Moartea Ceausestilor (18)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

Ianuarie-iunie 1990. Adevărul iese la lumină: revoluţia confiscată (I)

Intre bucurie şi durere, deziluzia pune stăpânire pe
români, care simt că „revoluţia" lor este confiscată de
foştii comunişti. Ei sunt cei care deţin controlul asupra
Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CSFN). Cooptată
în acest consiliu, Doina Comea, considerându-se trădată,
demisionează încă din 23 decembrie. Gest prevestitor
de eşec. Pe 12 ianuarie 1990, consensul emoţional destul
de confuz din decembrie ia sfârşit în chip brutal:
manifestanţii cer scoaterea Partidului Comunist Român
în afara legii.

Pe 28 ianuarie, are loc în Piaţa Victoriei un miting
uriaş organizat de „partidele istorice": Partidul Naţional
Ţărănesc Creştin Democrat, Partidul Naţional Liberal,
Partidul Social-Democrat Român. Aceste formaţiuni
datând dintre cele două războaie mondiale sunt conduse
de nişte distinşi domni în vârstă, exilaţi sau retraşi în
slujbe mediocre, la ieşirea din închisorile comuniste, în
anii 1960. Manifestanţii se opun deciziei Frontului de a
se transforma în partid politic şi a se prezenta la viitoarele
alegeri.

La rândul său, Frontul mobilizează muncitorii din
câteva întreprinderi, pentru o contramanifestaţie. Aceiaşi
muncitori pe care fostul partid credea că îi mai poate
influenţa! Mulţi sunt înarmaţi cu răngi şi bâte şi strigă
sloganul „Moarte intelectualilor!". Vociferează împotriva
acestor partide care pretind că vor să oprească accesul
Frontului la putere. Şefii lor „au stat liniştiţi la căldurică
în străinătate şi acum vin să ne dea lecţii!". Se strigă „Jos
fii de chiaburi şi legionari!" împotriva presupuşilor descendenţi
ai ţăranilor bogaţi (sau oarecum îmbogăţiţi prin
reformele agrare care au avut loc în România începând
din secolul al XlX-lea) şi împotriva membrilor Legiunii
Arhanghelul Mihail (numită şi Garda de Fier), organizaţie
ultranaţionalistă înfiinţată în 1927, după modelul
fascismului italian. în replică, opozanţii strigă: „Cine-a
stat cinci ani la ruşi nu poate gândi ca Bush!"; „Nu vrem
neocomunism!"; „Ieri Ceauşescu, astăzi Iliescu!".

Nici una dintre cele două tabere nu incită la violenţă.
Totuşi, sediul guvernului este atacat, strigându-se „Demisia!".
Ziua se încheie cu negocieri între Front şi partidele
istorice. A doua zi, în urma apelurilor lansate prin
media, la Bucureşti sosesc peste cinci mii de mineri din
Valea Jiului. Astfel, are loc prima „mineriadă", epopee
ai căror eroi sunt minerii.

Aceşti ortaci sunt nişte duri: înarmaţi cu bâte şi lanţuri,
ei sunt foarte decişi să-i reducă la tăcere pe liderii şi
simpatizanţii oricărui partid în afară de Front. Intervenţia
lor se va îndrepta împotriva sediilor partidelor istorice,
mai ales cel al Partidului Naţional Ţărănesc. Petre Roman
vine în persoană într-o tanchetă, pentru a-1 scoate
din birou pe Comeliu Coposu, în vârstă de şaptezeci şi
cinci de ani, a cărui viaţă este pusă în pericol de către
manifestanţi. Ei văd în el pe unul dintre acei „fugiţi" în
străinătate. De fapt, bătrânul lider ţărănist, de formaţie
jurist, zăcuse şaptesprezece ani într-o închisoare comunistă,
după care fusese obligat să lucreze ca muncitor necalificat
într-o uzină de construcţii mecanice din Bucureşti!

In cursul aceleiaşi zile, poeta Ana Blandiana anunţă
că se retrage şi ea din Front, dezgustată: „Confruntările
s-au mutat în stradă, iar schimbul de opinii tinde să
devină unul de imprecaţii şi suspiciuni."

In sfârşit, spre seară, tensiunea scade: Frontul şi partidele
istorice încep discuţiile. Reprezentanţii lor se pun
de acord pentru a constitui un Consiliu Provizoriu de
Uniune Naţională (CPUN), format, în mod egal, din reprezentanţi
ai celor două tabere.

Dar conflictul mocneşte: pe 18 februarie au loc noi
manifestaţii ale opozanţilor în Piaţa Victoriei. Pe pancarte
se poate citi: „Jos comunismul!"; „Jos Securitatea!";
„Puterea de stat se menţine cu ajutorul Securităţii"; „Nu
mai vrem comunişti, securişti, activişti!"; „FSN, aţi furat
revoluţia din 17-22 decembrie!". Se produc pagube
importante la sediul guvernului. Necunoscuţi înarmaţi
cu răngi, lopeţi şi bâte incită la violenţă: „Haideţi, băieţi!"
Forţele de ordine par suspect de discrete. O parte
dintre manifestanţi încearcă să se opună valului: „Fără
violenţă!" strigă aceştia zadarnic. Se sparg geamuri, se
forţează birouri, se aruncă obiecte pe ferestre, se distrug
documente, sunt căutaţi membri ai guvernului provizoriu...
Singurul pe care manifestanţii reuşesc să pună
mâna e Gelu Voican Voiculescu, viceprim-ministru, cât
pe ce să fie aruncat de la balcon.

In final, o intervenţie fermă a armatei îi împrăştie pe
manifestanţi şi restabileşte ordinea. Şeful inspectoratului
general al poliţiei, Jean Moldoveanu, pe care Iliescu îl
scăpase de o pensionare anticipată, anunţă arestarea a o
sută două persoane, dintre care mulţi în stare de ebrietate
şi doisprezece cu cazier judiciar. Cincisprezece militari
din contingent şi şase poliţişti sunt răniţi.

Seara, aproape patru mii de mineri vin la Bucureşti.
Este cea de-a doua „mineriadă". Dar ordinea fusese
restabilită, minerii nu mai aveau altceva de făcut decât
să promită că vor reveni ori de câte ori astfel de evenimente
se vor repeta, atribuindu-şi rolul de „paznici ai revoluţiei"!

Biroul executiv al CPUN condamnă evenimentele şi
lansează către toată lumea - inclusiv către mineri - un
apel la calm. Radu Câmpeanu, lider al Partidului Naţional
Liberal, care cunoscuse exilul în Franţa, declară că
manifestaţia opozanţilor fusese deturnată şi manipulată;
organizaţia sa nu are nici o responsabilitate în acest eveniment.
Numeroşi reprezentanţi ai opoziţiei şi jurnalişti
independenţi acuză guvernul şi Securitatea de provocări.

Retrospectiv, aceste incidente par de mică amploare
faţă de ceea ce se pregătea: „mineriada" din iunie 1990,
cea de-a treia, supranumită şi „marea mineriadă44. A fost
desigur cea care a provocat atât cel mai mare număr de
victime şi pagube directe, cât şi cel mai grav şoc în
rândul opiniei publice din România, precum şi cea mai
largă dezaprobare internaţională. Este urmarea a ceea
ce s-a numit „fenomenul Piaţa Universităţii".

Totul începe în luna aprilie, odată cu declanşarea
campaniei electorale pentru alegerile din 20 mai. Pe
22 aprilie are loc un miting al Partidului Naţional Ţărănesc
şi al altor forţe politice. La sfârşit, participanţii
hotărăsc să se ducă la sediul televiziunii. în drum, pe
parcurs, un ghiveci de flori cade de la un balcon, producându-
i unei manifestante o fractură de craniu. Este
prea mult. Mulţimea furioasă decide să ocupe Piaţa
Universităţii pentru o noapte de veghe. Cu câteva săptămâni
mai devreme, în această piaţă, căzuseră studenţi
în numele Libertăţii!

Ocupaţia se prelungeşte. în zorii zilei de 24 aprilie,
poliţia îşi face apariţia, dispersând mulţimea fără
menajamente şi procedând la câteva arestări. Se declanşase
ciclul manifestaţie-represiune-contramanifestaţie?
Revoltată, mulţimea ocupă piaţa: şi nu va mai pleca! în
timpul unei şedinţe a CPUN, Ion Iliescu îi califică pe manifestanţi
drept „golani“. „Ei bine, aşa să fie, vom fi golani"!
Manifestanţii adoptă acest calificativ. Apar tot felul
de pancarte cu sloganul: „Ieri huligani, astăzi golani!"

Susţinătorii studenţilor adoptă acest calificativ, până
şi Eugen Ionescu, care, de la Paris, se declară „golan academician".
A fi golan înseamnă a fi liber! Este regăsită
bucuria revoltei... Acea bucurie a luptei anticomuniste
izbucneşte în fiecare seară a lunii mai. Se cântă. Oamenii
vin în piaţă, se întâlnesc cu prietenii, îşi strâng
mâinile. Adesea plâng. Nu, nu vom pleca!

Piaţa Universităţii se transformă într-un adevărat
caravanserai, un voios happening permanent. Golanii
vorbesc la microfon de la balconul Facultăţii de Geologie.
Cel care deschide această tribună, pe 24 aprilie,
este Emil Constantinescu, profesor la această facultate
şi viitor preşedinte al ţării. Balconul devine un nou loc
mitic, replică şi contrapunct al celeilalte tribune celebre
din Bucureşti: balconul Comitetului Central al Partidului,
de unde Ceauşescu le ţinea discursuri maselor muncitoare.

Aici se perindă sute, poate peste o mie de vorbitori:
studenţi, intelectuali, reprezentanţi ai societăţii civile,
fondatori de ONG-uri, muncitori, militari îşi exprimă
revendicările, dau glas dorinţelor. Ana Blandiana, passionaria
mult iubită; Doina Comea; cineastul şi dramaturgul
Lucian Pintilie; intelectualul Gabriel Liiceanu;
liderul studenţilor, Marian Munteanu; actorul Victor Rebengiuc;
scriitorul şi politologul Stelian Tănase; muzicianul
Gheorghe Zamfir şi mulţi alţii se succed la balcon.
Ei cer înlăturarea comuniştilor din funcţiile de decizie;
aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara,
care interzicea membrilor fostei nomenclaturi să se prezinte
pentru funcţiile elective; abolirea Decretului 473,
care subordonează televiziunea naţională conducerii de
partid şi de stat; amânarea alegerilor; adevărul despre
evenimentele din decembrie 1989 şi judecarea vinovaţilor.
Au fost înşelaţi! Minciuna trebuie să ia sfârşit.

Totuşi, Frontul câştigă detaşat alegerile din 20 mai
1990. Aşa cum afirma majoritatea observatorilor internaţionali,
acestea s-au desfăşurat „aproximativ normal".
România profundă doreşte liniştea. Ion Iliescu obţine
85,07% din sufragii. Radu Câmpeanu, 10,64%, înaintea
reprezentantului Partidului Naţional Ţărănesc, Ion
Raţiu - fost colaborator permanent la Radio Europa
Liberă, BBC şi Vocea Americii, revenit din exil de la
Londra -, care obţine 4,29% din voturi. La alegerile legislative,
Frontul Salvării Naţionale obţine 66,31% din
voturi, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România,
partidul minorităţii maghiare, ajunge în a doua
poziţie, cu 7,23%. Rezultatul este fără echivoc. Liga
studenţilor anunţă că se retrage din Piaţa Universităţii,
unde au mai rămas încă două sute cincizeci de golani,
iar unii desperados încep o grevă a foamei...

Ei au numit această piaţă „Golania", „Zona liberă de
neocomunism", „Kilometrul Zero", pentru că acolo
începe kilometrajul drumurilor din România şi tot acolo
se află acum „centrul libertăţii şi democraţiei în România".
Ei strigă: „Ceauşescu, nu fi trist, Iliescu-i comunist!"; 
„Noi suntem poporul!". Reluând această formulă
de la predecesorii lor din decembrie, care o împrumutaseră
şi ei de la primii manifestanţi din Leipzig în
Germania Democrată („Wîr sind das Volk!“), golanii
înţeleg să se înscrie în puternica mişcare de decomunizare
care a măturat Europa de Est.

Din acest moment, scopul puterii este de a discredita
aceste elemente de dezordine, negând orice filiaţie spirituală,
morală şi psihologică cu această mişcare europeană
sau cu revoluţionarii din decembrie. După ce i-a comparat
pe golani cu nişte animale „care se adapă“, după ce i-a
numit „bastarzi", Iliescu îi asimilează, potrivit unei practici
obişnuite, cu elemente neofasciste şi legionare. El face
apel la clişeul comunist al „rebeliunii legionare”, aluzie la
încercarea de lovitură de stat a Gărzii de Fier din 1941,
reprimată cu ajutorul armatei. Se face apropierea între cuvintele:
„Libertate te iubim, ori învingem, ori murim”,
strigate de golani cu cele ale imnului legionar „Căpitane
te iubim, ori învingem, ori murim”, uitând că şi adepţii lui
Iliescu strigă: „Iliescu te iubim, ori învingem, ori murim!”
Golanii au propriul imn, cântat cu pasiune:

Mai bine haimana decât trădător,
Mai bine huligan decât dictator,
Mai bine golan decât activist,
Mai bine mort decât comunist.

Ziarele apropiate puterii, Adevărul, Azi, Dimineaţa,
antrenate în dezinformare, transmit şi amplifică acuzaţiile:
manifestaţii ar fi drogaţi, plătiţi din străinătate sau de
partidele de opoziţie, manipulaţi de serviciile secrete
străine sau chiar de Horia Sima. Sima este cel de-al
doilea şi ultim preşedinte al Gărzii de Fier. In vârstă de
82 de ani, acesta locuia pe atunci în Spania, unde se
refugiase în perioada franchistă. (39) Ziarele pretind că
manifestanţii au stindardele verzi ale Mişcării Legionare
- care nu au avut niciodată astfel de stindarde! - şi
încearcă să răstoarne puterea în folosul străinătăţii.

In iulie 2009, Marian Munteanu le aminteşte jurnaliştilor
de la Adevărul inepţiile publicate de înaintaşii lor
anonimi. In Bucureşti era dezastru; se organiza o lovitură
de stat; drapelul legionar flutura pe clădirile publice; Liga
Studenţilor era o organizaţie legionară; studenţii drogaţi
făceau trafic cu arme. Fusese chiar extrasă dintr-un film
imaginea unui actor jucând rolul unui legionar în uniformă,
pentru a dovedi apartenenţa sa la această mişcare...

Pe 12 iunie 1990, puterea încredinţează poliţiei, armatei
şi Serviciului Român de Informaţii sarcina de a
elibera piaţa. Petre Roman va încerca mai târziu să se
justifice: „La sesizarea Procuraturii am ordonat Poliţiei
să cureţe Piaţa Universităţii. Nu era, în ochii mei, decât
o banală şi legitimă operaţie de menţinere a ordinii." A
doua zi, în zori, forţele de poliţie îi evacuează pe greviştii
foamei. Pentru a scăpa de arestări, unii se refugiază
în holul hotelului Intercontinental. Poliţia ocupă piaţa,
pătrunde în Institutul de Arhitectură. Se produc încăierări
violente.

Atunci intră în scenă clasa muncitoare. In jur de
două sute de muncitori invadează Institutul de Arhitectură,
strigând: „IMGB face ordine!" IMGB, întreprinderea de
Maşini Grele Bucureşti există şi astăzi. Muncitorii mobilizaţi
de putere sunt convinşi că Liga Studenţilor este
singura cauză a debandadei din Piaţa Universităţii.

Au loc adevărate lupte de stradă; militari şi poliţişti
acţionează fără menajamente asupra protestatarilor. Aceştia
ripostează, aruncând cu pietre şi cocteiluri Molotov.
Militanţii Frontului susţin cu fermitate autorităţile şi lovesc
cu bâtele în manifestanţi.

Autorităţile se dedau la numeroase provocări, pentru
a justifica intervenţia „forţelor populare". Dovada acestei
duplicităţi va fi stabilită ulterior. înscenările puterii merg
foarte departe: se oferă arme manifestanţilor, se incendiază
autobuze ale poliţiei şi se atacă sediul Poliţiei Capitalei,
al Ministerului de Interne şi al SRI. Manifestanţii
forţează intrarea sediului televiziunii, care încetează să
mai emită timp de câteva ore.

Ion Iliescu declară: „Este clar că ne aflăm în faţa
unei tentative organizate de a răsturna prin forţă, prin
violenţa dezlănţuită, conducerea aleasă în mod liber şi
democratic la 20 mai 1990. Ne adresăm tuturor cetăţenilor
Capitalei, în numele democraţiei câştigate prin alegeri
libere, să respingă cu toată hotărârea actele iresponsabile
de violenţa şi să sprijine organele de ordine în restabilirea
situaţiei de calm şi legalitate. Chemăm toate forţele conştiente
şi responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului
şi televiziunii pentru a curma încercările de
forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia
atât de greu cucerită."

Un comunicat al guvernului precizează: „Este vorba
de acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea."

A două zi, intră în scenă minerii... deşi armata a
reluat controlul situaţiei în timpul nopţii, iar Piaţa Universităţii
este acum cvasipustie. Pleacă din Valea Jiului,
cu două trenuri speciale nr. 242/11 şi 242/III, Petroşani-
Bucureşti Nord, care sosesc pe 14 dimineaţa. Pentru a
se edifica, ei primesc exemplare gratuite ale ziarului
Adevărul. Iliescu în persoană se adresează minerilor de
la un alt balcon, al palatului Victoria, sediul guvernului:
„Vă cer vouă, minerilor, care sunteţi grupaţi, organizaţi,
să vă îndreptaţi pe bulevard până spre Piaţa Universităţii
şi să o ocupaţi definitiv. Veţi fi păzitorii acestui punct
central al capitalei, în colaborare cu forţele de ordine.
Vom vedea dacă avem nevoie să mai trimitem ajutoare
în alte puncte ale capitalei." Consemnele sunt clare:
minerii se vor duce „să facă curăţenie"; li se spune că
vor găsi droguri, arme şi devize.


Note:

(39). Horia Sima a decedat în 1993.



va urma