Imposibila neutralitate (XVIII)

Gheorghe Grigurcu

Exilul creator

Fireşte, exilul scriitorilor, artiştilor, cărturarilor n-a fost
„inventat” în epoca noastră (l-au cunoscut, dintre români, în
felurite variante, şi Dimitrie Cantemir, şi paşoptiştii, şi Caragiale
şi Brâncuşi), dar în această epocă a dobîndit o plenitudine
întunecată, o tristă „desăvîrşire”, care-1 desemnează drept un
fenomen fără pereche. înscăunarea totalitarismului comunist
l-a transformat într-o paradigmă. A devenit nu numai o formă
de protest mai extinsă decît oricînd, ci şi o esenţializare, o
transfigurare a protestului. Dincolo de particular, de pitoresc
şi de aleatoriu, s-a compus dintr-o înfruntare simbolică a
flagelului cotropitor, într-o emblemă a Binelui asumat în chip
dureros. Nu doar „ une ecole de vertige ”, cum spunea Cioran
în La tentation d ’exister, ci şi o şcoală a lucidităţii, nu numai
una a suferinţei, ci şi una a instrumentalizării morale şi civice
a acesteia. Nu doar un catharsis, ci şi o inserţie majoră în
realitatea istorică. Putem vorbi de exil ca de-o alternativă ontologică la dezumanizarea produsă de comunism, ca de-o retragere masivă a fiinţei în temeiul imperativelor ei de a-şi păstra
imanenţa. îl putem socoti, acum, drept o dimensiune definitorie
a existenţei ce se perpetuează. O manifestare a acelui instinct
curajos-retractil, a acelui „boicot” (la noi cu deosebire prezent,
prin conotaţia „mioritică”), ce, incluzînd ipostaza difuză,
uneori, totuşi, concentrată în secvenţe acute, a confruntării,
ca şi speranţa revanşei, constituie modul fundamental de
supravieţuire a unui popor „sub vremi”. Atît de vitrege au fost/
sînt vremile actuale, încît exilul s-a despicat în două: unul
extern, altul intern.

Primul e relativ bine cunoscut, datorită factorului spaţial
care-1 circumscrie. Este surghiunul clasic, risipirea în lume,
diaspora. Un capitol pe care, graţie delimitării lui precise, unii
se pot grăbi a-1 comenta ca pe un fapt izolat, marginal în viaţa
naţiunii, ca pe o „curiozitate”. Dar lucrurile nu stau aşa. Deoarece
exilul extern nu este decît vîrful vizibil al aisbergului, a
cărui masă colosală o constituie exilul dinlăuntail ţării. întreaga
Românie a fost împinsă, sub regimul opresiv, în exil. Alienîndu-
se instituţiile, structurile sociale şi economice, tradiţia
culturală şi religioasă, toţi oamenii de bună conştiinţă s-au
pomenit victime şi au recurs, mai mult ori mai puţin intenţionat,
la o strategie a împotrivirii. Chiar dacă exodul lor peste graniţă
a fost, prin forţa împrejurărilor, limitat, toţi românii care au
meditat la ce se petrece în jurul lor şi cu ei, au avut o mentalitate
de oponenţi. S-au separat, cu un sentiment de frustrare, de o
conducere în care nu se regăseau şi care îi trata, de cele mai
multe ori, în chip arbitrar şi ostil. Nu contează locul în care
s-au aflat, ci starea lor de spirit refractară, în ciuda unor aparenţe
mecanice de subordonare şi cîteodată chiar de adeziune
rituală la pretenţiile uzurpatorilor instauraţi de cătrc o armată
străină. O sumară analiză ne descoperă un şir de similitudini
între relegaţii de-afară şi cei din interior: dificultăţile de adaptare,
cenzura (de-o parte cultural-lingvistică, de alta ideologică),
simţămîntul provizoratului, aspiraţia spre normalitate.
De asemenea, corupţia. Dacă în România colaboraţioniştii
alcătuiau o categorie inflorescenţă şi foarte în văzul tuturor,
căci în rătăcirea lor stipendiată nutreau o iluzie milenaristă şi
nu se temeau de o zi a scadenţelor, nici diaspora n-a fost lipsită
de prezenţa cozilor de topor, de la agenţii securităţii trimişi cu
misiuni ucigaşe, la agenţii de influenţă şi sicofanţii ce se raliau
în genere extremei drepte, din ce în ce mai agreate de ceauşis
mul intrat în degringoladă, de tipul Iosif Constantin Drăgan,
Gustav Pordea, Michael Titus, inclusiv veteranul Pamfil
Şeicam.

S-a afirmat, însă nu s-a insistat îndeajuns asupra consecinţelor
acestei afirmaţii ce conţine un adevăr capital, că tot
ce s-a produs valoros în România comunizată, în materie de
literatură şi artă, reprezintă o opoziţie, declarată ori subiacentă,
la linia oficială. Tot ce are şanse a dura a apărut, în raport cu
autoritatea despotică, ă contre courant. A ilustrat tendinţa de
dezideologizare în care creatorii au văzut singura lor cale de
reuşită substanţială. Cu alte cuvinte, e vorba de un rod al exilului
intern, convergent cu rodul exilului extern. Exilul, sub
ambele-i aspecte, a fost unica forţă creatoare a românilor, după
1945. Înstrăinîndu-ne de un eşafodaj administrativ şi propagandistic
ce ne jignea şi ne păsa, ne-am apropiat compensator
de noi înşine. Infruntînd cerinţele partinice care funcţionau
frecvent ca ucazuri în faţa cărora nu se putea crîcni, întregul
păienjeniş de imixtiuni, ameninţări, capcane, controale, ispite
pe care puterea le-a ţesut cu consccvenţă în jurul lor, înfruntînd
nu o dată mizeria fizică şi morală, interdicţia publicării, domiciliul
forţat şi chiar temniţa, cei mai buni scriitori şi intelectuali
ai noştri au mers pe drumul vocaţiei şi al demnităţii, asigurînd
continuitatea spiritualităţii naţionale. Blaga, Voiculescu, Dan
Botta, Emil Botta, Gheorghe Brătianu ţin în cumpănă toată
maculatura penibilă a anilor ’50. Cînd a publicat Bietul loanide,
G. Călinescu a fost supus unui tir de învinuiri de pe poziţiile
realismului socialist (unul din procurori era un oarecare N.
Popescu-Doreanu), la care n-a avut drept de replică. Aidoma
Bisericii unite, literatura adevărată trebuia să se ascundă în
catacombe. Numeroşi autori mai tineri au cultivat o „literatură
de sertar” (Cercul literar de la Sibiu, Şcoala de la Tîrgovişte
etc.). Pînă şi Groapa a fost ţinta incriminărilor dogmatice, iar
A.E. Baconsky, cînd s-a abătut, într-o măsură ce ni se pare azi
inofensivă, de la canoane, a fost înlăturat de la conducerea
revistei „Steaua”. După o scurtă liberalizare (un soi de n.e.p.
în cultură), în răstimpul căreia creatorii au putut recuceri cîteva
poziţii estetice şi şi-au asigurat cîteva linii de comunicaţie cu
trecutul, conflictul lor cu puterea a reizbucnit. In circumstanţe
însă schimbate, în avantajul tiraniei ce s-a reechipat. Înţelegînd
că nu poate înfrînge nonconformismul organic al scriitorilor
care contează (în subtext îşi dispreţuia slugile, urmărind
captarea ori anihilarea producătorilor de valori autentice),
aceasta a recurs la mijloace mai subtile. între care şi o anume
„toleranţă” bizantină faţă de unele „erezii”, cu scopul de a
atenua sentimentul de distanţă între oficialitate şi inteligentsia.
Avem toate motivele a crede că responsabilii ideologici simţeau
presiunea exilului intern, ca pe o forţă pe care, neputînd-o
lichida, au încercat a o micşora prin deschiderea unor supape.
Aşa cum în afară au fost dirijaţi agenţii de influenţă, înăuntru
s-a trecut la exploatarea cîtorva personalităţi mai labile. S-a
încercat astfel introducerea unor zone de confuzie între rezistenţă
şi oficialitate, sub egida duplicităţii oficialilor şi, în cel
mai bun caz, a unui amestec de bune intenţii şi ipocrizie, de
creaţie reprezentativă şi demagogie din partea celor antrenaţi.
Totdeauna răsplata pe care au primit-o aceştia poate fi pusă în
evidenţă. Astfel au fost cultivaţi indiferenţii boemi (Nichita
Stănescu), pioşii abili (Ioan Alexandru), sus-puşii inconformişti
inconsecvenţi şi cu toane (Marin Preda, Eugen Jebeleanu),
mediatorii sfatoşi, care doreau încadrarea paşnică, „înţeleaptă”,
a autorilor în sistem (G. Ivaşcu), erudiţii speculativi
într-un plan convenabil (Edgar Papu) ş.a. Dar realitatea gravă
a exilului n-a putut fi clintită din suflete. Numeroase personalităţi
s-au păstrat neîncovoiate. Scriitorii şi intelectualii de seamă
rămaşi în ţară (ce putem reproşa unor Gellu Naum, N. Steinhardt,
Petre Ţuţea, Leonid Dimov, Radu Petrescu, Alexandru
George, Şerban Foarţă, Sorin Mărculescu, C. Abăluţă?), alături
ce cei ce au luat calea pribegiei (în frunte cu Monica Lovinescu,
Virgil Ierunca, I. Negoiţescu, Paul Goma, Dorin Tudoran,
Alexandru Paleologu, Ion Vianu, Matei Călinescu, Virgil
Nemoianu, Gelu Ionescu, Norman Manea, spre a nu uita nici
o clipă constelaţia de internaţională strălucire Ionescu-Eliade-
Cioran), au ilustrat principiul exilului creator. Adică acea formă
a supravieţuirii neamului întru spirit constructiv, specifică
timpului nostru, care se manifestă în opoziţie (activă sau
pasivă) cu puterea totalitară şi cu utopia sa scelerată, privitoare
la omul nou, comunist, la acel Partopithecus ridiculizat de
Zinoviev, ce ameninţa a ne înghiţi pe toţi! Dacă ne-am conservat
condiţia umană, în sensul kantian al conceptului, după care
omul trebuie să fie pentai om nu doar un mijloc, ci şi un scop,
aceasta se datoreşte într-o covîrşitoare proporţie exilului...

Convinşi de faptul că exilul, indiferent de înfăţişările
sale, reprezintă o fundamentală rezistenţă împotriva lor, comisarii
culturali ai comunismului l-au combătut cu înverşunare,
acuzîndu-1 de toate tarele posibile. Ce era mai la îndemîna lor
decît a specula pretinsul antipatriotism al diasporei? Cu toate
că motivul politic preponderent al emigraţiei incriminează
regimul samavolnic şi opresiv care a încălcat brutal drepturile
omului şi a dus societatea la o degradare multilateral dezvoltată.
Şi ce era mai la îndemîna politrucilor decît să-i acuze pe
exilaţi de huzur, în timp ce „noi (sic!) cei din ţară am mîncat
salam cu soia”? Cu toate că, dacă e să vorbim despre consumatorii
de icre negre şi şampanie franţuzească, alimente metafizice
pentru românul de rînd, aceştia sînt mai curînd de găsit în
rîndul nomenclaturiştilor şi al favoriţilor puterii. Blamîndu-i
pe cei ce s-au exilat, exponenţii regimului îşi dădeau în vileag
concepţia subcivilizată, ura împotriva străinătăţii, caracteristică
individului primitiv, xenofobia tribală extrapolată asupra unei
părţi a propriului popor. O atitudine, aşadar, antinaţională, la
care se pot asocia resentimentele de ordin personal, cu un caracter
de asemenea antinaţional, împotriva elitei intelectuale (care
avea o pondere mare printre emigranţi), ca şi împotriva soluţiei
demne, cutezătoare, de refuz a tiraniei, împotriva moralei în
act. în atari reacţii colcăind de o ură neputincioasă se reflectă,
ca într-o fidelă oglindă, complexul inferiorităţii intelectuale,
etice, sociale. Observaţii valabile chiar cînd ele vizează textele
unor autori închiriaţi de putere, cu circumstanţa agravantă că
decăderea lor se putea autoanaliza. Adrian Păunescu, Eugen
Barbu, Vasile Nicolescu sau Arthur Silvestri au preferat însă
rolul unor calibani, cîntînd la unison cu activiştii ignari... Cît
priveşte exilul intern, chestiunea a fost aşa de delicată, încît
propaganda a preferat s-o treacă sub tăcere. Recunoaşterea
proporţiilor lui - practic, dezrădăcinarea unui întreg popor -
ar fi însemnat recunoaşterea eşecului catastrofal al „socialismului
victorios”. Rezistenţa morală a românilor era, din cînd în
cînd, tasată prin expulzarea cîte unui disident mai supărător,
cu răsunet în Occident, căruia, dacă era scriitor sau om de
ştiinţă, i se ştergeau cu stricteţe urmele din biblioteci.Operaţia
avea alura sinistră a unei crime (morale) perfecte, umbrite doar
de regretul autorităţii că nu putea fi dublată de o crimă propriuzisă
(cu toate că s-a încercat şi o asemenea „soluţie finală”)...

Ne-am aşteptat, în credulitatea noastră, ca după decembrie
’89 atacurile la adresa exilului să-şi piardă rostul. Să sucombe
de moarte naturală. Reluarea lor constituie una din
probele cele mai convingătoare asupra continuităţii comunismului
în România, situaţie negată teoretic de cei cu musca pe
căciulă, dar decelabilă în fapt. Dacă simptomele sînt acelcaşi,
diagnosticul nu poate fi decît identic. Aceleaşi veninoase învinuiri
de trădare, de laşitate, de căpătuială se produc în virtutea
aceloraşi (re)surse informative, care sînt organele securi tal ii
lui Ceauşescu. Aceeaşi impertinentă calomniere a intelectualităţii
antitotalitare, de ieri şi de azi, trădează aceleaşi complexe,
aceeaşi concepţie, aceleaşi ţeluri. Aceeaşi silinţă de caricaturizare,
de trivializare a opoziţiei divulgă aceeaşi intenţie de a
compromite noţiunea de ideal, de a-i dezarma moralmente pe
oponenţi. Vînzătorii de ţară bine cunoscuţi îi acuză că sînt
vînzători de ţară pe militanţii pentru democraţic. Oarecari
schimbări s-au înregistrat doar în echipa denigrării. Stîlpilor
de presă ai dictatorilor li s-au alăturat cîteva personaje noi,
care clamează cu sîrg ruşinea exilului, în numele unui „apolitism”
şi al unui „estetism” tot atît de etatizate şi de manipulate
cum fuseseră tezele jdanoviste ale realismului socialist. Personaje
relativ curate în decursul „epocii de aur”, deşi, la o privire
mai atentă, din speţa mielului care suge la două oi. Deoarece
au recoltat atît avantaje substanţiale din partea oficialităţii
defuncte (funcţii, călătorii, premii, pînă şi Valeriu Cristea, cel
mai „umil” dintre apostolii retrograzi, era rezident la Bucureşti,
redactor la „România literară” şi voiajor la Paris, unde a avut
prilejul de a face „constatări” într-un radios consens cu cele
ale unui Arthur Silvestri), cît şi elogii de la Europa liberă,
care i-au înzestrat cu o aură de onestitate (cît de meritată, ne
dăm seama acum). Lipsa de scrupule a literatorilor depăşeşte
simplul impact pentru stabilirea (sau consolidarea) unei ierarhii
literare, competiţia din sînul breslei, oricît am admite că accasta
s-a înteţit după prăbuşirea dictatorului. Ea vădeşte o prccisă
continuitate ideologică şi de moravuri... Şi ce denotă altceva
atacurile autorilor cu pricina, săvîrşite nu o dată cu arme din
panoplia mîrşavă a ceauşismului, decît actualitatea exilului,
deplina sa actualitate? Întrucît adversarul său din trecut, împrospătat cu noi forţe, a rămas pe poziţii, silindu-se a defăima
atît diaspora cît şi pe autorii din ţară ce au respins compromisul,
acesta e obligat a-şi urma lupta. O luptă, în primul rînd, pentru
„informare şi adevăr”, care, după cum arată Tzvctan Todorov,
în Face ă l ’extreme, alcătuieşte principala prioritate a acţiunii
antitotalitare. Numai după cc a fost eliminată cauza, dispar
efectele! Strînşi sub steagul puterii „emanate”, conservatorii
de toate nuanţele, de la foştii nomcnclaturişti şi extremişti pînă
la falşii esteţi de la „Literatorul”, impun un stătu quo sumbru
peisajului nostru politic şi social, marcat de sciziunea fiinţei
naţionale operate de comunişti. Atîta timp cît impostura restauraţionistă se va menţine, exilul, în înţelesul său geografic, ca
şi în cel etic-civil, va fi nevoit a se menţine la rîndul său. Nu
de bunăvoie, după cîte ştiu, rămîn departe de patrie mulţi
emigranţi români. Nu cu plăcere mulţi dintre scriitorii din ţară
suportă privaţiuni profesionale şi existenţiale, ca şi cmnmiracolul
din decembrie nici n-ar fi avut loc. Fripturiştii de după
acel moment, despre care nu le prea convine a vorbi, au luat
toate măsurile în această privinţă. Ei n-au ezitat a accentua
deliberat lipsa de interes a puterii faţă de scriitori, a-i sugera
chiar (vezi cazul Marin Sorescu) să ne lipsească de subvenţiile
ce reprezintă pentru noi o condiţie de supravieţuire. Neînstare
a ne reduce la tăcere prin argumente şi printr-o pildă de corectitudine, încearcă a ne sugruma prin procedeul „la zi” al factorului economic... Un important autor român îmi scria deunăzi
cu amărăciune că nu se poate întoarce la Bucureşti, deoarece
n-ar avea nici un venit şi nici locuinţă. Personal, am temeinice
motive, de ordin nu numai moral, ci şi administrativ, de a mă
considera în continuare un exilat în această ţară suspendată
între un trecut ce n-a trecut şi un viitor ce nu s-a ivit încă.



va urma