ca
un borfaş de rînd. Aceasta este lumea ce mi-a fost rezervată, a
deţinutului de drept comun, a hoţilor, violatorilor, jefuitorilor,
asasinilor. Mai josnic decît atîta nici că se putea”. Ba se putea,
domnule lamentuos! Memorialul durerii, ca şi nenumărate alte
documente, ne arată că se putea! Iar cît priveşte indistincţia
dintre deţinutul de conştiinţă şi cel de drept comun, nu cumva
este o „găselniţă” pe care a cultivat-o, pe scară largă, Periclele
şi Napoleonul românilor? Idolul dv., în cadrul religiei materialist
dialectice şi istorice? Oare cine, dacă nu acesta, s-a străduit
a disimula nemulţumirea crescîndă împotriva regimului său,
asimilîndu-i actele, în chip fraudulos, delictelor de drept
comun? în uşurătatea sa speculativă, în mişcarea sofistică a
meditaţiei sale de nomenclaturist întărîtat, Dumitru Popescu
îl invocă, drept termen pozitiv, nu pe altcineva decît pe Stalin:
„Vedeţi, sceleratul acela de georgian (...) a avut măcar fair
play-ul, elementara probitate civică să acorde victimelor sale
statutul de rival politic, să recunoască periculozitatea lor pentru
propria sa putere. Nu i-a numit duşmani ai lui personali, ci
«duşmani ai poporului»”. Am fi crezut că fostul cepexist poate
înălţa rugi de mulţumire cerului ideologic pentru că n-a ajuns
în numita categorie. Dar neavînd, pesemne, ceva mai bun de
făcut, d-sa acuză puterea actuală că nu l-a tratat conform baremului
stalinist: „Nouă ne-au refuzat reprezentanţii noii puteri
acest elementar gest de fair play politic. Ca atare şi perspectiva
ce ar fî derivat de aici. A transfigurării suferite din punct de
vedere politic de cei stigmatizaţi pe vremuri cu anatema lui
Stalin”. Deci, cum s-ar părea, ar pofti şi cununa de martir! Nu
e prea-mult, pentru o singură viaţă de om, şi condiţia de cepexist
şi martirajul? Nu v-ar strica mai puţin masochism şi mai mult
realism, tovarăşe Dumnezeu!

Ceea ce frapează în pledoaria ex-demnitarului Dumitru
Popescu este însă, mai presus de toate, conştiinţa d-sale de
inocenţă. Nici o urmă de pocăinţă, nici o remuşcare nu-i întunecă
ţeapăna încredere în „dreptatea” sa de privilegiat. Să fie
sentimentul de nomenclaturist, aşa cum observa un sovietolog,
un substitut al transcendenţei, un surogat de absolut? Dumitru
Popescu continuă a sta rigid, cu o neclintită morgă protocolară,
ca la faraonicele festivităţi ceauşiste, în faţa unei opinii publice
care nu mai e cenzurată. Postura d-sale reprezintă un amestec
de impertinenţă şi burlesc. Gomosul autor kitsch nu pare a
realiza o clipă ideea că poate fi învinovăţit nu numai de genocidul
din decembrie (deşi nici această ultimă crimă a dictaturii
n-a căzut din cer senin şi nu poate fi atribuită doar executatului
de la Tîrgovişte), ci şi de o întreagă, sinistră carieră de căpetenie
a totalitarismului, de om de încredere al cîrmaciului dezaxat,
pe care l-a stimulat în demenţa lui, din răsputeri. De un şir
lung de propoziţii ultrademagogice, perfidii, acte represive,
fărădelegi de tot soiul, care au umbrit cultura acestei ţări şi au
schilodit destinul unora dintre slujitorii ei. Cu toate acestea
n-are nici o mustrare de conştiinţă. Dimpotrivă, îşi susţine cu
ţîfnă onorabilitatea de burtă-verde de partid. Fără nici o jenă
afirmă că face parte din „grupul acela de oameni bătrîni, serioşi,
muncitori, paşnici” (cepexiştii!), care „au dus o viaţă decentă”
(sic!). Şi iarăşi ciupeşte coarda patetică: „Cel mai distrugător
pentru conştiinţa umană este sentimentul nevinovăţiei ultra-
giate. Există o deosebire fundamentală între infractorul care
suportă consecinţele actelor sale, săvîrşite în deplină cunoaştere
a riscurilor, şi omul care nu a făcut nici un rău, asupra căaiia
năpasta cade din senin”. Dar avem impresia că situaţia e şi
mai dramatică atunci cînd infractorul nu are luciditatea trebuitoare
pentru a-şi judeca urmările propriilor fapte. Cînd, vinovat
fiind în mod indubitabil, are iluzia unei stări angelice ori o
simulează. Căci un asemenea infractor rămîne un potenţial
pericol social. E un energumen care-şi poate actualiza în orice
clipă răul ce intră în constituţia sa obiectivă.
Avem bănuiala că, dacă ar mai fi trăit, Nicolae Ceauşescu
însuşi ar fi emis acum texte de explicaţie şi disculpare, cu
scopul de-a ne dovedi că n-a fost atît de... ceauşist cum se
crede.


P.S. 
Dumitra Popescu ne-ar putea imputa, aşa cum a
încercat, într-o publicaţie păunesciană, că ne folosim de prefabricate ale „propagandei anticomuniste”, aşadar că ne alcătuim zidul din cărămizi precare ale banalităţii. N-avem pretenţia de a fi neapărat originali. Uneori adevărul e obligat a lua faţa banalităţii. Cînd cineva susţine că soarele răsare de la
apus, trebuie să-i reamintim formidabilul loc comun că răsare
de la... răsărit. Şi fără a face pînă nu demult obligatoriul ocol
prin bibliografia crepuscularului Sadoveanu. N-are rost a torsiona cuvintele şi a propune paradoxuri la fiecare pas. Cînd
sîngele (hai să facem o concesie şi să zicem: fie şi cel intelectual)
şiroieşte de pe mîinile unui individ, care şi-a agresat semenii,
în văzul lumii, la ce bun disputele în materie de filosofic a
dreptului şi despicarea în patru a firului jurisprudenţei?



va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu