joi, 18 iunie 2015

Operatiunea Omega (XVIII)


Robert Ludlum



Tanner le ceru tuturor, să coboare în pivniţă. Ali şi Leila o luară pe scări în jos, cu copiii în braţe, încercând fără succes să le dea impresia că se jucau. Tanner îl opri pe Osterman la uşa din capul scării.
— Hai să instalăm nişte obstacole!
— Crezi c-o să se ajungă până acolo?
— Nu vreau să-mi asum riscuri.
Cei doi se furişară pe sub pervazurile ferestrelor şi împinseră trei fotolii grele, două suprapuse, iar al treilea într-o parte, lângă uşă. Apoi se strecurară către fiecare fereastră, fără să fie văzuţi, ca să verifice încuietorile de la geamuri.
În bucătărie, Tanner luă o lanternă şi o puse în buzunar. Mutară împreună masa din plastic lângă uşa ce dădea afară. Tanner împinse scaunele din aluminiu, fixând stinghia unuia dintre ele sub clanţa uşii.
— Nu e bine, spuse Bernie. În felul ăsta, ne blochezi în casă. Trebuia să ne gândim cum să plecăm de-aici!
— Tu te-ai gândit?
În lumina slabă, Osterman vedea numai silueta lui Tanner. Dar îi simţea disperarea din voce.
— Nu. Nu, nu m-am gândit. Dar trebuie să încercăm!
— Ştiu. Până atunci, trebuie să ne luăm toate măsurile de precauţie... Nu ştim ce-i afară. Câţi sunt sau unde sunt.
— Atunci, să terminăm treaba.
Cei doi se furişară spre capătul îndepărtat al bucătăriei, dincolo de cămară, către intrarea în garaj. Uşa dinspre exterior a acestuia fusese încuiată, dar, ca o măsură suplimentară de siguranţă, proptiră ultimul scaun de bucătărie sub clanţă, apoi se strecurară înapoi în hol. Îşi luară armele improvizate – toporul şi furca – şi coborâră în pivniţă.
Se auzea zgomotul ploii torenţiale căzând pe ferestrele mici, dreptunghiulare, aflate la nivelul solului de deasupra pivniţei. Fulgere sporadice luminau pereţii din beton de zgură. Tanner vorbi:
— Aici e uscat. Suntem în siguranţă. Oricine s-ar afla afară, e ud până la piele şi nu poate sta acolo toată noaptea... E sâmbătă. Ştiţi cum patrulează maşinile poliţiei în week-end. Or să vadă că nu e lumină în casă şi-or să vină să verifice.
— De ce-ar face-o? întrebă Ali. Şi-ar putea închipui că am ieşit să cinăm în oraş...
— Nu după ce s-a întâmplat noaptea trecută. MacAuliff a spus clar că o să supravegheze casa. Patrulele lui nu pot vedea în curtea din spate, dar vor observa faţada casei. Sunt obligaţi... Uite.
Tanner o luă de cot pe soţia sa şi-o conduse către singura fereastră din faţă, aflată deasupra solului, lângă treptele de piatră de la intrare. Ploaia şiroia pe geam; era greu să se vadă ceva. Nici măcar stâlpul de iluminat de pe Orchard Drive nu era tot timpul vizibil. Tanner scoase lanterna din buzunar şi-i făcu semn lui Osterman.
— După cum îi spuneam lui Ali, MacAuliff mi-a promis azi-dimineaţă că-şi va pune oamenii să supravegheze casa. Şi el are de gând s-o facă. Nu mai are nevoie de necazuri... O să stăm pe rând la fereastra asta. În felul ăsta, nimeni n-o să-şi obosească ochii şi n-o să aibă vedenii. De îndată ce unul dintre noi zăreşte maşina poliţiei, îi facem semne cu lanterna. Or să le vadă şi-or să oprească.
— E bine, zise Bernie. E foarte bine! Trebuia să-mi fi spus asta sus.
— Nu eram sigur. E ciudat, însă nu-mi aminteam dacă se vede în stradă de la fereastra asta. Am curăţat pivniţa asta de-o sută de ori, dar nu eram sigur.
Le zâmbi.
— Deja mă simt mai bine, spuse Leila, încercând să le insufle şi celorlalţi încrederea lui John.
— Ali, tu faci primul schimb. Câte cincisprezece minute fiecare. Bernie, tu şi cum mine o să ne deplasăm între celelalte ferestre. Leila, vrei să stai tu cu Janet?
— Eu ce să fac, tati? întrebă Raymond. Tanner îşi privi fiul, mândru de el.
— Stai la fereastra din faţă cu mama. Tu o să fii permanent acolo. Uită-te după maşina poliţiei.
Tanner şi Osterman începură să patruleze între cele două ferestre care dădeau în spatele casei şi cea laterală. După cincisprezece minute, Leila o înlocui pe Ali la fereastra din faţă. Ali găsi şi o pătură veche, din care făcu o mică saltea pentru Janet. Băiatul rămase cu Leila la geam, ştergându-l din când în când cu mâna, de parcă ar fi putut îndepărta apa ce curgea pe partea cealaltă.
Nimeni nu vorbea; răpăiala ploii şi rafalele de vânt păreau să se înteţească. Veni rândul lui Bernie să se posteze la fereastra din faţă. În timp ce lua lanterna de la soţia lui, o strânse câteva clipe în braţe.
Îşi făcu şi Tanner schimbul, iar Ali veni în locul lui. Nimeni nu spunea lucrul ăsta, dar începeau să-şi piardă speranţa. Dacă MacAuliff patrula prin zonă, concentrat asupra proprietăţii lui Tanner, părea absurd ca o maşină a poliţiei să nu fi trecut pe-acolo de mai bine de o oră.
— Uite-o! Uite-o, tati! Vezi lumina roşie?
Tanner, Bernie şi Leila alergară la fereastră, lângă Alice şi băiat. Ali aprinsese lanterna şi o agita în toate părţile. Maşina poliţiei încetinise. De-abia se mişca, dar nu se oprea.
— Dă-mi lanterna!
Tanner ţinu fasciculul nemişcat, până când reuşi să vadă, slab, dar sigur, silueta înceţoşată a maşinii albe prin perdeaua de apă. Apoi mişcă lanterna vertical, cu repeziciune.
Oricine ar fi fost la volan nu putea să nu fi observat lumina. Fasciculul trebuia să fi trecut prin geamul maşinii atrăgând atenţia şoferului.
Dar maşina poliţiei nu se opri. Ajunse în dreptul aleii, apoi se îndepărtă încet.
Tanner stinse lanterna, nedorind să se întoarcă şi să vadă feţele celorlalţi. Bernie vorbi încet:
— Nu-mi place asta.
— Trebuia s-o fi văzut. Trebuia!
Ali îşi ţinu fiul, care continua să se uite pe fereastră.
— Nu-i obligatoriu, minţi John Tanner. Afară e o vreme cumplită. Poate că geamurile de la maşina lui sunt la fel de aburite ca şi ale noastre. Poate chiar mai mult. Geamurile maşinilor se înceţoşează uşor. O să se întoarcă. Data viitoare o să fim pregătiţi. Data viitoare, o să fug afară.
— Cum? întrebă Bernie. N-ai ajunge la timp. Am îngrămădit mobilă în faţa uşii.
— O să ies pe fereastra asta.
Tanner măsură spaţiul în minte. Era mult prea mic. Ce uşor rostea minciunile!
— Eu mă pot strecura pe-acolo, tati!
Băiatul avea dreptate. Poate că vor fi nevoiţi să-l trimită pe el. Dar ştia că n-ar fi făcut-o. N-ar fi putut. Oricine s-ar fi aflat în maşina poliţiei văzuse lumina lanternei şi nu se oprise.
— Să ne întoarcem la ferestre. Leila, tu stai aici. Ali, vezi ce face Janet. Mi se pare că a adormit.
Tanner ştia că trebuia să-i menţină activi, chiar dacă agitaţia lor era fără rost. Fiecare avea gândurile sale, propria teamă.
Se auzi zgomotul asurzitor al unui tunet. Un fulger lumină pivniţa.
— Johnny! Osterman se afla lângă fereastra din stânga care dădea în spate. Vino încoace!
Tanner alergă spre Osterman şi se uită afară. Printre rafalele de ploaie, văzu un scurt fascicul vertical de lumină, ridicându-se din pământ. Se mişca dinspre capătul îndepărtat al peluzei, dincolo de piscină, lângă pădure. Lumina se legăna încet, intermitent. Apoi, un fulger lumină silueta care ţinea lanterna. Cineva venea spre casă.
— Cineva se teme să nu cadă în piscină, şopti Bernie.
— Ce este?
Vocea încordată a lui Ali se auzea dinspre salteaua improvizată, unde stătea cu fiica sa.
— E cineva afară, răspunse Tanner. Toată lumea să stea absolut nemişcată... Ar putea fi... foarte bine. Ar putea fi poliţia.
— Sau cel care a tras în noi! O, Doamne!
— Şşt. Taci!
Leila plecă de lângă fereastra din faţă şi se duse lângă Alice.
— Nu sta la geam, Bernie!
— Se apropie. Înconjură piscina.
Cei doi bărbaţi se retraseră spre părţile laterale ale ferestrei. Omul de afară purta un poncho larg, iar pe cap avea o glugă. În timp ce se apropia de casă, stinse lanterna.
Deasupra lor, prizonierii auziră zgomotul uşii de la bucătărie, apoi cel al unui corp izbindu-se de lemnărie. Bubuiturile încetară curând şi nu se mai auzi decât ploaia. Silueta se îndepărtă de la uşa bucătăriei, iar Tanner, văzu, din locul în care stătea, lumina lanternei mişcându-se în sus şi-n jos. Apoi dispăru la capătul îndepărtat al casei, lângă garaj.
— Bernie! Leila se ridică în picioare, lângă Alice şi fată. Uite! Acolo!
Prin fereastra din dreptul ei se vedeau razele intermitente ale altei lanterne. Deşi era departe, lumina era puternică; se apropia într-un balans rapid. Cel care ţinea în mână lanterna venea în fugă spre casă.
Deodată, lumina dispăru şi din nou rămaseră doar ploaia şi fulgerele din jur. Tanner şi Osterman se duseră la fereastra laterală, fiecare pe câte-o parte şi priviră cu prudenţă afară. Nu vedeau pe nimeni, nici o siluetă, nimic în afara ploii ce cădea în rafale împrăştiate de vânt.
Se auzi un trosnet puternic dinspre capul scărilor. Apoi altul, mai ascuţit – lemn izbindu-se de lemn. Tanner se duse către scară. Încuiase uşa pivniţei, dar lemnul era subţire; o lovitură zdravănă ar fi smuls-o din balamale. Ridică toporul, pregătit să atace pe oricine ar fi coborât pe scară.
Tăcere.
Din casă nu se mai auziră zgomote. Deodată, Alice Tanner ţipă. O mână masivă ştergea geamul ferestrei din faţă. Fasciculul unei lanterne puternice străpunse întunericul. Cineva se lăsase pe vine în spatele luminii, cu faţa ascunsă de o glugă...
Tanner alergă spre soţia şi fiica sa, ridicând copilul de pe pătură.
— Înapoi! Lipiţi-vă de perete!
Cizma străinului sparse geamul şi cioburile zburară în toate direcţiile. Loviturile continuară. Noroi, cioburi şi aşchii de lemn aterizară în pivniţă. Ploaia pătrundea prin fereastra spartă. Cei şase prizonieri se îngrămădiră lângă peretele din faţă, în timp ce lumina lanternei mătura podeaua, peretele şi scările.
Ceea ce urmă îi încremeni de groază.
Ţeava unei puşti apăru la marginea ferestrei şi o rafală asurzitoare de gloanţe lovi podeaua şi peretele din spate. Praful de beton începu să se rotească în aerul pivniţei; în lumina puternică a lanternei, păreau nişte nori învolburaţi de ceaţă. Rafalele începură din nou, cumplite, trase la întâmplare. Fostul infanterist Tanner pricepu ce se întâmplase. Al doilea încărcător fusese fixat la o puşcă automată.
Apoi patul altei puşti sparse geamul ferestrei din spate, în stânga, aflată exact în faţa lor. Un fascicul lat lumină grupul de fiinţe umane lipite de perete. Tanner îşi văzu soţia strângând-o în braţe pe fiica lor, protejând-o cu trupul ei şi se simţi copleşit de furie.
Alergă la fereastră, răsucind toporul către geamul spart şi silueta ghemuită din dreptul lui. Individul sări înapoi; gloanţele se loviră de tavan, deasupra ţestei lui Tanner. Acum era luminat de fasciculul ce pătrundea prin fereastra din faţă. S-a terminat, îşi zise John. Totul avea să se încheie pentru el. Însă Bernie răsucise cu furca ţeava puştii, deviind gloanţele din direcţia lui Tanner. Directorul de ştiri se strecură înapoi lângă soţie şi copii.
— Treceţi aici! strigă el, împingându-i spre zidul din fund, dinspre garaj.
Janet ţipa tot timpul.
Bernie înşfacă încheietura soţiei lui şi o trase către un colţ al pivniţei. Fasciculele luminoase se încrucişară. Urmară alte împuşcături; aerul era plin de praf; devenise imposibil de respirat.
Brusc, lumina de la fereastra din spate dispăru; cea din faţă îşi continua căutarea la întâmplare. A doua puşcă îşi schimbă poziţia. Apoi, de la fereastra laterală se auzi altă izbitură şi zgomotul de geam spart. Fasciculul lat de lumină străluci din nou, orbindu-i. Tanner îşi trase soţia şi fiul lângă colţul îndepărtat de lângă scări. Urmară nenumărate împuşcături; Tanner simţea-vibraţiile gloanţelor înfigându-se în zid, deasupra şi în jurul lui.
Foc încrucişat!
Apucă strâns coada toporului, apoi se năpusti înainte, printre împuşcături, înţelegând perfect că orice glonţ l-ar fi putut răpune. Dar nu înainte de a-şi atinge ţinta. Nimic nu-l mai putea împiedica!
Ajunse la fereastra laterală şi repezi toporul în diagonală prin ea. Se auzi un ţipăt ascuţit şi sângele ţâşni prin deschizătură împroşcând faţa şi braţele lui Tanner.
Puşca de la fereastra din faţă încercă să ţintească în direcţia lui John, dar era imposibil. Gloanţele loveau podeaua. Osterman alergă spre trăgătorul rămas pe poziţie, ţinând furca la nivelul umărului. În ultimul moment, o aruncă prin geamul spart al ferestrei, de parcă ar fi fost o suliţă. Un strigăt de durere; rafalele încetară.
Tanner se sprijini de peretele de sub fereastră. În lumina fulgerelor, văzu sângele curgând pe podea.
Trăia, iar asta era extraordinar.
Se întoarse la soţie şi copii. Ali o ţinea în braţe pe Janet, care continua să ţipe. Băiatul îşi întorsese faţa la perete şi nu se putea opri din plâns.
— Leila! Iisuse, Doamne Sfinte! Leila!
Răcnetul isteric al lui Bernie prevestea ce era mai rău.
— Sunt aici, zise calm Leila. N-am păţit nimic, iubitule. Tanner o găsi pe Leila lângă zidul din faţă. Nu-i ascultase ordinul de-a se mişca de-acolo.
Apoi Tanner văzu ceva ce-i biciui nervii întinşi la maximum. Leila purta o broşa mare, verzuie, pe care n-o observase până atunci. Acum o vedea limpede, fiindcă strălucea în întuneric. Avea irizaţii – una din acele bijuterii ce se vând în magazinele de modă. Era imposibil să n-o remarci în întuneric.
Licărul vag al unui fulger lumină peretele în jurul ei. Tanner nu era sigur, ci aproape sigur: nu se vedeau urme de gloanţe lângă ea.
Tanner îşi cuprinse soţia şi fata cu un braţ, iar cu celălalt acoperi capul fiului său. Bernie alergă spre Leila şi o îmbrăţişa. Vaietul unei sirene se auzi printre zgomotele furtunii, adus de rafalele de vânt prin ferestrele sparte.
Rămaseră nemişcaţi, cu forţele secătuite. Câteva minute mai târziu, auziră voci şi bătăi la uşa din faţă.
— Tanner! Tanner! Deschide uşa!
El îşi lăsă fiul şi soţia şi se duse la fereastra spartă din fată.
— Suntem aici. Suntem aici, jigodii împuţite!


Tanner îi văzuse de multe ori pe cei doi poliţişti în oraş, dirijând traficul şi patrulând în maşini prevăzute cu staţii radio, dar nu le cunoştea numele. Fuseseră angajaţi cu mai puţin de un an în urmă şi erau mai tineri decât Jenkins şi McDermott.
Acum, el ataca. Îl împinse cu violenţă pe primul poliţist în peretele holului. Sângele de pe mâinile lui murdări haina de ploaie a ofiţerului. Colegul lui alergase la pivniţă, după ceilalţi.
— Ce naiba, dă-mi drumul!
— Ticălos împuţit! Jigodie ordinară! Puteam să... era cât pe ce să fim ucişi acolo jos! Toţi! Soţia mea! Copiii mei! De ce-ai făcut asta? Să-mi răspunzi, dar repede!
— Ce dracu’, dă-mi drumul! Ce răspuns vrei, pentru numele lui Dumnezeu?
— Ai trecut pe lângă casa asta acum o jumătate de oră! Ai văzut lanterna şi ai plecat! Ai fugit de-aici!
— Eşti nebun! Eu şi Ronnie eram în capătul de nord! Am primit un mesaj, să venim încoace acum vreo cinci minute. Un tip pe nume Scanlan a auzit împuşcături...
— Cine-i în cealaltă maşină? Vreau să ştiu cine-i în cealaltă maşină!
— Dacă-ţi iei mâinile de pe mine, o să vă aduc programarea traseelor. Am uitat cine e – dar ştiu unde sunt. Sunt pe Apple Drive. A fost un jaf acolo.
— Familia Cardone stă pe Apple Drive!
— Nu la casa lor. O ştiu pe aia. La Needham. Un cuplu de bătrâni.
Ali apăru în hol dinspre scări, ţinând-o pe Janet în braţe. Fata vomita şi respira greu. Ali plângea încet, legănându-şi fata în braţe.
Băiatul lor le urma îndeaproape, cu faţa murdară de praf şi mânjită de lacrimi. Soţii Osterman veneau ultimii. Bernie o ţinea pe Leila de mijloc, ajutând-o să urce scările. O strângea atât de tare, de parcă n-ar mai fi vrut să-i dea drumul.
Al doilea poliţist ajunse încet în pragul uşii. Expresia de pe chipul lui îl surprinse pe celălalt ofiţer.
— Sfântă Fecioară, zise el încet. În pivniţă parcă a fost măcel... Pe crucea mea dacă pricep cum au scăpat cu viaţă.
— Sună-l pe MacAuliff. Cheamă-l încoace.
— Telefonul e mort, spuse Tanner, conducând-o pe Ali cu blândeţe spre canapeaua din camera de zi.
— O să-l chem prin staţie.
Poliţistul numit Ronnie se duse spre uşa din faţă.
— N-o să-i vină să creadă, zise el calm.
Colegul lui luă un fotoliu pentru Leila. Ea se prăbuşi în el şi începu să plângă pentru prima dată. Din spatele ei, Bernie se aplecă şi-i mângâie părul. Raymond se ghemui lângă tatăl lui, în faţa mamei şi a surorii sale. Era atât de terorizat încât nu putea decât să se uite la chipul lui John.
Poliţistul se duse spre scara pivniţei. Fără îndoială voia să coboare, nu atât din curiozitate, cât mai ales pentru a nu tulbura scena de familie din camera de zi.
Uşa se deschise şi al doilea poliţist pătrunse în casă.
— I-am spus lui Mac. A prins mesajul pe frecvenţa staţiei din maşina lui. Iisuse, să-l fi auzit. E pe drum.
— Cât durează? întrebă Tanner de pe canapea.
— Nu mult, domnule. Locuieşte la vreo doisprezece kilometri de aici şi drumurile sunt mizerabile. Dar după felul cum vorbea, o să fie aici cât ai clipi din ochi.

— Am postat o duzină de oameni în jurul proprietăţii, iar doi oameni vor sta în casă. Unul, la parter, celălalt la etaj. Nu ştiu ce-aş mai putea face.
MacAuliff se afla cu Tanner în pivniţă. John voia să discute între patru ochi cu căpitanul de poliţie.
— Ascultă-mă! Cineva, unul dintre oamenii dumitale, a trecut pe lângă casa asta şi a refuzat să se oprească! Sunt convins că a văzut lumina lanternei! A văzut-o şi a plecat mai departe!
— Nu cred asta. Am verificat. Nimeni din maşinile de patrulare n-a remarcat ceva deosebit în zona asta. Ai văzut programarea traseelor. Locul ăsta e marcat pentru a fi supravegheat cu maximă atenţie.
— Eu am văzut maşina poliţiei plecând!... Unde-i Jenkins? McDermott?
— E ziua lor liberă. Am de gând să-i chem înapoi la treabă.
— E ciudat că sunt liberi în week-end, nu?
— Oamenii mei sunt liberi în week-end prin rotaţie. Sfârşitul de săptămână e foarte bine acoperit. Exact cum a stabilit Consiliul municipal.
Tanner observă tonul de autojustificare din vocea lui MacAuliff.
— Mai trebuie să faci ceva.
MacAuliff nu-l asculta. Inspecta zidurile curţii de beton, îşi aplecă trupul imens şi culese câteva gloanţe de plumb de pe podea.
— Vreau să se ridice toate probele de aici şi să fie trimise la analiză. O să apelez la FBI dacă la Newark nu se poate... Ce ziceai?
— Ar mai fi ceva. Un lucru foarte important pe care numai noi doi îl putem face.
— Ce anume?
— O să mergem să căutăm un telefon, iar dumneata o să suni în două locuri.
— La cine?
MacAuliff pusese întrebarea, deoarece Tanner făcuse câţiva paşi spre scara pivniţei, să se asigure că nu-i asculta nimeni.
— La familiile Cardone şi Tremayne. Vreau să ştiu unde sunt. Unde au fost.
— Ce dracu’...!
— Fă cum ţi-am spus!
— Crezi că...
— Nu cred nimic! Vreau doar să ştiu unde sunt... Să zicem că sunt încă îngrijorat de soarta lor.
Tanner porni spre scări, dar MacAuliff rămase nemişcat în mijlocul încăperii.
— Stai puţin! Vrei să dau telefoanele alea şi pe urmă să fac verificări. În regulă, o s-o fac... Acum e rândul meu. Dumneata mă calci pe nervi. Îmi agravezi ulcerul. Ce dracu’ se întâmplă? Afacerea asta pute prea tare şi nu-mi convine deloc! Dacă dumneata şi prietenii dumitale aveţi necazuri, veniţi şi spuneţi-mi clar! Nu pot să fac nimic dacă nu ştiu încotro s-o iau. Şi-ţi mai spun ceva – MacAuliff coborî vocea şi îşi îndreptă arătătorul spre directorul de ştiri, ţinându-se cu cealaltă mână de burtă – n-am de gând să-mi pătez dosarul din cauza figurilor dumitale. N-o să admit un măcel pe teritoriul meu, pentru că dumneata nu-mi dezvălui ce-ar trebui să ştiu, ca să preîntâmpin aşa ceva!
Tanner rămase unde se afla, cu un picior pe treapta de jos. Privea şi stătea în cumpănă. Putea să-i spună imediat, îşi zise.
— În regulă... Omega... Ai auzit de Omega?
Tanner se uita atent la ochii lui MacAuliff, încercând să sesizeze şi cea mai slabă reacţie.
— Scuză-mă, am uitat. Dumneata nu eşti verificat pentru Omega, nu-i aşa?
— Ce dracu’ tot spui acolo?
— Întreabă-l pe Jenkins. Poate că o să afli mai multe de la el... Hai, să mergem.

MacAuliff dădu trei telefoane din maşina de poliţie. Informaţiile primite erau clare, exacte. Familiile Tremayne şi Cardone nu se aflau nici acasă, nici în împrejurimi.
Soţii Cardone se găseau în Rockland County, lângă New York. Ieşiseră să cineze, spunea menajera; iar dacă poliţistul i-ar fi găsit, era atât de amabil să le spună să sune acasă? Primiseră un mesaj urgent din Philadelphia.
Deoarece Virginia era bolnavă, cuplul Tremayne se dusese la doctorul din Ridge Park. Acesta confirmase vizita lor la cabinet. Era sigur că plecaseră la New York. De fapt, el le recomandase o cină în doi şi un spectacol. Recidiva bolii doamnei Tremayne era în primul rând de natură psihică. Trebuia să-şi scoată cu totul din minte întâmplarea de la gara Lassiter.
Totul era atât de exact, îşi zise Tanner. Atât de bine pus la punct prin intermediari sau terţe părţi.
Totuşi, nici unul din cupluri nu avea o motivaţie întemeiată.
Şi, în vreme ce Tanner trecea în revistă evenimentele din pivniţă, îşi dădu seama că una din persoanele ce încercaseră să-i ucidă ar fi putut fi o femeie.
Fassett îi spusese că Omega era constituită din ucigaşi şi fanatici. Bărbaţi şi femei.
— Ăsta-i răspunsul pentru dumneata.
Cuvintele lui MacAuliff întrerupseră şirul gândurilor lui Tanner.
— O să-i verificăm după ce se întorc. E uşor de controlat ce ne vor spune... după cum ştii.
— Da... Da, sigur. Să mă suni după ce vorbeşti cu ei.
— Nu-ţi promit. O s-o fac dacă o să consider că trebuie să afli.



va urma















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu