Cei trei cercetasi (17)

Jean de la Hire

Ţara groazei (III)

Corsarii lacului Ciad

După un sfert de oră de aşteptare, în timpul căruia văzură nimic, Raimondo Balsan zise cu jumătate glas:
— Suntem nişte proşti.
— De ce? întrebă Marius
— Pentru că am fi putut profita de timpul ăsta ca să montăm ţeava.
— Ai dreptate! Hai s-o punem repede.
— Da! Stai de pază, Jean Bart.
— Am înţeles!
— Dacă e vreun pericol, urmă Raimondo n-avem de să ridicăm ancora, să desfacem cablul şi să plecăm. Ar fi prisos să ne distrăm dând o luptă navală, când o putem evita. Nu suntem aici ca să ne războim cu vânătorii de sclavi.
Tot vorbind, Raimondo Balsan lăsase carabina şi luă tubul, din nacelă, iar Marius după ce puse browningul iarăşi în teaca de la brâu, se apucă să ungă şurubul care fixa tubul, cei doi băieţi lucrau cu o preciziune, care dovedea cunoştinţele lor mecanice. Când totul fu gata, Marius spuse lui Raimondo să deschidă robinetul rezervorului şi observă punctul în care benzina ajungea la motor.
— Bravo! Curge!
Aruncă o ultimă ochire la mecanismele motorului ridicându-se, spuse cu aerul satisfăcut:
— Uf! Curge.
Dar nu termină. Un „acre” înăbuşit din partea lui Bart îi tăie vorba. Cu un gest instinctiv trase browning pe când Raimondo îşi lua carabina şi amândoi se lăsară îndărătul scăunaşelor, alături de Jean Bart, care luase ocheanul şi se uita în direcţia pirogii, care ieşea din dărătul insulei.
Era o pirogă foarte lungă şi ocupată de oameni, strânşi unul de altul ca să-i poată număra. Se distingeau totuşi că unii erau îmbrăcaţi în nişte cămăşi sau burnusuri albe, pe când ceilalţi aveau pieptul gol
— Oho! murmură Raimondo. Văd nişte pete cenuşii printre negru şi alb; ce-o fi? Tu le vezi, Jean Bart!
— Nenorocire! şopti ligurul, fără să lase ocheanul.
— Ce e?
— Acele pete sunt uniforme italiene.
— Unifor… bâlbâi Marius.
— Da recunosc tunicile cavaleriştilor libici… ştiţi ca acele care i-am văzut la parada de anul trecut… Sunt doi, elevi! Au mâinile legate la spate ca şi toţi negri…
— La naiba! zise Marius.
— Uită-te! Uită-te iar şi spune-ne ce vezi, zise Raimondo deodată.
— Aşteaptă! Unul are un grad… e un sergent. Acum îi văd foarte bine. Sunt doi, patru, şase, opt, doisprezece arabi, înarmaţi cu carabine şi săbii scurte… şase negri şi şase mici negrese cu mâinile legate la spate şi cei doi italieni. Cei patru vâslaşi sunt arabi; ţin între genunchi câte o puşcă… Nu mai sunt alţii.
— Sunt destui şi ăştia, declară Raimondo. Noi nu suntem însărcinaţi să stârpim traficul cu sclavi. Colonelul Largeau se descurca mai bine decât noi… Marius, sări în sus, roşu de mânie.
— Dar noi nu putem…
— Tăcere Marius! Voiam tocmai să spun ceea ce te gândeşti tu. Nu! Nu putem lăsa în mâinile vânătorilor de sclavi, corsari ai lacului Ciad, cum le spune colonelul Moll, putem lăsa pe doi bravi negri, care au devenit soldaţi italieni. Trebuie să-i eliberăm.
— Bravo! strigă Marius.
— Acre, zise Jean Bart. Piroga s-a oprit. Toţi arabii s-au spre noi. Au văzut hidroavionul nostru.
— N-avem nici o clipă de pierdut, zise Raimondo. Am o iar n-avem timp de vorbit. Eu vă voi comanda…
— Şi noi ne vom supune, se înţelege!.. Continuă Jean cu glasul său liniştit.
— Ne-am înţeles! Comandaţi, domnule căpitan Raimondo!
— Jean Bart, tu desfă cablul! Marius, îndată ce cablul e desfăcut, trage ancora la bord… Repede! Şi Raimondo se aşeză la volan. Îndată ce cablul care lega avionul de un copac de pe mal fu desfăcut, Raimondo puse în mişcare elicea care se învârti din ce în ce mai iute, pe când avionul dădu înapoi, tras de Marius cu ajutorul cablului ancorei.
— Marius! strigă Raimondo. Înainte de a scoate ancora de la fund, aşteaptă ca vântul să împingă aparatul, descriind semicerc…
— Pot înlesni mişcarea, dând o lovitură de lopată, zise Jean Bart.
— Ai dreptate! aprobă Raimondo! Fă cum ai spus! Ridică ancora, Marius!
Cei doi băieţi executară întocmai mişcările şi îndreptară astfel aparatul în direcţia pirogei.
— Atenţie! zise Raimondo, pornim.
Motorul se puse în mişcare, făcând să se învârtească, elicea cu o viteză de zece ori mai mare. Aeroplanul alunecă pe apa liniştită şi deodată se ridică în aer.
— Marius! Jean Bart! zise Raimondo, pe când conducea, cu un minunat sânge rece… Luaţi o bucată de hârtie şi un creion…
— Gata, ziseră cei doi, după o secundă.
Marius luase o bucată de hârtie galbenă şi groasă, care servise la împachetarea unei cutii de conserve, iar Jean Bart scosese un creion din buzunar.
— Jean Bart! ordonă Raimondo, scrie ceea ce-ţi dictez:
Jean Bart puse hârtia pe capacul cutiei cu provizii şi Raimondo dictă:
„Ordonăm vânătorilor de sclavi să se îndrepte imediat spre malul cel mai apropiat al lacului, să debarce pe toţi prizonierii şi să-i lase acolo.
Ordonăm vânătorilor de sclavi să se urce iar în piroga lor şi să dispară cât mai repede din ochii noştri, debarcând pe oricare dintre insule, care însă trebuie să se găsească la o depărtare de cel puţin trei bătăi de puşcă de malul lacului.
Dacă aceste ordine nu vor fi imediat executate, vânătorii de sclavi vor fi imediat împuşcaţi…”.
Şi schimbând tonul, Raimondo întrebă:
— S-a făcut?
— S-a făcut! răspunse Jean Bart.
— Atunci iscăleşte-ne pe toţi trei: Balsan, Colombo şi Calega, cercetaşi italieni.
— Bun! Îndoaie hârtia şi leag-o de-o bucată de lemn oarecare… Şi când vom fi deasupra pirogei las-o să cadă…
— Dar crezi că aceşti arabi vor şti să citească italieneşte?
— Ei nu! Dar cei doi soldaţi da!
— Şi dacă nu se supun?
— Atunci voi zbura în aşa mod în cât să trec pe de-asupra pirogei, lăsând pe prizonieri în dreapta mea… Voi doi vă veţi aşeza în partea cealaltă şi veţi trage asupra arabilor. Probabil că vor trage şi ei asupra noastră, dar de jos în sus tirul nu e aşa de sigur şi apoi nu sunt buni trăgaci… Şi va fi de-ajuns să atingem pe unul, pentru ca ceilalţi să se supună.
— Oho! zise Marius, care luase ocheanul şi privea spre pirogă. Mi se pare că se vor supune imediat, căci, după gesturile şi atitudinea lor, mi se pare că le e cam frică!
— Azvârl! zise în acel moment Jean Bart. Trecem toc mai deasupra lor. Şi lăsă să cadă bucata de lemn de care era legată hârtia. Apoi, împins de un gând spontan, înalţă pe fuzelaj tricolorul italian. Aeroplanul era la o înălţime de cincizeci de metri şi Raimondo îl făcu să zboare în jurul pirogei, descriind un cerc extrem de mic.
Aplecaţi pe balustradă, Marius şi Jean Bart, priveau în jos cu o extremă curiozitate. Şi iată ce văzură şi ce comunicară imediat lui Raimondo, care se ocupa exclusiv de conducerea aparatului, destul de dificilă în acel loc, din pricina vântului şi a golurilor de aer.
Negrii îngenuncheaseră în fundul pirogei cu capul în mâini. Cei doi soldaţi ridicaseră capul şi zâmbind cu gura până la urechi, strigau cu un accent foarte comic:
— Trăiască Italia!
Cât pentru Tuaregi, unii lăsaseră vâslele şi luaseră puştile, iar alţii, în picioare, agitau braţele goale ce le ieşeau din mânecile largi ale burnuzurilor. Aveau ochii şi gura căscată şi păreau prea încremeniţi ca să mai strige sau să vorbească. Văzură căzând bucata de lemn din aeroplan, dar păreau că nu-şi dau seama de ceea ce trebuiau să facă. Cei doi soldaţi spuseră repede ceva şi atunci doi arabi, luând lopeţile îndreptară piroga spre locul unde plutea bucata de lemn, pe care unul din ei o scoase din apă. O trecură din mână în mână şi însfârşit, unul din ei se gândi să desfacă hârtia. Sergentul spuse ceva şi unul din arabi îi dete hârtia. După ce o citi, tălmăci celor din jur cele scrise. Arabii îl puseră să mai citească odată şi apoi toţi ridicară capetele spre aeroplan, care descria mereu cercuri deasupra lor. Atunci unul din tuaregi vorbi şi toţi ceilalţi arabi se grupară pe cât le era posibil în extremitatea pirogei, opusă aceleia în care se aflau prizonierii. Era evident că voiau să discute fără să fie auziţi de aceştia.
După câteva minute, tuaregii se aşezară liniştiţi la loca file lor. Unul din ei vorbi cu soldaţii şi sergentul ridicând capul, strigă din toate puterile:
— Spun că vor debarca! Trăiască Italia!
— Trăiască Italia! răspunseră cei trei cercetaşi de sus. Şi văzură piroga îndreptându-se cu repeziciune spre est. Într-adevăr, de partea aceea malul nu era prea departe.
Raimondo urma în zbor piroga, pe când Marius o observa prin ochean, iar Jean Bart examina configuraţia locului, silindu-se să stabilească din memorie, în ce poziţie se aflau.
— Ce păcat că mi-am pierdut harta, murmură el. După calculele mele însă, trebuie să ne găsim prin apropierea satului Boli…
Şi deodată strigă:
— Marius! dă-mi ocheanul. N-ai nevoie ca să observi piroga, care e la o sută de metri. Şi după ce se uită prin ochean exclamă:
— Nu m-am înşelat. Văd nişte căsuţe şi o baracă de scânduri. Trebuie să fie Boli… Dar nu văd pe nimeni. Satul pare pustiu…
Tăcu o clipă. Apoi cu voce schimbată:
— Oh! Dar baraca e incendiată pe jumătate. Şi multe case sunt arse. Raimondo! Marius! Văd cadavre!… Satul a fost prădat, ars.
Marius strigă:
— Poate că arabii ăştia sunt vinovaţii!
— Se prea poate, zise Jean Bart, continuând să privească prin ochean.
— Dar, atunci le trebuie o pedeapsă, zise Marius, indignat. O pedeapsă exemplară… Ei Raimondo, ai auzit? Ce zici?
— Sunt de părerea ta, răspunse Raimondo fără să întoarcă însă capul.
— Bravo! Bravo! strigă Marius.
Jean Bart observa plaja, iar Marius piroga, pe când Raimondo evolua mereu deasupra acesteia. Nu putea fi vorba de o coborâre pe apele lacului sau pe plajă, de oarece neputându-se servi toţi de carabine, ar fi fost puşi în inferioritate – în cazul unei trădări din partea tuaregilor – faţă de numărul acestora. Pe când rămânând în aer, cei trei cercetaşi aveau o incontestabilă superioritate asupra tuaregilor, chiar dacă aceştia ar fi fost de zece ori mai numeroşi; o superioritate morală în realitate, căci desigur că arabii şi-ai fi închipuit că pasărea mecanică era înarmată cu bombe, mitraliere şi alte arme din cele despre care auziseră că le întrebuinţează albii.
În nici un caz, deci aeroplanul n-avea să se coboare nici pe apă nici pe uscat. Aceasta rezultă clar din termenii ultimatului trimis de Raimondo vânătorilor de sclavi. Prima parte a planului întocmit de Raimondo, fusese împlinită întocmai şi anume să facă pe tuaregi să se supuie. Cât pentru a doua, adică depunerea prizonierilor pe plajă şi retragerea tuaregilor, avea desigur să se împlinească şi ea, de vreme ce piroga intra în acel moment printre trestiile ce formau un brâu larg în jurul malului insulei

Viclenia… şi forţa

În momentul în care piroga pătrundea printre trestii şi înainta spre mal, Raimondo zise:
— Marius, Jean Bart, ocupaţi-vă voi de cele ce se petrec colo jos şi raportaţi-mi imediat. Chiar dacă nu vă răspund, voi vorbiţi-mi. Eu trebuie să-mi concentrez toată atenţia asupra volanului. Vedeţi că facem salturi de câte douăzeci de metri din pricina golurilor de aer.
— Bine, băiete, zise Marius.
— Da! adăogă Jean Bart, care nu întrebuinţa niciodată cuvinte de multe silabe, pe când Marius nu se putea mulţumi cu cuvinte de o singură silabă.
Şi amândoi se apucară să observe piroga dând imediat raportul lui Raimondo.
— Piroga a ajuns la mal, începu Jean Bart, un mal râpos, de trei-patru metri înălţime, format din stânci şi acoperit de o vegetaţie destul de bogată.
— Trei arabi debarcă, adăogă Marius; se caţără pe stânci. Acum, prizonierii, având în frunte pe cei doi cavalerişti.
Se auzi un strigăt gutural.
— E un arab care a strigat, reluă Jean Bart. Face semne spre satul incendiat.
— Ah! continuă Marius. Uite cai!
— Da, doisprezece cai dincolo de sat, în marginea păduricii…
— Doisprezece, treisprezece, paisprezece, şaisprezece, optsprezece, douăzeci şi unu, continuă Marius. Douăzeci şi unu de cai!
— Ceilalţi arabi debarcă,
— Oho! Ce înseamnă asta? Toţi o iau la fugă în spre cai, târând după dânşii pe prizonieri.
— Trebuie să fie la mijloc vreo trădare, strigă Jean Bart. Ce e de făcut, Raimondo? Leagă pe prizonieri pe cai şi ei sar pe ceilalţi, punând în faţa lor, pe şea, femei. Cei doi soldaţi sunt legaţi fiecare pe câte un cal împreună cu un negru.
— Atenţie, urlă Marius… duc puştile la ochi, trag…
Cu sânge rece, Raimondo făcu aparatul să se ridice deasupra arborilor. O salvă răsună în văzduh.
— Îndreaptă aparatul iarăşi deasupra satului! strigă Marius. Trebuie neapărat să vedem!
Dar când aeroplanul fu iarăşi deasupra satului pustiit, arabi, prizonieri şi cai dispăruseră. Şi se auzea lămurit tropotul cailor prin păduricea învecinată.
— Bandiţii! exclamă Raimondo, ne-au jucat o festă! Desigur că ei au ars satul şi au măcelărit majoritatea locuitorilor, luând pe ceilalţi prizonieri. Dar nu-mi explic ce căutau pe lac. Caii îi aşteptau desigur acolo, sub paza unuia, nu doi dintre ei. Şi acum au şters-o. Dar, jur că nu vor avea ei ultimul cuvânt.
— Ce vrei să faci? întrebă Manus.
— Păduricea nu e mare, spre vest e închisă de lac; la sud o savană o separă de pădurea virgină; la vest şi la nord mărginită de stepa care se întinde până unde începe adevărata Sahara. Ne vom ridica la o înălţime de unde să putem cuprinde cu privirea tot circuitul păduricii, mai ales înspre est şi spre nord. Când caii vor ieşi, căci trebuie să iasă dintre arbori, îi vom vedea şi îi vom urmări. Era, într-adevăr, singurul lucru ce puteau face, de vreme ce nu voiau să părăsească pe cei doi soldaţi indigeni, lăsându-i în mâinile tuaregilor.
— Planul arabilor, zise Jean Bart, trebuie să fie ca să meargă cât mai mult prin pădure, până ce ne vor face să aterizăm. Trebuie să fi auzit desigur de la arabii de la nord; aeroplanele nu pot sta prea multe ore în aer, fără să se aprovizioneze cu benzină.
— Desigur, adăugă Marius. Şi pariez că unul din ei are însărcinarea să ne observe printre frunze.
— Ei bine! zise Raimondo. Îi vom face să creadă că am plecat. Ne vom urca la două mii de metri. Ei nu ne vor vedea, pe când noi, cu ocheanul, nu-i vom pierde din vedere, ies din pădure.
— Ai dreptate, aprobară împreună Marius şi Jean Bart.
Ş descriind o largă spirală, aeroplanul începu să urce. Şi timp de mai bine de o oră, Raimondo conduse aparatul, pe când Marius şi Jean Bart cercetau pădurea şi împrejurimile cu ocheanul.
În sfârşit ligurul strigă:
— Acre! Au ieşit! În spre nord-est!
— Pe toţi dracii! Bine că s-au hotărât! bombăni Marius.
— Să-i urmărim de la această înălţime, propuse Raimondo. Când vor fi în mijlocul câmpiei sterpe, la o distanţă suficientă de pădurice, vom coborî.
— Dar noi, obiectă Marius, cu revolverele noastre nu putem trage asupra lor de la o aşa distanţă, căci s-ar putea ca în loc să tragem asupra arabilor, să rănim pe vreunul din prizonieri.
— E drept! răspunse Raimondo. Dar eu cu carabina mea dacă sunt destul de aproape, sunt sigur că nu voi da greş. Marius, te simţi în stare să ţii numai cu o mână volanul?
— Cred şi eu că mă simt în stare, răspunse Marius.
— Nu! Şi nu! le tăia vorba Jean Bart continuând să examineze cu ocheanul pe cei de jos.
— Şi de ce nu? întrebă uimit Marius, cam atins.
— Nu vreau să spun că tu nu eşti în stare să ţii cu o mână volanul, explică Jean Bart, cu calmul său obişnuit. Vreau să spun că planul lui Raimondo e puţin sigur şi primejdios. Am altă idee, care, poate, va fi mai bună.
— Să auzim! zise Raimondo, dirijând aeroplanul în direcţia nord-est, indicată de Jean Bart.
— Ei bine! Iată părerea mea: Dacă am avea bombe ar fi uşor să le aruncăm asupra bandiţilor, fără că ei să ne vadă şi fără a servi de ţintă gloanţelor lor. Dar nu e cazul. Nu avem bombe. Ceva mai mult, dacă tu Raimondo ai trage cu carabina, ai risca să răneşti sau să ucizi pe cei doi soldaţi pe care vrem tocmai să-i salvăm! Şi apoi mai riscăm să fim şi noi răniţi, expunându-ne la tirul tuaregilor. Aerocul nu e blindat. Deci nu sunt partizanul unui atac.
— Foarte bine, răspunse Marius, încă iritat. Şi ce plan ai tu?
— Iată, zise liniştit Jean Bart. Pentru un moment, forţa nu e de partea noastră. Să adoptăm, deci, viclenia. Să ne menţinem la această altitudine, ca să rămânem invizibili şi să urmărim pe tuaregi, descriind cercuri lungi, în aşa mod încât să înaintăm în aceeaşi direcţie cu ei, fără a-i pierde din vedere.
— Tocmai asta şi fac în acest moment, răspunse Raimondo. Îi vezi încă prin ochean?
— Da! Da!
— Ei bine? întrerupse Marius, nerăbdător.
— Ei bine, continuă ligurul, vom aştepta să se oprească şi desigur că se vor opri să poposească. Vom rămâne în aer până noaptea târziu, apoi vom ateriza fără zgomot la o mică distanţă de ei şi Marius şi cu mine ne vom coborî, pe când tu, Raimondo, te vei înălţa iarăşi cu aparatul, având grijă să zbori în aşa mod încât tuaregii să te vadă, căci desigur mulţi din ei vor veghea în timpul nopţii. Vei face să fluiere sirena, atât spre a le atrage atenţia, cât şi spre a da de veste celor doi soldaţi că suntem aici. Şi vei ateriza apoi la cinci sau şase sute metri departe de lagărul lor. Vei striga: „Ajutor! Ajutor!” sau orice altceva ca să-i faci să creadă că ai aterizat fiindcă ţi s-a întâmplat ceva. Sunt nouăzeci şi nouă de probabilităţi la sută ca tuaregii să se repeadă spre aeroplan, crezând că-l vor putea captura. Iar tu, făcând aparatul să ruleze pe pământ, sau zburând în mari salturi, Şi vei face să se ţină după tine, cu gândul că ne vor putea ajunge. Asta e ceea ce trebuie să faci tu, Raimondo. Cât despre mine şi Marius, lucrul e mai simplu. Ne vom strecura în apropierea lagărului. Vom intra, vom descoperi locul unde sunt ţinuţi cei doi prizonieri. Vom ucide pe paznicul lor, dacă va fi unul, vom libera pe soldaţi şi le vom da carabinele noastre. Eu am la mine un fluier. În momentul acela voi fluiera. Tu te vei înălţa cu aparatul şi vei aştepta acolo sus ca noi şi soldaţii prizonieri să fi pedepsit pe vânătorii de sclavi. Iată planul meu. Ce ziceţi de el? Şi liniştit, ca şi când ar fi fost vorba de o simplă plimbare, Jean Bart continuă să privească prin ochean spre călăreţii ce abia se zăreau jos.
Că mâinile pe volan, Raimondo întoarse capul şi aruncă lui Marius o privire maliţioasă, ca cineva căruia i s-a propus o glumă pe seama unuia pe care nu-l poate suferi. Cât pentru Marius. El râdea de-a binelea şi îngenunchind pe scaun întinse braţul valid pe deasupra spătarului, bătând pe umăr pe Jean Bart, care sta aplecat peste balustradă, privind jos.
— Bravo Jean Bart! Eşti un om şi jumătate. Ideea ta e genială! Şi dacă Raimondo o aprobă, eu sunt de acord.
— O aprob, zise Raimondo zâmbind. 
Dar adăogă imediat cu gravitate:
— Dar numai în caz când tuaregii vor face un adevărat lagăr, cu corturi; căci dacă poposesc numai şi se culcă lângă caii lor, voi nu veţi putea să v-ascundeţi într-un loc absolut deschis şi ar fi de ajuns ca unul din ei să stea de veghe ca să vă descopere imediat. El ar da numaidecât alarma şi aţi fi imediat măcelăriţi sau făcuţi prizonieri. Pe când dacă sunt corturi, va fi de ajuns să înaintaţi din partea opusă aceleia în care s-ar afla eventuala santinelă şi i-aţi putea uşor ataca înainte ca ei să prinde de veste.
— Atunci, planul meu e realizabil, continuă Jean Bart, imperturbabil, deoarece, în momentul în care am descoperit caii, îndărătul satului pustiit, am văzut foarte bine că aceştia aveau legate pe spinare pânze strânse şi pari pentru făcut corturi, desigur.
— În cazul ăsta, conchise Raimondo, Jean Bart, vei continua să observi şi să-mi dai din când în când indicaţiile necesare asupra direcţiei ce trebuie să urmez. Tu, Marius, ocupă-te de pompa de ulei şi de motor. Şi să aşteptăm ca d-nii tuaregi să binevoiască să se oprească.
Din momentul acela nu mai vorbiră decât spre a-şi da unele instrucţii reciproce.
Poziţia celor două părţi era aceasta: jos pe terenul gol, de stepă nisipoasă, care era întreruptă ici şi colo de grupuri de salcâmi şi de garduri vii formate din cactuşi, cavalcada vânătorilor de sclavi se îndrepta în linie dreaptă spre nord, când în trap, când în galop. În aer, la o înălţime de vreo 2000 de metri, aeroplanul zbura fără zgomot, descriind inelele unui lanţ imaginar, care se întindea mereu în spre nord.
Într-adevăr, spre a putea rămâne tot timpul deasupra călăreţilor pe care îi întrecea la fiecare trei minute, chiar zburând cu viteza minimă de 100 kilometri pe oră, Aerocul apoi îi ajungea din nou, îi întrecea şi în clipa în care Jean Bart era pe punctul de a-i pierde din vedere, Raimondo, vestit de camaradul său, o lua iar înapoi… şi aşa iar de la început… Aceasta dură până la apusul soarelui. Atunci tuaregii se opriră, dar numai spre a mânca şi a lăsa să mai răsufle caii. Nu ridicară corturi. Şi după un popas de o jumătate de oră plecară iarăşi spre nord. Raimondo începu iarăşi să descrie inele de lanţ. Dar cei trei cercetaşi nu erau mulţumiţi. 
— La ora asta am fi fost de mult la Maroc, dacă am fi zburat în linie dreaptă şi cu viteză mare, tot timpul cât am zburat mai mult în loc. Dar am spus că vom elibera pe prizonieri şi îi vom elibera
— Sunt de aceeaşi părere, zise Marius. Dar ce dracu fac bandiţii ăştia de nu se mai opresc odată?
— Nu te supăra, Marius, zise Jean Bart cu sângele lui rece. Noaptea va fi foarte luminoasă. Nu-i vom pierde din vedere, fiindcă hainele lor albe se vor vedea bine în bătaia lunii. Şi apoi când se vor opri, vor fi nevoiţi să facă un popas mai lung, din pricina cailor, care vor fi istoviţi de oboseala drumului.
— Vor, desigur, să ajungă la vreun sat indigen pierdut în marginea Saharei.
— Într-un sat compus din colibe de pământ sau de crăci va fi mai uşor să ne punem planul în aplicare, zise Jean Bart. Răbdare!
Şi timp de câteva ore din noapte făcură acelaş lucru ce făcuseră şi ziua. Dar, Marius, care se uitase la ceas, spunea tocmai era miezul nopţii fără un sfert, când Jean Bart dete semnalul de alarmă:
— Acre! Se opresc în faţa unui grup de pete negre, pe care nu le disting bine, dar care trebuie să fie colibe. Raimondo, vei zbura acuma în cerc!
La lumina lunii şi a stelelor care luceau pe cer, se puteau, într-adevăr, distinge nişte pete negre pe terenul albicios.
Jean Bart înlocuise ocheanul cu o lunetă marină pentru noapte şi putea urmări evoluţiile tuaregilor cu destulă precizie. Îi văzu deci oprindu-se înaintea acelor pete negre şi îşi dete seama că se pregăteau să poposească scoţând şeile de pe cai, aprinzând focurile şi pregătind ceva pentru a se ospăta. Trecu astfel aproape o oră şi, în aer, nevăzut, Aerocul continua să zboare. Deodată Jean Bart lăsă luneta şi zise;
— E momentul să aterizăm, Raimondo.
— Crezi?
— Da, tuaregii şi prizonierii sunt în colibe, lângă care au legat caii. N-a mai rămas afară decât o santinelă care stă în picioare în faţa singurului foc aprins.
— Atunci, să ne coborâm, zise Raimondo. Şi fiţi gata.
Pe când Raimondo, stingând motorul, cobora într-un lung zbor planat, care trebuia să-l facă să aterizeze la vreun kilometru distanţă de mal, Marius şi Jean Bart îşi puneau pe umăr câte o carabină şi cartuşiere la brâu, înfundându-şi pălăriile pe cap şi verificând încărcătura browning-urilor.
Cei doi cercetaşi n-aveau nici o teamă, ducându-se să-şi expuie viaţa spre a salva pe doi indigeni în serviciul Italiei! De data asta nu lucrau pentru ei ci pentru nişte indigeni deveniţi compatrioţi şi aveau în suflet un eroism lipsit de orice preocupare personală.
Tăcerea în natură era absolută. Nu se simţea nici o adiere în noaptea aceea calmă. Totuşi, din când în când se auzeau venind de departe mugete de şacali, care-şi căutau hrana. Şi mai rar un răcnet spinteca văzduhul, ameninţare sau Chemare a vreunui leu, urmărind vreo pradă.
— Marius, Jean Bart, zise Raimondo, fiţi prudenţi. Dacă sunteţi în pericol, fluieră Jean Bart. Atunci, fie ce-o fi, aterizez şi carabina mea va vorbi!
— Fii liniştit, răspunse Marius. Ţinem la pielea noastră şi sunt sigur că vom reuşi.
— Şi eu sunt sigur, afirmă Jean Bart.
— Atenţie, zise Raimondo. Aterizăm.
Terenul era în locul acela foarte neted. Roţile Aerocului atinseră solul nisipos, rulară, fără nici o piedică şi se opriră lin.
— Atunci, la revedere, zise Raimondo. Şi întinse mâinile lui Marius şi Jean Bart.
— Nu ajunge numai atât! murmură Marius. Să ne îmbrăţişăm, ce naiba!
Mai emoţionaţi decât ar fi vrut să pară, cei trei băieţi se îmbrăţişară. Apoi Marius şi Jean Bart săriră din nacelă, Conveniseră ca Raimondo să nu reia zborul mai înainte ca cei doi camarazi să fi ajuns lângă lagărul tuaregilor
Raimondo calculă că, târându-se pe pământ, le trebuia mai bine de un sfert de oră spre a ajunge la lagăr. Aşteptă deci zece minute. Apoi lansă elicea şi decolă. După câteva minute urletul sinistru al sirenei spinteca văzduhul. Între timp Marius şi Jean Bart se târau spre lagăr. Nu vedeau de cât masele negre ale colibelor care le mascau atât focu cât şi santinela. Nu mai erau decât la vreo două sute de metri de jumătatea stabilită, când auziră îndărătul lor uşorul zbârnâit al aparatului, care se înălţa şi aproape imediat urletul sirenei.
— S-a făcut! zise Marius. Santinela va deştepta pe ceilalţi bandiţi. Aeroplanul va ateriza de cealaltă parte a satului. Tuaregii îl vor vedea şi vor alerga spre el.
— Iar noi vom avea câmpul liber, zise Jean Bart.
— Păcat că nu putem vedea spaţiul pe care vor alerga tuaregii în spre aeroplan, observă Jean Bart.
— De ce?
— Fiindcă nu vom putea şti, înainte de a intra în lagăr, dacă toţi tuaregii s-au dus spre aeroplan.
— E adevărat! zise Marius, dar cine nu riscă nimic, nu câştigă nimic.
Jean Bart nu răspunse. De cealaltă parte a satului se auzeau strigătele tuaregilor care se depărtau apropiindu-se probabil de aeroplan.
— Atenţie, şopti Marius. Am ajuns!
Erau, într-adevăr, la vreo douăzeci de metri de coliba cea mai apropiată.
— Stop! murmură Jean Bart.
— Ce e? întrebă Marius, oprindu-se.
— Nu ştim în care colibă sunt cei doi soldaţi. Cum facem să-i aflăm?
— Să le vizităm una după alta. Dar cred că pentru mai multă siguranţă tuaregii trebuie să-i fi pus într-una care e mai la mijloc. Aşa că putem trece una sau două de la început. Şi cu browning-ul în mână, cei doi cercetaşi se strecurară cu genunchii îndoiţi şi corpul plecat. Ocoliră pe jumătate prima colibă şi văzură că erau în total şase, aproape dărâmate.
— Nu se vede nici o santinelă, zise Jean Bart.
— Nu!
În depărtare se auzeau încă strigătele tuaregilor şi urletele sirenei. Cei doi cercetaşi, plini de încredere, se îndreptară fără a mai sta la gânduri spre coliba cea mai centrală, luminată, în plin, de focul aprins. Dar, deodată, îndărătul lor se auzi un strigăt gutural. Se întoarseră la timp şi văzură patru forme albe, care staseră desigur lipite de zidul unei colibe, repezindu-se spre ei.
— Blestem! murmură Marius şi apăsă pe trăgaciul browning-ului. Glonţul porni, dar se pierdu în aer, căci acelaş moment el fu lovit în pântece şi căzu pe spate. Abia avu timpul să vadă pe Jean Bart, care fără să mai fi avut timpul să tragă, dispărea sub două forme albe, care se agăţau cu furie. Se simţi legat, browning-ul îi fu smuls din mână. Braţul drept îi fu legat de-a lungul corpului cu o frânghie, care-i strângea dureros braţul stâng rănit. Putea vede o formă albă alergând în spre locul de unde se auzeau urletele sirenei. Vrând să se ridice, se lăsă pe partea dreaptă şi văzu pe Jean Bart întins pe spate, la o distanţă de vreo trei paşi de el.
— Jean Bart, strigă el.
— Marius!
— Ţi-au făcut vreun rău?
— Nu! M-au legat atât de strâns, în cât braţul stâng m-ar face să urlu de durere, dacă nu m-aşi abţine.
— Şi pe mine tot aşa! Ah! Bandiţii! Rămăseseră aici vreo şase. Ne-au văzut, când ne-am ridicat. Noi eram spatele şi nu-i puteam observa.
— Ne-au prins.
— Numai dacă Raimondo nu s-ar lăsa şi el să fie prins.
— Dac-am putea să-l vestim! Afară numai dacă… Jean Bart tăcu, ezitând. Marius întoarse capul în toate direcţii. Nu era decât un tuareg lângă ei. Ceilalţi dispăruseră. Dar acela îi privea şi un pumnal lung pe care-l ţinea în mână lucea la lumina lunii şi a flăcărilor din apropiere.
— Ce lucru? întrebă Marius.
— Ei bine, zise celălalt. Îmi pare că aud motorul. Poate că Aerocul va trece pe deasupra noastră.
— Da! Da! Uită-te puţin spre dreapta. Aerocul se profila în negru pe cerul înstelat. Se apropie cu repeziciune.
— Strigă, Marius! Strigă! Glasul tău e puternic, va auzi.
— Aşteaptă! Şi umplându-şi plămânii cu aer. Mai aşteptă momentul propice, în care Aerocul, la o înălţime douăzeci de metri numai, trecea pe deasupra lagărului, atunci strigă din toate puterile.
— Raimondo! Ne-au prins! Rămâi în aer! Nu coborî
Tuaregul se repezi la Marius şi îi astupă cu violenţă gura cu palma lui largă. Fu prea târziu însă! Marius lansase strigătul de alarmă! Şi cei doi băieţi înţeleseră că Raimondo auzise, deoarece văzură aeroplanul virând brusc şi nu în cerc pe deasupra colibelor, văzură desluşit o formă neagră plecându-se peste marginea nacelei şi profilându-se pe cerul înstelat. Apoi se auzi un strigăt din înălţime. Aerocul se ridică dispărând în mai puţin de un minut, at de o salvă de focuri întovărăşite de strigăte furioase. Aerocul era salvat!
Dar forţa numerică a arabilor învinsese viclenia, inteligenţa şi îndrăzneala celor trei cercetaşi.



va urma