MIRCEA CĂRTĂRESCU
În cursul ritualului aveau să se-ntîmple o moarte şi o renaştere. Fiinţa nou născută va fi dincolo de bine şi de rău, putînd pătrunde astfel în necunoscutul de dincolo de tegumentul lumii noastre, dar energia enormă cerută pentru depăşirea iluziei avea să fie captată printr-o abominabilă crimă. Iată, deci, ce trebuia să-mpiedice poliţia, pe care metafizica şi religia n-o impresionau nici cît negru sub unghie. Aveau pentru asta cîţiva ani la dispoziţie, în care aveau să supravegheze zi şi noapte locuinţa lacustră, să-l şicaneze pe Albinos în afacerile lui clandestine şi mai ales să-ncerce să detecteze din vreme victima, despre care în raportul profesorului Schrinke se spunea ("se ghicea" ar fi o mai bună expresie) că trebuia să fie foarte tînără şi cu pielea de culoare neagră.
La trezire, în patul cu baldachin pe al cărui brocart aurit deschidea ochii în fiecare dimineaţă ca să vadă iar licorna odihnind cu capul în poala fecioarei, Cecilia îi zîmbise leneş "unchiului Monsu", cum o făcea în fiecare zi de miercuri, de cînd se ştia. De ce asista albul cu trăsături negroide şi păr lînos o dată pe săptămînă la trezirea fetei? De ce Melanie şi apoi Veve îi arătau mereu o ciudată deferentă şi-i făceau toate chefurile? Sau caraghiosul de Cedric, care răbda ca fata să-l împungă-n fese cu ace subţiri de aur şi făcea pe clovnul zi de zi, prostindu-se, jonglînd cu farfurioare şi ananaşi, împleticindu-se ca un beţiv, scoţînd dintr-un saxofon strîmb mieunaturi ca de pisică pînă cînd îi smulgea fetei un zîmbet, după care, fericit, pleca din nou la slujba lui? Ce relaţii de rudenie erau cu adevărat între ei, în lumea aceea de mătuşi, unchi şi verişori, dar fără părinţi şi fără nici o urmă de trecut? Fusese o prinţesă a acestei mici lumi de cînd se ştia: Albinosul, Melanie, Cedric, foarte rar fratele Armando (dar atunci Cecilia se simţea ciudat, ca şi cînd ea n-ar fi avut privire s-o întoarcă prelatului care-o privea cu marii lui ochi cenuşii, aşa cum un exponat de muzeu sau un peşte dintr-un acvariu nu te studiază şi el la rîndul lui cînd tu îl studiezi), apoi, de cîţiva ani, mica ei cameristă Veve... Cecilia era prea obişnuită cu ei (şi cu aproape nimeni altcineva, dacă nu-i socotea drept fiinţe omeneşti pe copiii negri care ― niciodată n-ar fi putut spune cîţi sau ai cui erau ― se hîrjoneau în umbră, prin colţuri sau apăreau spectral, lipăind spre bucătărie) ca să o obsedeze aceste enigme, dar, în momentele ei de singurătate, în faţa oglinzii de cristal, privindu-şi în aerul albăstriu fabuloasa frumuseţe exotică, se pomenea atingîndu-şi cu degetele buzele pline şi tatuate şi în-trebîndu-se cu voce tare: "Cine sînt eu?" La sunetul vocii ei, dublat de clinchetul ineluşului de sticlă pe dinţii cristalini, apărea însă imediat Veve, iţindu-şi în oglindă căpşorul plin de panglici şi mai prinzîndu-i în păr un pieptene sculptat în os. Trista întrebare se disipa arunci în golul opalin al lădoiului colonial pînă căpăta aerul frivol al unui capriciu.
Întreaga dimineaţă Melanie şi Veve trudiseră la pregătirea ei pentru "ceremonie". Marea ceremonie despre care toţi îi vorbiseră de cînd era micuţă, mai întîi sub forma unor basme care o-ncîntau şi o îngrozeau, apoi în parabole şi aluzii cărora nu izbutea să le dea de capăt. Cînd, cu cîteva zile-nainte, primii stropi de sînge se scurseseră, alunecînd ca nişte lacrimi pe coapsele ei de abanos, mătuşa Melanie, cuprinsă de un tremur bizar, îi spusese, clănţănind din dinţi, că se apropie Ceremonia. Un pui de pisică, subţire şi cu urechi caraghios de mari, cu care Cecilia tocmai se juca, dîndu-i degetele de la picioare să i le roadă şi să le scarmene cu labele din spate, îşi întinsese botul şi linchise din rouă menstruală înainte ca fata să se fi putut ridica. Melanie sărise atunci ca un demon, cu nările de leoaică dilatate şi ochii injectaţi, apucase pisicuţa de cap şi o sfîşiase în două, azvîrlind bucăţile de carne şi blană în zbatere pe rafinatul covor persan cu desen de păunite. Priveliştea îi făcuse rău şi plăcere Ceciliei, care simţise atunci, prima oară, spasmul dorinţei de bărbat în scoica ei sigilată. Acum era-mbrăcată în dessous-uri de mătase, unsă pe faţă şi pe sîni cu uleiuri mirositoare, fardată rafinat şi înfăşurată în cea mai splendidă rochie, cu focuri de lame, cu licăriri de piele de anacondă şi cu ape de albastru electric, la care se asorta de minune turbanul de mătase cu model floral. Monsieur Monsu asistase, fără să se plictisească, la complicatele operaţii cosmetice şi vestimentare care duraseră aproape opt ore. Înfundat într-un fotoliu de răchită, o privea pe Cecilia ca pe-o logodnică mistică sau ca pe-o zeiţă.
Iar acum, lîngă Cedric, privind fascinată vitrina medicală de vizavi, ocultată din cînd în cînd de trăsurele trase de catîri ce-şi scoteau prin pălăriile de fetru urechi lungi şi neliniştite, de limuzine de culoarea lămîii şi chiar, o dată, de un dric gol, cu ferestre strălucitoare şi sculpturi flamboyante în abanos, Cecilia o aştepta răbdător pe mătuşa ei, care nu mai ieşea pe uşa de sticlă. În cele din urmă, monstruoasa negresă apăru, păşind important şi cărînd în braţe un fel de sacoşă uriaşă de hîrtie cu emblema magazinului desenată pe ea cu cerneală stacojie, un cap de dragon sub care ― acum observă şi fata ― se desena, caligrafiat cu volute fastidioase, acelaşi M de pe toate firmele lui Monsieur Monsu. Din pungă, deasupra colţişorilor hîrtiei cafenii, ieşeau tije ciudate, ca nişte şuruburi foarte lungi, pe elicea cărora lunecau fluturaşi de metal, apoi margini fine de eprubetă, dispozitive nichelate ca nişte cleşti sofisticaţi... Negresa traversă repede, ţocănind pe tocurile pantofilor ei de piele de hatterie, peste care se revărsa laba lată, vînătă, a piciorului. "Acum putem merge, avem tot ce ne trebuie. Da' bles-tematu-ăla de vînzător m-a luat la-ntrebări, aşa că l-am pus să-şi sune patronu'" ― îi şopti negresa lui Cedric, pe care îl copleşise o melancolie fără sfîrşit. "Uite un taxi! Cheamă-l mai repede!"
"Încă nu-mi dădeam seama ce avea să se petreacă, şi n-am înţeles nimic pînă n-am văzut, acolo, în catacombă, fluturii ăia gălbui, pufoşi şi-nsîngeraţi spărgînd limbile fetelor şi ieşind să-şi usuce aripile la flacăra făcliilor. Abia atunci am ştiut din ce urzeală fac parte, şi-am mai ştiut că nu mă pot smulge din ea fiindcă şi carnea şi mintea mea sînt ţesute din aceeaşi urzeală. Mai degrabă
O pasăre ţesută în modelul unei tapiserii ar reuşi să-şi ia zborul, lăsînd o gaură-n ţesătură." Pe cînd Maria şi Vasilica se opriseră din mîncat, în odaia de lut a casei părinteşti din Tîntava, iar mămăliga se sleise pe măsuţa de lemn, Cedric, cu ochii lui de negru, acum plini de fantomele colorate ale icoanelor reflectate-n ei, îşi ducea mai departe, tot mai greu, tot mai chinuit, povestea. Luna rustică, galbenă, lătrată de toţi dinii satului, îşi făcuse apariţia într-un colţ al ferestrei, pe cînd ninsoarea-ncetase. Lumina unicei candele scînteia cu fire de raze subţiri ca nişte sîrmuliţe de alamă peste feţele în clarobscur ale surorilor. Negrul aproape că pierise în beznă, lăsîndu-şi doar ochii rotunzi şi dinţii să mai lucească în aerul tot mai stins al odăii. Fecioara şi Sf. Gheorghe, arhanghelii şi pozele cu tătica în primul război, ştergarele de borangic consunau ciudat cu substanţa poveştii, căci toate credinţele pămîntului adăposteau ochiuri fierbinţi de magie, cum şi orice grozăvie vrăjitorească îşi găsea pînă la urmă calea în unicul şi înfricoşatul zeu, olarul, ţesătorul sau inginerul genetic sau savantul nebun sau rabinul ce ne-a dat viaţă.
"Taxiul ne-a dus pînă la marginea marelui swamp. Am coborît direct în noroiul pînă la glezne, şi dacă n-am fi avut galoşi speciali, cu talpa mult lăţită, ne-am fi-nfundat în mîlul plin de viermi pînă la genunchi. Femeile şi-au ridicat fustele şi s-au cuprins peste ele cu cordoane de piele, aşa cum prinzi faldurile unei umbrele închise. Albinosul, care plecase brusc din casa lor cu cîteva ore în urmă, îi aştepta pe o ridicătură de pămînt ca un muşuroi. Pe cizmă se tîra leneş o lipitoare prin al cărei tegument grăsos se zăreau pungile cu sînge. Cu o făclie în mînă (căci se-nnoptase, ieşiseră miliarde de stele şi doar spre vest cerul mai era colorat de o geană de purpură intensă), voinic şi dominator în hainele lui coloniale de pînză bej, el coborî încet şi oferi braţul tinerei negrese. Melanie păşi în urma lor, gîfîind, iar Cedric, după ce dăduse drumul taxiului, plătind şoferului de cinci ori preţul cursei, se grăbi, bîţîind din umeri şi îngînînd distrat o temă de dixie, să-i ajungă. Se pierdură pe o cărare cu nenumărate cotituri, uşor ridicată faţă de nivelul mlaştinii. Duhoarea acesteia era copleşitoare şi nu se simţea cu nările, ci cu întreaga piele. Orăcăiturile groteşti ale broaştelor se ridicau ca nişte liane pe stîlpii groşi ai împuţiciunii, deschizînd pe bolta îndoită a nopţii inflorescenţe cacofonice. Frigul devenise pătrunzător. De pe toate frunzele irişilor sălbatici, papurei şi plantelor carnivore, larve de libelule gigante îşi repezeau înainte teribilele măşti faciale, maxilarele acelea mobile şi oarbe, şi înşfăcau şuviţe de îmbrăcăminte de pe şoldurile celor ce înfruntau nesfîrşitul swamp, apărîndu-se disperaţi de ţînţari.
Luna ieşise enormă, rotundă, şi se afla acum exact în centrul bolţii. Deodată scoase atîta foc îngheţat, încît făclia lui Monsieur Monsu deveni inutilă. Sub lumina cea galbenă, miliarde de ochiuri de apă ardeau furios ca benzina. Şi ruine ciudate, acoperite de filigrane, se arătară. Dar sînt palatele din tablou, m-am gîndit imediat ce le-am văzut, simţind cum toată pielea mi se-nfioară. Eu nu cîntam decît o dată pe săptămînă la Monsu, în rest la «Tequila» şi la «Red Fox» , dar de cîte ori stăteam pe estradă în salonul rotund şi vişiniu, în lumina de peşteră a vrăjitoarelor, mă închipuiam rătăcind printre clădirile acelea spectrale, lucioase şi încărcate de statui. Aici, în swamp, în miezul drumurilor cu sute de cotituri, se înălţau ― prima dată aflam de existenţa lor ― construcţii identice cu cea din tablou, palide, cu statui ca de carne lividă, probabil colorate intens la lumina zilei, dar acum deposedate deodată, parcă, de culori şi de viaţă. Ştiţi, Derry Fawcet, prietenul meu de la contrabas, avea o ţicneală, se suia în nopţile fără nori pe o terasă şi fotografia stelele printr-o lunetă. Şi stelele erau în pozele lui nu galbene sau albe, ca pe cerul nopţii, ci sclipeau în mii de culori: violete, roze, verzi ca jadul, ciclam, acaju... Îmi zicea că aşa sînt ele-n realitate, dar noaptea ochiul nostru nu mai distinge culorile, aşa că le vedem anemice, jalnice, despuiate de frumuseţe. Aşa mi-am explicat atunci paloarea tristă a ruinelor ce ne-au ieşit în faţă. Era ca şi cînd secole trecuseră peste clădirile din tablou. Nici un perete al lor, subţire şi fragil ca hîrtia, nu mai era-ntreg. Ferestrele deveniseră găuri albe în pereţii din blocuri de marmură dislocată. Pe muchea zidurilor sfărîmate creşteau copăcei profilaţi, negri ca smoala, pe lună. Crini de mlaştină, transparenţi, îşi deschideau receptaculele ca de meduză, fixaţi pe şoldul vreunei statui doborîte. Himerele de pe ziduri urlau fără sunet către stelele la fel de mute. Din loc în loc, o coloană de porfir mai sprijinea un colţ de fronton, pe care un picior de erou, sculptat în altorelief, mai păşea spre vid încălţat în sanda de piatră. Şi totul, totul, feţele disperate ale statuilor, coloanele şi capitelurile, şarpantele şi am-brazurile şi contraforţii ― erau străbătute de acelaşi model filigranat, părînd la fiecare pas că se organizează în nuclee de imagine şi-n noduri de sens, dar care se despletea mereu în eschivare şi evanescenţă, ca un scris aluziv, ca scrierile din vis. Am încercat şi eu, mijind ochii, să-l descifrez, şi mi s-a părut că, între sînii unei femei de marmură, filigranul desena un fluture cu aripile-ntinse, şi pe un fronton greoi o palmă lipsită de degetul arătător. Statui mutilate prin căderea din nişele lor de pe ziduri zăceau împrăştiate peste tot, şi m-am împiedicat de una ce plutea, fără braţe, cu faţa-n noroi. Am gonit uriaşa broască rîioasă de pe ceafa ei îngheţată şi-am întors-o spre lună. Deşi mînjită de mocirlă, aş putea să jur, Maria, aş putea să jur că avea chipul tău! De-asta m-a şi atras figura ta în local, la «Gorgonzola»!...
Într-un cuvînt, ruinele ce ni s-au arătat atunci erau ca resturile jalnice, cariate şi rupte, ale unei foste superbe danturi, din care doar dinţi strîmbi şi-nnegriţi se mai iveau într-un zîmbet duhnind respingător. Un imens portic de piatră, în ogivă, rămăsese ca prin miracol în picioare, la intrarea în zona dărîmăturilor şi mai înalt decît ele. Şi pe creasta lui, cu nenumărate blocuri căzute, creştea o vegetaţie hirsută. Am trecut cu toţii pe sub portic, conduşi de Albinos, şi, printr-o deschizătură dreptunghiulară în peretele de marmură palidă şi dulce la pipăit, ne-am înfundat în pîntecul mucegăit al ruinelor. Înainte de a ne pierde în tenebre am mai aruncat o privire în urmă. Luna, declinînd pe boltă (o avusesem cînd la dreapta, cînd la stînga, după cum ne dusese cărarea întortocheată), se aşezase drept în apexul porticului, alcătuind împreună cu el un simbol ciudat, pe care măduva spinării mele şi nervii stomacului meu l-au înţeles mai bine decît mine.
Şi am intrat, în fine, în pîntecul întunericului. Printre labiile de porfir şi nymfele de obsidian ale nopţii. Stelele au dispărut, dar, la lumina făcliei reaprinse, feerice flori de mină, jur-împrejurul vaginului de granit prin care înaintam, îşi aprindeau şi-şi stingeau faţadele cristaline. Coboram din ce în ce mai mult, cu grijă să nu strivim mînuţele translucide ale tritonilor dm bălţile prin care păşeam, să nu ni se agate în păr oribilii păianjeni orbi ai cavernelor. Am trecut printr-o sală ca o cisternă, plină pe jumătate cu o apă verde, printr-o sală cu pereţii îmblăniţi în întregime, ca un congelator, de cristale subţiri şi albe, printr-o sală dreptunghiulară de faianţă cu urinoare sparte pe un perete şi ţevi cu vestigii de robinete încrustate în calcar. Albinosul spunea uneori cîte ceva cu voce tare, şi, în tăcerea picurătoare, glasul lui suna atît de brutal şi obscen, încît ne înjunghia cu un şuvoi acru de adrenalină-n stomac de fiecare dată cînd îl auzeam. Pielea lui decolorată, ochii palizi şi părul ca bumbacul te făceau să vezi în el nimic altceva decît una dintre fiinţele depigmentate ale străfundurilor pămîntului, de aceeaşi spiţă cu insectele fără aripi, cu crustaceii răsfirîndu-şi organele de pipăit pe piatra udă, cu liliecii zdrenţuiţi şi famelici...
Am ştiut că ne apropiem de mijlocul ţintei cînd, deodată, în faţa noastră, pe unul dintre culoarele înguste ca nişte trompe, a apărut, în largi odăjdii de preot catolic, fratele Armando. Cînd lumina făcliei l-a scos din întunecime era atît de nemişcat, ocupînd şi gîtuind tot coridorul, încît părea că ne aşteaptă de secole. Pe creştet purta, acoperindu-i tonsura, o mitră ciudată de oţel, cum desigur nici un preot n-a purtat vreodată. Din această nedesluşită maşinărie ieşeau două ţevi curbe, nichelate, ca nişte ace de seringă, care-i pătrundeau în ţeastă, perforîndu-i stîncile din spatele pavilioanelor urechii, cum aveam să vedem cînd Fra Armando avea să ne-ntoarcă spatele. Deocamdată însă, fără să-i dea nici o atenţie lui Monsieur Monsu, părintele se apropie de foarte tînăra femeie cu ochi mari şi catifelaţi sub pleoapele aurite, îi atinse cu vîrful degetelor buzele tatuate şi-i făcu semnul crucii deasupra frunţii. Negresa zîmbi timid şi vru să spună ceva, dar preotul o opri. «Veniţi», murmură el, «Ştiutorii vă aşteaptă»."
Foaaaarte frumos film! Băiatu', care era Je-rarfilip, vine la început pe un cal alb şi frumos pe un drum pîn pădure şi departe, pe un deal, se vede un castel. Pe urmă îl vezi cum intră în castel pe o poartă de fier şi merge undeva, într-o piaţă de acolo, din castel. Şi-acolo băiatu' se ia la bătaie cu un burtos, un jandarm care nu-i lăsa pe ţărani să vîndă ce-aveau şi ei p-acolo. Maamă ce l-a mai bătut, ce i-a făcut! Ha-ha-ha! I-a pus un coş de papură-n cap, a tăiat o sfoară cu sabia şi i-a căzut în cap o scîn-dură, i-a dat brînci într-un ţarc cu porci... A venit şi gărzile, da' băiatu' se lupta cu trei şi cu patru deodată şi odată se opintea în sabie şi-i dădea pe toţi de-a berbeleacu' în mocirlă. Mamă, ce bătaie ! Şi fata, care era fata contelui din castelu' ăla, venise şi ea acolo şi era tot pe un cal, şi mai era şi slujnica cu ea. Şi se uita la încăierare şi de cîte ori băiatu' mai dădea la unu' cu şutu-n fund de-l arunca p-ăla la... la cinci metri, fata zîmbea... Era blondă şi frumoasă, a naibii prinţesă, şi cu sprîncenele smulse: se vede că şi pe-atunci (aiurea! aşa e filmu') se fandoseau fetele ca acuma. Şi cînd a venit mulţi-mulţi soldaţi şi-a tăbărît pe el, de băiatu' n-a mai avut ce face, fata s-a-ncruntat, a-ntors calu' şi-a plecat...
Doamne, cît îi plăcea! Uitase cu totul unde se află, nu mai simţea de mult mîna lui Costel peste a ei, întregul ei corp şi lumea din jur dispăruseră ca nişte halucinaţii, ca nişte universuri în care nu s-ar fi născut nimeni, pe care nu le-ar fi perceput nimeni, niciodată... Ea era în film, muşchii feţei ei oglindeau emoţiile celor ce luptau şi iubeau (dar niciodată nu făceau dragoste, nu-şi suflau nasul, nu trăgeau vînturi, nu sughiţau, nu rîgîiau, nu-şi uitau prohabul dezbumbat) acolo, dincolo de fereastra dintre realitate şi vis. Paralizată, inconştientă, trăia filmul atît de intens, de parcă ar fi fost proiectat nu pe ecranul sălii (un cearceaf murdar şi sfîşiat), ci pe osul neted al ţestei ei, în faţa lobilor frontali, în carnea albă a cărora ariile asociative se-aprindeau şi se stingeau ca nişte reclame fluorescente. Fiinţa ei, acum fluidificată ca laptele, curgea în coaja de sticlă, gri-murdară, a trupului prinţesei cu cozi blonde şi ochi sclipitori, umplea sticla pînă în cele mai fine contururi şi-ncreţituri, şi, din armura fermecătoare a malacoavelor şi crinolinelor, începea să performeze scenele ştiute pe dinafară. Nimeni nu ştia, nimeni n-avea să bănuiască adevărul, că acum Ivon de Numai-ştiucum era de fapt Mana, care o invadase ca un Horla, sau aşa cum posedaţii sînt invadaţi de demonii lor. Cu faţa aprinsă şi întunecată alternativ, cu ochii reflectînd dreptunghiul ecranului, Maria şoptea cuvintele ştiute pe dinafară: "O, Sari, Sari, credeam că n-ai să mai vii...", forţînd-o pe Ivon să le spună şi ea, în acelaşi timp. Prin sticla subţire a Ivonei, Maria simţea pieptul puternic al lui Gerard Philipe de cîte ori el şi prinţesa se-mbrăţişau. Şi, cînd băiatu' căzuse-n mîinile la oamenii contelui, care contele, tatăl fetei, nu ştia că el nu e spion, că spion era de fapt urîtu'ăla, Marmandac sau cum îi zicea, care vrusese s-o răpească pe fată, deodată spectatorii o auziră spunînd "Pablo! ta-ta-ta-ta" (adică pe limba din film), da' scrisu' spunea "Şarl, oare n-am să te revăd niciodată?" Da' ea a spus Pablo, am auzit cu urechile mele. Şi io am înţeles tot aşa. Şi fata a rămas dup-aia cu gura căscată, zăpăcită de tot, şi dup-aia a zis Şarl. Da, Şarl a zis după-aia, am auzit-o şi io. Da' a zis şi Pablo.
Era pentru prima dată cînd Maria reuşea să umple atît de bine forma unui personaj încît să-i modifice rolul de pe ecran. Rămăsese cutremurată, pierdută, cînd îşi dăduse şi ea seama că, su-flîndu-i Ivonei replicile, schimbase numele iubitului ei. Mai târziu, în alte filme, reuşise să schimbe scene întregi, să modifice intrigile, să elimine personajele antipatice, să-i căsătorească pe favoriţii ei în ciuda oricărei logici, în văzul întregului public, consternat, din sălişoarele mizere pe care le frecventa, prin care-şi delimita teritoriul: "Volga", "Floreasca" şi "Melodia". Stînd serile la televizor şi holbîndu-se din plictiseală la cine ştie ce melodramă, Mircea avea s-o vadă pe mama lui, ghemuită în fotoliu, cu o pătură decolorată peste picioare, izbucnind în lacrimi la scenele de despărţire, la pierderea vreunui copil (în filmele indiene), la nefericirea vreunei fete minunate dar fără noroc. Plîngea pe-nfundate, căci Costel, tolănit pe sofa, doar în maieu şi chiloţi, o ironiza crunt dacă o auzea, o imita pîn-o făcea să fugă în camera cealaltă, ca să suspine în voie. "Minte de muiere, gata mereu să pişorcească ochii"... De multe ori, însă, cînd Maria se stăpînea, strîngînd din pumni, şi cînd doar lacrimile se zăreau, dîre lucioase, de la lumina televizorului, pe obrajii ei, Mircea vedea cum brusc soarta eroilor din film se schimbă, cum lucrurile se întorc în bine şi filmele, tragedii la origine, sfîr-şesc prin nunţi vesele şi botezuri, prin împăcări între duşmani înrăiţi, prin convertirea ateilor blasfematori. Atunci lacrimile Mariei se uscau şi pe faţa ei se reîntorcea expresia de hipnoză şi încîntare pe care-o dau visele fericite.
După ce pe ecran a apărut cuvîntul FIN şi luminile, galbene şi mizere, s-au aprins, Maria şi Costel s-au ridicat fără să se privească, ea zîmbind, el încruntat de lumină şi s-au îndreptat, păşind încet şi mecanic, ca nişte sclavi în lanţuri, în urma zecilor de puştani cu figuri grosolane şi fete care doar prin tinereţe erau atrăgătoare ― către uşa deasupra căreia scria cu alb pe un dreptunghi albastru: EŞIRE. Cu acelaşi pas împiedicat, atenţi să nu calce pe picioare pe cineva şi mai ales să nu fie călcaţi, s-au tîrît pe culoarul îngust care dădea afară, ofiliţi de mirosul de usturoi al cîte unuia, de salam al altuia şi de blană de oaie al tuturor. Chiar înainte să vadă lumina de-afară, Maria, cu o tresărire fericită a inimii, ştiu că venise primăvara. Căci un fluture purpuriu stătea, cu aripile lipite, pe o ţeava de pe perete, mişcîndu-şi din cînd în cînd picioruşele filiforme. Maria l-a privit mult timp, cu aviditate, păstrînd doar pentru ea descoperirea asta. Nu i-l arătă nici măcar lui Costel, de al cărui braţ se agăţase ca să nu-i despartă mulţimea. Părea că nimeni altcineva nu mai vedea minunea catifelată, pată sîngene pe vernilul jegos al ţevii, de parcă el n-ar fi fost acolo, ci pe retinele fetei, de unde, răsucindu-se în viitoarea chiasmului optic, şi-ar fi întins aripile în ambele emisfere cerebrale din craniul ei. Şi, într-adevăr, numai la trecerea Mariei fluturele s-a desprins, fîlfîind ca o jucărie automată din aripioarele ţepene pe deasupra capetelor turmei înghesuite-n tunel şi a evadat în lumina învîrtejită de-afară.
Căci Bucureştiul era învelit acum într-o primăvară fierbinte şi parfumată, cu bălţi reflectînd cerul azuriu, cu muguri pe crengile negre ale arborilor înşiraţi de-a lungul bulevardelor şi cu ferestre scînteietoare de o lumină albă, egală şi intensă, răscolind pulsiuni şi amintiri. Răbufniri de vînt cald agitau părul şi balonzaidele trecătorilor la intersecţii, trozneau steagurile roşii arborate pe faţade (căci se apropia ziua de 1 Mai), zburau pălăria cîte unei femei mai elegante în rîsetele grupurilor de ucenici. Strîngînd din ochi şi zgîrcind buza de sus de atîta soare, troglodiţii ce ieşeau din grota sumbră a cinematografelor se răspîndeau pe trotuare sau o luau de-a dreptul peste bulevardul mai curînd pustiu, pe unde rar trecea cîte-o Volga sau cîte-un tramvai huruitor. Miliţienii, care încă nu trecuseră la ţinuta de timp frumos, se agitau fără eficacitate, încotoşmănaţi în mantale şi cu căciuli ruseşti pe cap, ciondănin-du-se cu vreun ţigan cu căruţa, al cărui cal se bălegase în miezul Capitalei. Unde erau troienele de zăpadă care se-nşiraseră de-a lungul trotuarelor? Sau cerul lăptos, coborît de să-l atingi cu mîna? Acum azurul se înălţa fără limite, decupînd precis contururile statuilor de la Universitate, ale blocurilor cubiste, cu zeci de terase şi terăsuţe, lucind roz în aerul luminos, ale crengilor ramificate, desfrunzite, negre ca smoala, de plopi şi de carpeni. În jurul acestor contururi tăioase azurul se dilua pînă aproape de culoarea pură a luminii, pentru ca imediat mai sus să devină adînc şi intens, pe alocuri de un ultramarin-violet spre care nu puteai privi fără un sentiment de leşin şi exaltare, de parcă ai fi putut să-l vezi, prin pielea translucidă a frunţii, cu marele şi pierdutul ochi pineal dintre sprîncene, acum retras la baza ţestei, în şaua lui turcească, atent doar la lumina de fiară a lumii interioare.
Degajaţi, în fine, din strîmtoarea colcăitoare, Maria şi Costel o luară şi ei în jos, către Universitate, fericiţi şi gîndindu-se aiurea, amestecaţi cu peisajul, scufundaţi în vîrtejuri şi fractali de istorie, nedistingînd între ei şi lumea lor şi ne-nţelegînd că trăiesc pe grăunte de nisip dintr-o plajă mai întinsă ca universul, răsfirată şi prefirată, cu melancolie, de o minte care i-a ales şi i-a predestinat. Nepăsători că există doar pentru că sînt izolaţi şi vizualizaţi în cele mai halucinante detalii de o monstruoasă cabală de neuroni. Că numai pentru această sectă ei sînt semnificativi, vii şi cu ochii strălucitori, aşa cum merg la braţ, într-un "acum" dintr-o lume lipsită de timp, pe trotuarul dinspre Casa Armatei a Bulevardului cu cinematografe, într-un Bucureşti în care fiecare edificiu e doar faţadă de scîndură şi hîrtie, proptită în spate cu bîrne negeluite. Oraş construit cu penseta într-o sticlă verzuie şi pîntecoasă.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu