Imposibila neutralitate (XVII)

Gheorghe Grigurcu

Insolenţă

Toate sînt făcute să îmbătrînească la oameni,
afară numai de neruşinare, după cit se pare.
Asta, cu cît creşte neamul muritorilor, cu atît
devine mai mare, pe zi ce trece. 
Theodectes

Există, în Infernul dantesc, imaginea unei teribile metamorfoze,
evocate şi de G. Călinescu: cea în care victima ia
forma reptilei şi viceversa. Ne-am amintit-o citind „replica”
d-lui Dumitru Popescu zis Dumnezeu, apărută în „România
literară” (nr. 17/1995), deşi poate ar fi fost mai nimerit a ne
referi la binecunoscuta anecdotă cu hoţul care, pentru a i se
pierde urma, strigă din răsputeri: „prindeţi hoţul!”. Dacă ne-am
încumetat, totuşi, a-1 pomeni pe ilustrul florentin, am făcut-o
spre a sugera apartenenţa teratologică a unui fenomen, care,
la ora de faţă, depăşeşte persoana numitului nomenclaturist,
caracterizînd mişcarea în cerc vicios a unei mentalităţi ce apasă
o etapă istorică, provizoriu botezată de „tranziţie”. O mişcare
de falsă înaintare, încercînd a-şi ascunde natura iluzorie prin
supralicitarea viciilor trecutului, înfăţişată drept cinică noutate.
O „tranziţie” nu spre altceva decît, măcar deocamdată, propria
sa caricatură. Una din trăsăturile acestei caricaturi e surprinsă
lapidar chiar în titlul textului de care ne ocupăm şi care
sună astfel: „Realism socialist” anticomunist. Victimei (căci
orice anticomunist a fost/ este la noi, în principiu, o victimă) i
se atribuie cu forţa identitatea torţionarului (căci orice reprezentant
de oarecare anvergură al ideologiei comuniste a fost/
este la noi, în principiu, un torţionar). E o manevră explicabilă,
credem, prin însăşi suprasaturaţia ticăloşiei, ce debordează în
tentative de transfer. Un prototip al operaţiei e dat de celebra
„reeducare” de la Piteşti. Neînstare a-şi susţine conştiinţa neagră,
dizolvantă de umanitate, torţionarul ţine a o extrapola asupra
victimelor, a mînji, pe cît posibil, întreaga lume cu noroiul
ce constituie singurul conţinut sensibil al concepţiei sale „progresiste”.
E un caz de comportament demonic. Acesta şi nu
altul e mecanismul mental al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu,
descendent (in)direct al unor Nicolski, Drăghici şi compania,
care, ca şi predecesorii săi, are năravul a obliga pe cei de altă
opinie a-i adopta chipul şi asemănarea.

Ce pretinde fostul number one al ideologiei comuniste
din România? Nici mai mult nici mai puţin decît că subsemnatul,
în calitate de comentator al volumului d-sale de „memorialistică”,
n-ar fi decît un „realist socialist” întors pe dos ca o
mînecă: „Unde am mai întîlnit noi accastă rafinată metodă de
creaţie? Unde? Unde? Unde? Dar hai să nu fim ipocriţi, să nu
ne prefacem că scormonim prin memorie şi că memoria ne
serveşte greu. N-am mai citit noi opere literare cu demoni de
clasă, cu monştri politici, cu întruchipări ale răului absolut,
ale răului constituţional, obiectiv? Oh! Cîte nu ne-au delectat
tinereţea! Erau portretele «literare» făcute exploatatorilor,
capitaliştilor, politicienilor burghezi, chiaburilor şi cozilor lor
de topor. (...) Erau operele «realismului socialist» ce au făcut
vogă la începutul anilor ’50, cu deosebire înainte de decesul
lui I.V. Stalin”. Delectante rînduri! Întîi de toate, pentru că
mai marele cenzurii de odinioară ne cenzurează, el pe noi,
acuzîndu-ne de ceea ce a alcătuit propria sa credinţă ori măcar
propria sa declaraţie de credinţă. O credinţă întemeiată pe
nemiloasele principii ale „măreţei învăţături” marxist-leninistc,
tendenţioase, exclusiviste, falsificatoare şi represive, care s-au
mlădiat conjunctural, dar nu s-au schimbat în esenţă, din 1944
pînă în 1989. Cum de se lansează oare dl Dumitra Popescu în
aventura unei ironii ce, chiar în infimă cantitate, ar trebui să
se întoarcă împotrivă-i, să-i anihileze întreg trecutul, întreaga
fiinţă? Mister! în raport cu ce moment îl putem socoti un
simulant? Cu cel cînd făcea apologia „artei” în postură de slujnică
umilă a partidului, ori cu cel cînd îşi ia îngăduinţa a o lua
peste picior? Ori... în ambele ipostaze, fiind vorba de un vid
moral şi de absoluta disponibilitate aferentă, prin simplul joc
al turpitudinii? în al doilea rînd, se cuvine menţionată incapacitatea
caracteristică a ex-demnitarului de a ieşi din sfera unor
reprezentări familiare, deloc invidiabila sa, pentru a ne exprima
astfel, lipsă de fantezie. „Exploatatorii”, „capitaliştii”, „politicienii
burghezi”, „chiaburii”, „cozile de topor”, cam la aceştia
se reduce repertoriul d-sale de repere tipologice, cultura d-sale
estetică şi antropologică, pusă sub semnul unei distractive
monomanii „de partid şi de stat”. Constatînd că se serveşte
doar de atari etaloane, cum ne-am putea mira, în definitiv, că
vede pretutindeni „realism socialist”? „Dl Grigurcu, afirmă
fără a clipi interlocutorul nostru, foloseşte metoda realismului
socialist nu pentru a înfiera duşmanul de clasă al comunismului
(cum făceau strămoşii), ci pentru a pune la stîlpul infamiei
duşmanul de clasă al anticomunismului”. Ne amintim de un
biet preot de pe vremuri, membru al unui cenaclu literar de
provincie, căruia i se dădea indicaţia, trasată la origini de înalţi
şi temuţi oficiali, precum Leonte Răutu, Iosif Chişinevski sau
Dumitru Popescu, de a „cînta” bucuria „muncii libere”. Ei
bine, în ce fel credeţi că s-a conformat clericul versificator? A
venit, foarte mulţumit de sine, cu o poezie închinată „campaniei
agricole de vară”, care începea cu cuvintele: „într-o zi de Sînt
Ilie” ! Sacerdot al îndoctrinării comuniste, autorul romanului
intitulat atît de expresiv şi adecvat Pumnul şi palma nu e în
stare decît a psalmodia lait-motivelc propagandistice. Pasăre
ce pe limba ei piere...

Tot pe linia transferului de conştiinţă culpabilă se înscrie
şi un alt aspect al „replicii” pe care ne-o oferă tovarăşul
„Dumnezeu”. Şi anume încercarea de a stabili o legătură între
articolul nostru şi „portretul” ce i s-a făcut fostului cepexist în
„Puternicul oficios cultural al Uniunii Sovietice, «Literatumaia
Gazeta»” : „«Literatumaia Gazeta» nu spunea «Gobels (sic!)
al comunismului» ci, dimpotrivă, un Gobels (sic!) antisovietic.
Gazeta mai adăuga menţiunea că gobelsul (sic!) identificat de
ea în literatura română va sfîrşi rău, la fel ca cel autentic de la
care împrumutase sinistrul nume. (Zici că să nu crezi în prooroci!
Prezicerea Moscovei s-a împlinit)”. De unde într-adevăr
rezultă că se împlinesc uneori şi vaticinaţiile din presa sovietică!
N-avem nici o vină! Dar cînd dl Dumitru Popescu afirmă
că: „vocea ameninţătoare din «Literatumaia Gazeta» răsună
azi din nou în urechile noastre din gura d-lui Grigurcu”, nu
mai avem încotro şi sîntem nevoiţi a aminti un fapt arhicunoscut.
Acela că, oricît s-au dorit de „independenţi” şi „suverani”,
cu scopul de a-şi consolida puterea ilegitimă, comuniştii români
s-au aflat, pe întreaga durată a stăpînirii lor, sub umbrela protectoare
a Moscovei. N-au fost dccît prăsila, defalcată pe mai
multe generaţii, a unei ocupaţii străine. Nici dl Popcscu-Dumnezeu,
nici Dumnezeul d-sale de rang superior, Nicolae Ceauşescu,
nu şi-ar fi fi putut face mendrele într-un stil cu viclenie
„tradiţional”, dacă n-ar fi avut în spate pe „marele frate” din
Răsărit, gata a le sări în ajutor. Schimele lor naţionaliste n-au
constituit decît diversiuni de uz intern, aprobate tacit de către
„Sfîntul scaun” al Kremlinului, în pofida unor minore diferende
(certuri în familie). Înveşmîntată în costum naţional şi pusă
pe melodie folclorică, ideologia comunistă nu şi-a pierdut natura
sovietică, importată, străină de sufletul şi aspiraţiile poporului
român. Dovada zdrobitoare a acestei stări de lucruri o reprezintă
prăbuşirea regimului ceauşist, în clipa în care doctrina
Brejnev a fost suspendată. Altminteri eram siliţi a suporta în
continuare monologul neostalinist al d-lui Dumitru Popescu,
care nu ne-ar fi îngăduit nici cel mai neînsemnat „drept la replică”.
Ce drept moral are d-sa a se plînge de „persecuţia” Moscovei?

Dar dacă e să găsim o culme a textului în cauză, care ar
putea fi socotit compus exclusiv din... culmi, aceasta ar fi,
incontestabil, lista refuzurilor. Colocutorul nostru refuză notele
prin care, în virtutea cărţii d-sale şi a activităţii d-sale, defel
anonime, ne-am străduit a-1 descrie. Merită a reaminti lungul
şi aproape pateticul d-sale pomelnic de recuzări: „Imaginînd
un Dumitru Popescu sui generis, creatorul (adică subsemnatul
- n.n.) îi concepe următoarele caracteristici de bază: «Mai marele
propagandei dictatorului», «comisarul suprem al ideologiei
», omul care «a reprezentat la cel mai înalt nivel regimul
concentraţionar» şi care a făcut o «sinistră carieră de căpetenie
a totalitarismului», «l-a adulat cu josnicie» pe Ceauşescu şi
«a strigat primul în cele patru zări ale lumii (sic!), ajungînd
«arhitect principal al cultului personalităţii», care «a preamărit-
o (pe Elena Ceauşescu) ani în şir... ca pe o zeiţă asiatică» şi
care «a mutilat sufletele în impozantul său birou de satrap».(...)

«Arogantul demnitar comunist», «sumbrul nomenclaturist
», «insolentul memorialist», «fostul valet ideologic», «nomenclaturist
întărîtat», «gomosul autor kitsch», «burtă verde
de partid», «infractor», «potenţial pericol social» (...) «bîiguielile
unei logici dereglate», «cinică rîvnă», «stridenţa minciunii
», «ignobilă», «impudică», «dezgustător», «mizerabile încercări
». Să ne oprim, totuşi”. De ce să ne oprim? Tovarăşul
„Dumnezeu” susţine că ar fi la mijloc o „proză”, cu un „personaj”
negativ, cu un „erou” plăsmuit într-un „atelier” de ficţiuni.
Aşadar o cacealma beletristică, prin mijlocirea căreia am supune
persoana d-sale, de o faimoasă toleranţă şi blajinătate, unei
„molestări politice” . Aşa să fie? Oare n-a fost Dumitru
Popescu-Dumnezeu mai marele propagandei dictatorului,
comisarul suprem al ideologiei, omul care a reprezentat, la
cel mai înalt nivel, regimul concentraţionar? Oare n-a făcut o
sinistră carieră de căpetenie a acestuia, nu l-a adulat cu josnicie
pe Ceauşescu, ajungînd arhitectul principal al cultului personalităţii
sale, la care a asociat-o şi pe Elena Ceauşescu? Oare n-a
mutilat sufletele oamenilor de cultură în impozantul său birou
de satrap?Oare n-a fost un demnitar comunist de-o aroganţă
renumită, un sumbru nomenclaturist, un valet ideologic al
cuplului dictatorial, un gomos autor kitsch, un burtă verde de
partid, un infractor, cel puţin pe planul culturii? Oare volumul
d-sale nu exprimă insolenţă, ilogism, cinism, stridenţă a minciunii,
impudoare ş.a.m.d.? Ce ţine aici de ficţiune? Ce contravine
aici realităţii celei mai palpabile? N-a funcţionat oare
numitul Dumitru Popescu ca o umbră a lui Alah-Ceauşescu
pe pămîntul românesc? Umbra propagandistică a tiranului, pe
care n-ar putea-o concura, de pe tărîmul de dincolo, însă fără
mari sorţi de succes, decît un Leonte Răutu? Constrînşi de
limitele spaţiului şi, mărturisim, şi de cele ale interesului pe
care un atare autor îl poate avea pentru noi, am înfăţişat doar
o mică parte din probele posibile pentru susţinerea judecăţilor
mai sus menţionate, suficiente însă, nădăjduim, spre a le acredita.
în faţa lor, tovarăşul Dumitru Popescu - şi numai tovărăşia
sa - se retrage în... literatură. în literatura „replicii” sale,
neavînd nimic comun cu realităţile asupra cărora, prin filiera
logică a propriilor necesităţi, ar fi trebuit a se rosti. Păcat că se
manifestă ca un simplu prozator neorealist socialist, cînd ar fi
trebuit să aibă conduita unui acuzat interesat de apărarea sa.

Uluieşte atîta siguranţă de sine. Dl Dumitru Popescu e
departe de cea mai vagă autocritică, de cea mai uşoară remuşcare.
Totul i se pare, în existenţa d-sale superior nomenclaturistă,
echivalent cu desăvîrşirea, drept care poate fi privit ca
un monument, încă nerecunoscut, al desăvîrşirii. Boss implacabil
al doctrinei comuniste aplicate, ne mustră de pe soclul
acesteia, cu o remarcabilă consecvenţă, pentru cîteva foarte
vechi, necoapte stihuri. Ne recunoaştem, fireşte, grava vinovăţie
de-a fi rupt o singură frunză, în comparaţie cu un codru
întreg distrus de acerbul nostru procuror, nedispus a plăti nici
cea mai mică amendă. Dar cu cît calm olimpian oficiază d-sa
în numele unor „convingeri personale” (care or fi, sîntem
curioşi), asociindu-şi şi numele unui „coleg de breaslă” (aici
se iveşte un echivoc: e vorba de breasla literară sau de breasla
cepexistă?)! Cu cît aplomb calcă peste naivele delimitări ale
binelui şi răului, ale justiţiei şi injustiţiei, alungîndu-şi „gîndul
(lor) păcătos” ! Cu cită superbie trece peste barierele istorice,
osîndind sarcastic literatura „vechiului regim”, care emitea
„sentinţe de vinovăţie «indubitabilă», justificînd procesele
politice, blamul public” şi totodată deplîngînd „viziunea coşmarescă”
pe care unii o au asupra regimului în chestiune,
împrejurarea că zugrăvesc comunismul „în întregime negru”
(de parcă ar dori să interzică realismul)! I-am admira impudoarea
ca pe o capodoperă sui generis, dacă nu ne-ar încerca
o decepţie intimă. Tovarăşul Dumitru Popescu ne răspunde
prea tîrziu. Cu o întîrziere de peste două decenii. Lovit de un
abuz care mi-a răsucit cursul existenţei pînă azi, am fost pus
în situaţia de a-i adresa, pe cale strict ierarhică, mai multe
memorii. N-am primit nici un răspuns. Ştiam că tovarăşul
Popescu-Dumnezeu e obligat, prin natura funcţiei ce-o deţinea,
a se ocupa de un atare caz, dacă acesta nu s-a rezolvat de la
sine de către eşaloanele administrative inferioare. N-am bănuit
însă slăbiciunea tovărăşiei sale, ocolirea probei de insolenţă
pe care o putea produce şi atunci, anume consemnarea, cît de
sumară, a faptului că n-aş avea dreptate. De ce n-aţi îndrăznit,
d-le Dumitru Popescu, să-mi spuneţi că n-am dreptate? De ce
n-aţi respectat măcar o brumă a legalităţii? Printr-o rezoluţie
care să fi dat un oarecare temei strivitoarei dv. sfidări
birocratice. Acelei sfidări care mi-a schimonosit viaţa chiar în
miezul ei activ, în care văd - cum aş putea să nu văd? - o
cauză a marginalizării şi a cortegiului de amărăciuni ce m-au
însoţit de-a lungul unor ani mulţi. Doar pentru a-mi reproşa,
eventual, acum că aş vrea să mă... răzbun? Spuneţi-o, vă rog,
clar, cu condeiul înmuiat în conştiinţa dv. de culoarea cernelii!
Vă cred capabil şi de aşa ceva! Numai că eu mă consider doar
o simplă particulă din masa uriaşă a injustiţiilor comise ori
patronate de dv., o particulă neînsemnată poate, însă în măsură
a dovedi, prin însăşi existenţa ei, demonia întregului. Pretinzînd
că aţi cioplit himere, aţi modelat, de fapt, doar această demonie
nespus de reală şi de cumplită, a comportării de şef al unui
lagăr de suflete.


P.S. 
Dacă nu în birourile agramate ale c.c.-ului, măcar în cele semidocte ale Academiei Ştefan Gheorghiu, aveam impresia că dl Dumitru Popescu ar fi trebuit să înveţe cum se scrie corect numele celui cu care a emulat: Goebbels. Şi apoi în acel „mai plenar” nu chicoteşte oare sardonic „deplina unanimitate” a zeului d-sale împuşcat?



va urma