Misiune dificila. Jurnal (16)

C.V.R. Schuyler

Joi, 7 iunie 1945

Dl Ghelmegeanu, preşedintele Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, m-a vizitat azi-dimineaţă. In ultimul moment m-a rugat să-l primesc la mine acasă şi nu la birou, motivând că, deşi ruşii aveau cunoştinţă de vizita lui, nu crede că ar fi indicat să se vorbească foarte mult despre aceasta în tot oraşul, deoarece s-ar putea crea impresii false.

Ghelmegeanu spunea că îl vizitase pe vicemareşal cu o zi înainte, iar acum intenţiona să-mi expună, aşa cum o făcuse şi în faţa acestuia, situaţia la zi, cu trimitere la Articolele 10,11 şi 12. El mi-a prezentat o versiune în limba engleză a raportului (104) pe care-1 redactase pentru generalul Susaikov, în care se arăta măsura aproape de neimaginat în care resursele financiare ale ţării erau secătuite de plăţile făcute în contul Armistiţiului. Sublinia îndeosebi faptul că plăţile făcute conform Articolelor 10 şi 12 depăşeau cu mult plăţile stipulate în Articolul 11 pentru despăgubiri.

In raport se arată în continuare că este de neconceput ca structura financiară a României să mai reziste multe luni la plăţile enorme care îi sunt puse acum în sarcină. Se oferă o imagine extrem de completă şi bine creionată care, spunea Ghelmegeanu, i-a impresionat mult pe ruşi. Mi-a spus că Vinogradov i-a recomandat să propună atari modificări în interpretarea acestor articole, care să poată fi respectată de către România fără a duce la ruină viaţa sa economico-financiară. După ce a studiat problema, Ghelmegeanu — în numele guvernului — a propus adoptarea uneia dintre următoarele trei soluţii:

a. Reducerea cerinţelor prevăzute de Articolul 12 cu cantităţile totale rechiziţionate neoficial de forţele ruseşti pe perioada staţionării lor pe teritoriul României (există o evidenţă destul de exactă a cantităţilor preluate. S-ar reduce astfel plăţile de sub incidenţa Articolului 12 cu aproximativ două treimi.).

b. Reducerea în mod arbitrar a plăţilor ce trebuie efectuate conform Articolului 12 cu un procentaj asupra căruia urmează să se cadă la înţelegere, de exemplu 50%.

c. Eliminarea completă din plăţile ce trebuie făcute conform Articolului 12 a acelor cantităţi ce au dispărut între timp şi din care multe, probabil, au fost rechiziţionate, în retragere, de către trupele germane.

Ghelmegeanu a propus în continuare ca plăţile restante ce urmează să fie efectuate, în oricare din situaţiile prezentate mai sus, să fie eşalonate de-a lungul unui număr de ani, cu sume anuale totale nu mai mari decât 200 000 000 lei; prima plată ar urma să se facă numai după încetarea plăţilor, prevăzute de Articolul 10 (întreţinerea trupelor ruseşti). Ghelmegeanu spune că propunerile sale au fost studiate cu interes de către ruşi, care nu au făcut nici un comentariu precis, însă au lăsat impresia că le acordă credit. Propunerile au fost trimise acum la Moscova şi se aşteaptă un răspuns.

Ghelmegeanu a mai spus că, luând în considerare încheierea ostilităţilor în Europa, găsea de cuviinţă că ar trebui să li se propună ruşilor un număr de alte modificări în interpretarea Convenţiei de Armistiţiu. Aceste modificări includ: slăbirea restricţiilor referitoare la efectivele armatei şi trupelor de grăniceri; înlăturarea restricţiilor de cenzură; reluarea comunicaţiilor cu alte ţări; plecarea trupelor ruseşti de pe teritoriul României; returnarea controlului asupra transporturilor navale române şi ale naţiunilor aliate către România şi diverse alte relaxări similare (am primit deja o copie după scrisoarea trimisă de Ghelmegeanu lui Susaikov care cohţinea aceste propuneri). Ghelmegeanu a spus că şi aceste propuneri fuseseră primite favorabil de către ruşi, că fuseseră transmise la Moscova şi că se aşteaptă un răspuns.

Vineri, 8 iunie 1945

Azi am avut avut o lungă convorbire cu vicemareşalul. I s-a transmis de la Londra că, în sfârşit, problema poloneză se apropie de o soluţionare satisfăcătoare, Rusia făcând concesii considerabile. A mai aflat că Departamentul nostru de Stat intenţionează să procedeze în curând la o deschidere, adoptând o poziţie fermă în privinţa ţărilor balcanice. După spusele vicemareşalului, se va lua mai întâi atitudine în privinţa Ungariei. Vom solicita o reprezentare mai puternică în Comisia Aliată de Control şi deplină libertate de a călători şi de a aduce în ţară personalul necesar. Ungaria a fost aleasă deoarece prevederile Armistiţiului asigură condiţii mai favorabile decât în celelalte două ţări. Totuşi, de îndată ce se va lua o decizie în privinţa Ungariei, vor fi aduse în discuţie cazurile Bulgariei şi României.

Vicemareşalul vede situaţia într-un mod mai favorabil. Este de părere că Rusia poate fi determinată să renunţe la pretenţii destul de uşor în România şi că totul va fi în curând bine pentru ţară. Nu pot fi însă de acord. Am impresia că, chiar dacă Rusia ar putea ceda în privinţa Ungariei şi chiar a Bulgariei, România este totuşi atât de bogată în resurse naturale, se află atât de aproape de Rusia, iar Rusia s-a implicat deja atât de mult, încât mă îndoiesc foarte mult că am putea stăvili curentul. Totuşi, voi fi desigur încântat să văd că adoptăm în fine o poziţie fermă şi voi primi cu bucurie prilejul de a ne afirma aici, în România, deşi este posibil să nu se realizeze toate speranţele noastre în privinţa acestei ţări în ansamblu.


Am primit de la dl Pavlov mai multe bilete gratuite pentru un spectacol de balet şi un concert dat de ruşi astă-seară. Spectacolul era organizat sub auspiciile ARLUS şi prezenta unele dintre cele mai valoroase talente din Moscova, care se produseseră în Bucureşti şi în împrejurimi în ultimele zile. Aceasta era ultima reprezentaţie.


Scopul spectacolului era limpede — întărirea relaţiilor culturale dintre Rusia şi România. Sala era tixită, în special cu români din clasele de jos şi cu destul de mulţi ofiţeri ruşi împreună cu prietenele lor. Au fost prezenţi şi vicemareşalul, dl Berry şi alţi câţiva britanici şi americani, dar nici un general rus. Spectacolul a fost de cea mai bună calitate, iar publicul extrem de entuziast, întreaga manifestare a fost organizată destul de neprotocolar, cu persoane îmbrăcate sărăcăcios, plimbându-se agale pe scenă, cărând mobilier printre rânduri şi comportându-se în general într-o manieră cu totul neoficială. Primul balet a început cu trei sferturi de oră întârziere şi au fost mai multe pauze plictisitoare între diversele numere ale spectacolului.


Medicul meu mi-a relatat ieri un mic incident care cred că merită să fie consemnat aici: Acum zece zile, generalul Vinogradov a sunat după program la biroul nostru şi i-a spus ofiţerului de serviciu că avea mare nevoie de penicilină. I-a spus că ar dori s-o primească în aceeaşi seară. L-am găsit în cele din urmă pe medicul nostru, care s-a deplasat personal la generalul Vinogradov acasă, ducându-i o cutie de penicilină. După o mică altercaţie cu santinela, i s-a permis în sfârşit să intre şi generalul Vinogradov l-a primit îmbrăcat în pijama. Colonelul Doboş i-a spus generalului că, dacă i-ar putea descrie cazul, el (Doboş) ar putea determina cantitatea de penicilină necesară şi i-ar pune-o la dispoziţie. Vinogradov a replicat: „Cât de multă aveţi ?“ Doboş i-a explicat că nu se punea problema de cât de multă avem, întrucât întreaga noastră rezervă era foarte mică şi s-ar putea să nu fie completată încă multă vreme şi ca atare va trebui să fie raţionalizată în doze minime pentru a o folosi cât mai mult. Vinogradov i-a spus atunci: „îmi pare rău, dar nu vă pot oferi nici un fel de detalii. Puteţi să-mi lăsaţi cinci fiole?.“ Dr. Doboş a fost de acord şi i-a lăsat penicilina cerută.


Acum câteva zile, am primit prin dl Berry un mesaj prin care ni se cerea de urgenţă penicilină pentru cumnatul dlui Tătărescu, vicepremierul român, care este grav bolnav. L-am trimis de îndată pe dr. Doboş la spital, pentru a discuta cu medicul asupra cazului. Doctorul i-a spus că, în urmă cu aproape o săptămână, ruşii le donaseră cu generozitate cinci fiole de penicilină pentru bolnav, că aceasta se terminase şi că, deoarece ruşii nu mai au penicilină, ei s-au gândit că poate ar fi dispuşi şi americanii să doneze o cantitate. Dr. Doboş a cerut să vadă fiolele care fuseseră „donate“ de către ruşi. Examinându-le, a constatat că seriile corespundeau cu cele de pe fiolele pe care i le dăduse lui Vinogradov. Bineînţeles că am pus acum la dispoziţie penicilina de care mai este nevoie, într-o ultimă încercare de a-1 menţine pe bietul om în viaţă, dar înţeleg că este vorba de un caz disperat. Se pare că generalul Vinogradov nu dorea câtuşi de puţin ca americanii să-şi aroge vreun merit în ajutorul oferit în acest caz.

Luni, 11 iunie 1945

Ieri, dl Berry a primit ordin să se întoarcă în Statele Unite pentru consultări. El aşteaptă acest ordin de când i-am adus mesajul că, în viitorul apropiat, prezenţa sa la Washington va fi dorită. Speră să plece cu avionul lunea viitoare şi va petrece probabil o lună de concediu în Statele Unite, înainte să se întoarcă aici. Sper că, atunci când va reveni, va putea aduce cu el detalii precise referitoare la o politică americană pozitivă în privinţa României.

Dl Berry mi-a arătat o telegramă proaspăt primită ce reprezenta o copie de informare după instrucţiunile transmise de Departamentul nostru de Stat lui Harriman, la Moscova. Telegrama se referea la convorbirile mele cu Vinogradov, referitoare la posibile modificări ale prevederilor din Convenţia de Armistiţiu privitoare la România, dată fiind încetarea ostilităţilor. Telegrama îi indica lui Harriman să ridice această problemă la Washington şi, dacă s-ar ivi ocazia, să prezinte poziţia noastră conform căreia, în vederea aplicării eficiente a Acordului de la Ialta, trebuie să existe o reprezentare cu adevărat tripartită în Comisia Aliată de Control, care să implice discutarea tuturor problemelor politice înainte de punerea lor în aplicare. Voi studia telegrama mai în amănunt mâine dimineaţă şi-i voi pune lui Vinogradov la dispoziţie un scurt raport, în sensul că guvernul nostru intenţionează să pună această problemă în discuţie la Moscova.


Dl Mircescu, şeful de protocol al Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, mi-a făcut o vizită azi după-amiază. Mi-a spus că a venit la cererea expresă a mareşalului Curţii, care insistă să trimitem un reprezentant măcar la o parte din ceremoniile de Ziua Comemorativă a României (105) care vor avea loc joi, 14 iunie. Cu toate că invitaţia era făcută în numele preşedintelui Consiliului, Mircescu a subliniat că, îndeosebi în cimitire, anumite servicii divine sunt dedicate exclusiv memoriei ostaşilor aliaţi căzuţi în război. L-am asigurat pe Mircescu de prezenţa noastră la acel cimitir (l06) unde sunt înmormântaţi americani căzuţi în război, dar că probabil nu vom asista la slujba principală ce va avea loc mai devreme la Catedrală şi unde va fi de faţă guvernul. în ce mă priveşte cred că în ziua aceea voi zbura cu avionul până la Arad şi probabil nu voi fi prezent.

Marţi, 12 iunie 1945

Se raportează din ce în ce mai multe jafuri, violuri şi diverse acte de vandalism comise de ofiţeri şi soldaţi ruşi peste tot în ţară şi îndeosebi în provincie. în majoritatea cazurilor, aceste acte de violenţă sunt comise de dezertori ruşi care, atunci când sunt prinşi, sunt sever pedepsiţi de către ruşi. Totuşi, există dovezi că trupele ruseşti continuă să facă abuz de putere şi de fapt terorizează populaţia. Acum câteva zile, la Iaşi, un ofiţer inferior rus a sărit în spatele unui camion în care se găseau opt sau zece mecanici români şi a cerut să fie plimbat prin oraş. Rusul era vizibil beat. Şoferul camionului s-a supus cererii, dar, după ce au trecut pe lângă câteva blocuri, rusul şi-a scos arma şi a împuşcat şase mecanici, fără a fi fost provocat câtuşi de puţin. Ofiţerul a fost arestat şi predat autorităţilor militare ruseşti care, se înţelege, îi vor aplica o pedeapsă severă. Totuşi, însuşi acest act a băgat groaza în inimile tuturor locuitorilor din acea zonă a ţării.


Mai multe persoane care deţineau case de ţară sau în apropierea şoselelor principale au descoperit că este foarte periculos să petreacă o noapte acolo. Aproape în fiecare zi aceste case şi ferme sunt călcate de către grupuri formate din doi-trei soldaţi sau ofiţeri ruşi care cer vin, mâncare şi adeseori femei. In general, românii nu prea opun rezistenţă şi fac tot posibilul să satisfacă pretenţiile ruşilor.


Se pare că, de la încetarea ostilităţilor, numărul dezertorilor din România a crescut datorită fugilor şi evadărilor şi că autorităţile militare ruse vor avea o sarcină grea în curăţarea ţării de aceşti dezertori.


Ieri m-a vizitat Johnny Ionniţiu, care mi-a spus că Regele tocmai se întorsese dintr-un week-end prelungit la Sinaia. Johnny spune că acum Regele nu este supus nici unei presiuni, nici din partea ruşilor, nici din partea comuniştilor şi că este de părere că în peisajul politic trăim o acalmie generală. Nu se amăgeşte însă în privinţa siguranţei poziţiei sale. El consideră că ţara este comunizată în mod sistematic, după un program bine conceput (107). Johnny spune că a fost avertizat recent de către un prieten, care este în general foarte bine informat în chestiunile stângii, că se prea poate ca însăşi viaţa Regelui să fie în pericol. Johnny a înţeles din insinuări că este posibil ca Regelui să i se întâmple un „accident" în viitorul apropiat, dacă nu se depun absolut toate eforturile pentru a-i apăra viaţa. Bineînţeles că un astfel de „accident" ar fi foarte profitabil pentru Partidul Comunist. Ar înlătura de pe scena politică un conducător al naţiunii, puternic implantat în inimile poporului său şi care se opune prin însăşi fiinţa lui multora din orientările politice ale guvernului comunist. S-ar putea, de asemenea, deschide calea pentru întoarcerea în România a fostului Rege Carol (108) care ar fi bucuros, fără îndoială, să revină ca unealtă ascultătoare a comuniştilor. Ba chiar, am auzit din mai multe părţi părerea că Regele Carol va sfârşi prin a deveni primul preşedinte al Republicii Sovietice Române.

Joi, 14 iunie 1945

Ieri am făcut o călătorie cu avionul până la Arad, cu plecarea din Bucureşti la orele 8,00 şi întorcerea pe la orele 19,30. Solicitasem ruşilor autorizaţiile uzuale pentru acest zbor cu o săptămână în urmă, însă a trebuit să depunem mari eforturi de convingere, pentru a obţine autorizaţiile noaptea târziu, în ajunul plecării. Ruşii au propus să fiu însoţit de un ofiţer de legătură, iar eu nu am făcut nici o obiecţie. La Arad, am petrecut majoritatea timpului vizitând fabricile în care principalul acţionar este familia baronului Neumann, un evreu român de origine maghiară. Un unchi al actualului baron este cetăţean american, care locuieşte acum în Statele Unite, iar întregul pachet de acţiuni se pare că este pe numele său; prin urmare, societăţile respective au dreptul, pe bună dreptate, la protecţie americană. M-am plimbat prin fabrici, una fiind o ţesătorie pentru ţesături ieftine din bumbac, iar cealaltă o combinaţie între o moară, o fabrică de fermenţi şi o întreprindere de fabricare a alcoolului. Peste tot am fost întâmpinat de câte o delegaţie de muncitori, care şi-au desemnat câte un lider care să-mi ţină un discurs, să-mi ofere flori şi să-şi manifeste prin orice alt mijloc bună-voinţa şi interesul faţă de Statele Unite. Baronul Neumann m-a făcut să mă simt bine de-a lungul unui prânz foarte minuţios pregătit. După-amiază m-am deplasat cu maşina prin oraş şi vreo zece mile în afara lui, trecând prin mai multe sate mici. Ruşii puteau fi văzuţi aproape peste tot în acea zonă. Ţăranii dau impresia că sunt curaţi şi harnici, mult superiori celor din jurul Bucureştilor. Casele lor erau lucrate cu mare grijă şi mai bine întreţinute; totuşi, aproape toate erau încuiate şi zăvorâte, în încercarea de a arăta că nu sunt locuite. Am auzit multe relatări referitoare la jafuri, violuri şi alte crime făcute de ruşi în zona respectivă. Unul dintre satele prin care am trecut era locuit mai ales de saşi. Mi s-a spus că toţi tinerii bărbaţi şi femei fuseseră deportaţi (109). Părea să fie adevărat, deoarece pe străzi şi pe câmpuri nu am zărit decât copii şi femei bătrâne.


Peste tot în Banat şi în Transilvania, previziunile legate de recoltă sunt foarte pesimiste. Deşi a plouat mult, recolta de grâu ve fi extrem de mică, datorită faptului că ţăranii nu au avut ocazia să facă însămânţările de toamnă anul trecut. De fapt, se estimează că recolta de grâu va fi sub 20 la sută dintr-o recoltă normală. S-ar putea să se obţină o mică creştere a recoltei de porumb, deorece o parte din pământul care nu s-a putut însămânţa toamna a fost plantat cu porumb primăvara. Totuşi, călătorind cu maşina prin ţară am văzut că mai mult de jumătate din terenurile cultivabile nu au fost însămânţate deloc anul acesta. Mi s-a spus că acest lucru se datorează în principal lipsei animalelor de tracţiune şi a tractoarelor, pe care ruşii le-au rechiziţionat în acea parte a ţării în cantităţi foarte mari. Pe ansamblu, ţăranii mi s-au părut abătuţi, muncind încă din greu dar având puţine speranţe sau bucurii în munca lor.


Ofiţerul meu de legătură rus, lt. Mariev, dorea ca eu să-l vizitez pe reprezentantul local al Comisiei Aliate de Control, un maior rus. Bineînţeles că am refuzat, dar l-am trimis pe aghiotantul meu să-l anunţe că mă aflu în oraş şi că aş fi bucuros să-l primesc, dacă dorea să mă vadă. Şi-a făcut, într-adevăr, apariţia la aeroport, în momentul plecării mele şi a fost foarte curtenitor.


Locuitorii Aradului fuseseră informaţi că în zonă(110) va fi încartiruit un mare grup, de aproximativ 100 000 soldaţi ruşi, timp de două sau trei săptămâni, pentru a se odihni în lungul lor drum de întoarcere în Rusia. Desigur că oamenii au intrat în panică la această perspectivă, întrucât, ţinând cont de experienţele anterioare, acest lucru înseamnă noi jafuri şi violuri. Din sursă sigură, am mai fost informat că drumurile ce trec prin Alba Iulia, Cluj şi Sibiu sunt înţesate de trupe ruseşti, toate mărşăluind către Rusia. Este demn de remarcat că se afirmă că toţi aceşti militari sunt neînarmaţi. In călătoria mea cu maşina prin regiune, am trecut pe lângă o mulţime de camioane ruseşti care se îndreptau spre est. Toate erau supraîncărcate cu o întreagă gamă de articole, inclusiv mobile, vite vii, biciclete, carne şi conserve.


In urmă cu câteva zile, am descoperit — din păcate prea târziu pentru a-mi anula călătoria la Arad — că astăzi este sărbătoare pe întreg cuprinsul României, adică Ziua Independenţei României (sic) în toate oraşele şi satele aveau loc ceremonii în cinstea victimelor războiului. Pentru Bucureşti, s-a elaborat un program foarte îngrijit. Programul includea o ceremonie fastuoasă la Patriarhie, la care urmau să participe membri ai guvernului, după care urma imediat o trecere în revistă a trupelor prin faţa Catedralei. Erau prevăzute şi ceremonii în diferite cimitire. Am lăsat instrucţiuni ca, pentru a evita impresia vreunui sprijin în favoarea guvernului, să nu trimitem reprezentanţi la Catedrală, dar să trimitem o mică delegaţie la acel cimitir unde sunt înmormântaţi americanii şi britanicii căzuţi în război (111). Colonelul Farnsworth îmi raportează acum că planul a fost urmat întocmai, şi că britanicii au procedat la fel. Ofiţerii superiori prezenţi au depus pe mormintele americane şi britanice mici cununi.


Note:

(104). „Memoriul asupra executării Convenţiei de Armistiţiu11 din iunie 1945.

(105). în realitate, se referă la „Ziua Eroilor" (înălţarea Domnului).

(106). Probabil,cimitirul Bolovani (Ploieşti).

(107). Deşi Mircea Ionniţiu a perceput exact realitatea, este puţin probabil că el luase cunoştinţă de Planul de comunizare a României. La 7 martie 1945, la Bucureşti a avut loc o întâlnire secretă între o delegaţie a PCR, condusă de Ana Pauker şi una a PCUS, condusă de Evgheni Suhalov, având ca scop discutarea procesului de comunizare a României, conform unui plan de 3 ani, pregătit de Ghiorghi Dimitrov, la ordinul lui Stalin, urmat de alte două, pe 5 ani, de dezvoltare a instituţiilor comuniste. (Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Editura Iconica, Bucureşti 1993, pp. 135-138).

(108). Este semnificativ faptul că, la 21 septembrie 1945, fostul rege Carol al II-lea nota că mai multe ziare din Occident: „spun multe adevăruri asupra mea. Ele apără teoria că n-am abdicat, că Mihăiţă nu este rege de drept, deoarece nu a fost consfinţit de parlament şi că sunt în drept de a-i retrage în orice moment delegaţia ce i-am dat-o. Punct de vedere interesant şi juridiceşte corect." (Carol II, însemnări zilnice).

(109). Prin aplicarea abuzivă a art. 2 din Convenţia de Armistiţiu, care se referea la obligaţia guvernului român de a interna cetăţenii germani şi unguri aflaţi în România, guvernul sovietic a încercat să impună acelaşi tratament (inclusiv deportarea în URSS) şi pentru cetăţenii români de etnie germană (bărbaţii între 16-45 de ani, femeile între 18 şi 30 de ani, cu excepţia celor cu copii sub un an). La protestele guvernului român s-a reuşit limitarea dimensiunilor acestui fenomen,în final fiind deportaţi aproximativ 69 000 de cetăţeni, din cei 80 000 prevăzuţi iniţial (vezi detalii în volumul Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică, 1945,Hannelore Baier, Sibiu, 1994).

(110). Conform Ordinului M.St.M. (Operaţiunea 56 500/24.07.1945), Aradul trebuia evacuat de trupele române, întrucât intra în zona de dislocare a trupelor sovietice aflate în retragere prin România, (vezi Arhiva MApN Fond MStM, dosar 1323, pp. 2-13).

(111). 9 mai.



va urma