Imposibila neutralitate (XIX)

Gheorghe Grigurcu

Războiul rece al modelelor

Modelele au exercitat asupra omului civilizat o atracţie
mergînd pînă la fascinaţie. Cristalizare a unei experienţe, ele
par a asigura o „protecţie” prin siguranţa oferită de anume
reţete de succes. Şi, fireşte, un reper al regăsirii de sine în
lumea greu determinabilă a spiritului, pe drumul, atît de incert,
al constituirii valorilor. De unde valenţa lor pedagogică, vădită
în scrieri de tipul We/z'/orplutarhiene, ca şi de tipul autobiografiei
referenţiale, precum Dichtung und Wahrheit a lui Goethe.
Dar, cu timpul, ele au tins a depăşi tipicul tihnit, clasicizant,
intrînd în zona turbulentă a paradigmei paradoxale prin
originalitate, propuse în secolul XVIII şi accentuată pînă în
zilele noastre. Geniul e un asemenea model fără date funcţionale,
o magmă ce ţîşneşte din adîncurile irepetabile ale personalităţii.
Neputînd fi imitat, este intuit ca tipar simbolic. Modelul
se reduce astfel la informul demoniei, la un cîmp de pure
intensităţi şi incandescenţe. Romantismul, ai cărui zei sînt
Shakespeare şi Homer, aduce o primă criză conceptului de
model. De remarcat că evoluţia lui se produce printr-o existenţializare vehementă, care echivalează cu o deschidere. Limitele rigide care-1 trasau se dizolvă. Modelul clasic are soliditatea finitului, modelul romantic are misterul infinitului. Dispărînd factorul canonic, poruncitor în absolut, modelul se pune la îndemîna unor interpretări, interpolări şi chiar... remodelări
diverse, funcţionează ca o materie plastică ce se poate schimba
fară mare greutate de la o împrejurare la alta. Accepţia sa de
unicat este compromisă. Producţia sa curentă are loc sub formă
de variante. Structurii ne varietur îi este preferată fluiditatea.
Mai mult decît a instrui, a educa, a decide, îşi propune a atrage
şi a cuceri. Caracterul imprevizibil al efectului său creşte. De
la arhetipul platonician se ajunge la succesiunea de secvenţe
heracliteene.

Pe acest fundal al modelului relativizat au acţionat,
abuziv, totalitarismele. în principiu, ele au încercat a restitui
paradigma totală, clasică, pusă, evident, în slujba lor, ideologia
fiind, cu pretenţiile sale dogmatice, un clasicism sui generis.
în fapt, n-au făcut altceva decît să profite de relativizarea paradigmei, de permeabilitatea ei. Au infectat-o cu germenii intereselor lor adesea inavuabile, cu o tendenţiozitate căreia i s-a
găsit numele oficial de „angajare”. Comunismul a balansat,
tragicomic, între fixitatea dogmei şi adaptările ei, în funcţie
de cerinţele puterii represive pe care a instaurat-o, revelînd un
„clasicism” degenerat în pragmatismul cel mai antiumanist,
şi un pragmatism al cruzimii aspirînd către un cer de norme
pur formale. Modelul său a fost un jalnic hibrid, neînstare a se
sprijini nici pe consecvenţa unei doctrine, nici pe generozitatea
spontaneităţii asumate. După caz, erau speculate diverse faţete
ale fenomenului „exemplar”, într-o perspectivă de incoerenţă
descurajantă. Aspectul „clasic” al marxism-leninismului reiese
din, de pildă, aserţiunea lui J.-P. Sartre, conţinută în Critica
raţiunii dialectice, conform căreia acesta înseamnă filosofia
de nedepăşit a epocii noastre. Aspectul său real rezultă din, de
pildă, aprecierile făcute (indiscutabil, în deplină cunoştinţă
de cauză!) asupra ideologiei comuniste de către Soljeniţîn:
„Ea este cea care aduce ticăloşiei justificarea căutată, îndelunga
fermitate necesară ticăloşilor. Este teoria socială care-1
ajută pe ticălos să-şi scuze actele în propriii lui ochi şi în ochii
altora, să audă adresîndu-i-se nu dojeni şi blesteme, ci laude
şi mărturii ale respectului. (...) Ideologia este cea care a avut
în secolul al XX-lea meritul de a experimenta ticăloşia la scară
de milioane”.

Propunîndu-şi a restaura paradigma tradiţională, pedagogică,
foarte bine venită ca paravan al fărădelegilor, propaganda
comunistă a revenit la practica popularizării intensive a unei
galerii de figuri socotite a avea un prestigiu maxim. în intenţie,
ele beneficiau de o alură obiectivă, imuabilă. Se împărtăşeau
din mistica de partid, în afara oricărei îndoieli admise. în fond,
se întemeiau pe o subiectivitate deformatoare, fluctuantă în
raport cu tropismul politic. Apolinismul lor era falsificat.
Accepţiei despotice a modelului i se asocia un clişeu „revoluţionar”
plin de ipocrizie, un „prometeism” burlesc, sovietizat.
în vîrful piramidei tronau, fireşte, „clasicii” învăţăturii „invincibile”:
Marx, Engels, Lemn şi, multă vreme, Stalin, la care
se adăugau idolii locali: Mao, Ho Şi Min, Tito, Castro, Kim Ir
Sen, Ceauşescu etc. Dată fiind pretenţia absolută, simulînd
transcendenţa, a doctrinei comuniste, modelul modelului e unul
biblic (iată că se verifică încă o dată că ateii programatici,
militanţi, nu sînt decît credincioşi pe dos, obsedaţi de religiozitatea
pe care o abjură). „Marii dascăli” reprezintă chipul plural
al unei divinităţi secularizate. Naşterea lumii noi ce-i altceva
decît o versiune laică a genezei? „Omul nou” e creat după
chipul şi asemănarea „dascălilor”, aşa cum omul a fost creat
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Recunoaşterea modelului
suprem în cei patru „dascăli” (la un moment dat, prin
împingerea în umbră a lui Stalin, au rămas doar trei, ca o parodie
a Sfintei Treimi!) constituie un act de credinţă. Punerea
lor în discuţie, mai mult: simpla lor tratare ceva mai liberă, fie
şi printr-o vagă nuanţă scăpată de sub controlul „organelor”,
reprezintă, în schimb, o erezie pasibilă de excomunicare şi de
ardere pe rug. Un sobor de sfinţi înconjoară Sfînta Treime
roşie. Proveni enţa lor este recentă, aidoma conducătorilor din
toate domeniile de activitate, a „cadrelor de nădejde” în genere,
„calificate” din mers, adică improvizate la modul cel mai
hazardat. Uneori sint minori hipertrofiaţi, aduşi pe primul plan
al istoriei rescrise din dispoziţia partidului, prin uzurparea adevăratelor figuri însemnate ale vieţii politice, incomode întaicît
ar întrupa concepţia „burghezo-moşierească”, „ideologia exploatatoare” etc. I.C. Frimu, Ştefan Gheorghiu, Filimon Sîrbu,
Donca Simo, Olga Bancic, Vasile Roaită, în locul lui Ion
Brătianu, Petre Carp, Titu Maiorescu, Ion I.C. Brătianu, C.
Stere, Iuliu Maniu, Ion Mihalache. în literatură I. Păun-Pincio,
D.Th. Neculuţă, Al. Sahia, A. Toma, în locul unor Blaga,
Arghezi, Ion Barbu, V. Voiculescu, Ion Pillat. Alteori apar de-a
dreptul ficţiuni, plastografii în biografie şi scenariu eroic, precum
Stahanov şi Zoia Kosmodemianskaia (primul, „ajutat” la
0 fabuloasă depăşire de noimă de către mai mulţi mineri, cărora
li s-a ordonat tăcere, sub ameninţarea unei straşnice pedepse,
a doua, o dezechilibrată psihic, ieşită din ospiciu, care, înainte
de a distruge comandamentul german, a incendiat în neştire
casele ţărăneşti, fiind prinsă şi predată autorităţilor de către
proprietarii lor).

In fine, spre a consolida şchioapa hagiografie de partid,
1 s-au adăugat numele unor personalităţi de valoare reală.
Pentru a merita cinstea „sanctificării” lor ideologice, acestea
au trebuit să suporte însă o masivă operaţie de „ajustare”
(botezată „reconsiderare”), care a dus la pocirea, cîteodată pînă
la nerecunoaştere, a figurii lor. Am putea vorbi de o chirurgie
antiestetică. Puşkin şi Eminescu, Gogol şi Tolstoi, Petofi şi
Mickiewicz, Cchov şi Caragiale, Ady şi Bacovia, Turgheniev
şi Sadoveanu au fost aliniaţi, asemenea unor recruţi, în frontul
disciplinat al „idealului progresist”, al „demascării”, adică al
prefigurării tărîmului paradiziac al comunismului pe care n-au
fost în stare a-1 percepe cu toată claritatea din pricina unor
„limite ideologice” (lucru la îndemîna celui din urmă activist!).
Evident, marii scriitori şi artişti alcătuiau un cerc marginal
al modelelor comuniste. Pontifii proletcultismului, criticii
şi istoricii literari aserviţi, aveau grijă a le scoate la iveală
„deficienţele”, „erorile”, din stricta aplicare a supraparadigmei,
id est a calapodului „luptei de clasă”. „Cinstirea” ce li se acorda
era în aşa fel adusă din condei, încît să rezulte supremaţia
clară a instanţei politice şi a nomenclaturii ce-o deserveşte,
preluînd cu dezinvoltură sarcinile divinităţii. în ierarhia dominată
de faraonii de partid, marii creatori, vii sau morţi, nu erau
decît subalterni, mai mult ori mai puţin nevrednici, ai depozitarilor
autorizaţi ai dogmei.

Ce s-a petrecut după decembrie ’89? A izbucnit un război
rece al modelelor. Un război straniu, în care izbînda nu rezidă
doar în înlăturarea unora dintre ele, ci şi în „coexistenţa” lor
„paşnică”, într-un melanj subversiv. Unele „modele” ale trecutului
vor a trece, camuflat, în prezent, salvîndu-se printr-o pe
cît de ilegitimă pe atît de vicleană regrupare. A asocia pe
Ceauşescu cu Ion Antonescu sau pe Adrian Păunescu cu Octavian
Goga, dacă nu chiar cu Eminescu, ce reprezintă altceva
decît o atare tentativă frauduloasă? Este Eugen Simion un
lovinescian autentic? Cred că am răspuns, cu alte prilejuri,
suficient de argumentat la o asemenea prezumţie. Privind situaţia
cu oarecare luare aminte, ne dăm seama că se înfruntă, în
preajma noastră, două puncte de vedere asupra conceptului
de model. Unul autoritar (pseudoclasic, oglindind un romantism
pervertit, al „revoluţiei proletare” care a trecut rapid la
„contrariul” său) şi altul democratic (informat de un romantism
regăsit întru demnitate a spiritului). Modelele autoritare, de
sorginte ideologică, sînt în vădită pierdere de teren. Din această
pricină recurg la o metodologie a subterfugiilor. Un procedeu,
după cum am arătat, este cel al amestecului tendenţios. Altul
este al împingerii în primul eşalon a unor indivizi ce, sub trecutul
regim, făceau parte din eşalonul doi ori se plasau chiar
la coadă, fără însă a-1 fi negat vreodată în esenţa sa. Animaţi
de mentalitatea totalitară, aceştia profită de „amurgul zeilor”
pe care i-au adorat, pentru a le lua locul. E o religie, aparent
fără zei, în realitate cu zei deghizaţi, care îşi ascund puterea
politică sau (şi) economică, renunţînd la unele însemne exterioare
ale ei, prea bătătoare la ochi, la fastul megaloman (cu
toate că unii lideri nu renunţă nici măcar la o astfel de vanitate,
străduindu-se a se substitui căpeteniilor partidului unic, aproape
fără nici o schimbare de regie sau decor). Vor să pozeze în
oameni noi, cu toate că stigmatele trecutului pe care le înfăţişează
nu lasă nici un dubiu asupra naturii lor adevărate.
Nerezistînd unei competiţii liberale, autoritarii nu se dau în
lături de la agresivitate. Cultivă agresivitatea în virtutea zestrei
lor genetice comuniste.

Ei, sau scribii lor de casă (au destui bani pentru a-i
închiria), îi terfelesc cu ură, în afara oricăror scrupule etice,
ba chiar şi în afara logicii ce ar trebui să asigure unitatea unei
poziţii teoretice, fie şi eronate, pe toţi indezirabilii, adică pe
adversarii de ieri şi de azi ai totalitarismului, pe cei ce stau la
baza răsturnării din decembrie. Cu toate că au confiscat-o,
nu-i iartă pe cei ce o întruchipează în gînd şi faptă. Batjocoresc
nu doar busturile opozanţilor de frunte, dar îi contestă şi pe
eroii Revoluţiei, punînd-o în contul unei „intervenţii străine”,
al unor „agenturi de spionaj”, ca şi pe cei ai rezistenţei în
munţi ori din perimetrul sinistru al Gulagului, ce rămîn pentru
ei, ca şi pentru torţionarii lor, nişte „bandiţi”, nişte „lepădături”.
Aşadar, deşi profitori ai schimbării, îi stropesc cu noroi pe
autorii şi pe precursorii acesteia. Totodată fac mare caz de
„valorile trecutului”, cărora vor a le construi capele exclusiviste,
în timp ce neagă valorile de seamă actuale ale culturii şi
vieţii noastre civice. îmbinarea confuză de criterii doctrinare,
în creuzetul căreia internaţionalismul de extremă stîngă se
întîlneşte cu naţionalismul de extremă dreaptă, e de asemenea
simptomatic pentru conduita lor dereglată. Semnul comun sub
care se plasează toate componenetele sale este violenţa. Se
mai poate vorbi astfel de o conservare a autorităţii, trebuitoare
oricărui model? Mai curînd credem că are loc o degringoladă
a ei, un spectacol de demonie tulbure, descompusă, care obnu
bilează orice încercare de raţionalizare a mentalităţii în chestiune.
Ea galopează către absurd. Putem avea în vedere, ca termen
de comparaţie „nobil”, mărturia tîrzie a lui Sartre, după care
concepţia lui realiza mai curînd anarhia decît sovietismul.
Anarhie pe care Eugen Ionescu o punea pe seama resentimentelor
de mic burghez ale filosofului existenţialist, rebel împotriva
condiţiei sale şi, prin exacerbare, împotriva lumii întregi. Iată
cum idealul „revoluţionar” al umanismului ajuns la „apogeul”
său se întîlneşte cu spiritul de revanşă, egoist, individualist,
ergo antisocial(ist)! Dată fiind miza mare a contrariilor, mixtura
lor poate dobîndi o înfăţişare monstruoasă. Şi nu trebuie să
mergem prea departe pentru a o constata...

Modelele romantismului liberal nu sînt nici ele scutite
de o tensiune internă, generată de notele lor contradictorii.
Paradigme relativ onorabile păstrează nu o dată urmele unei
pasivităţi, ale unei prudenţe „esopice” ori, dimpotrivă, ale unei
dezlănţuiri sentimentale imprudente, ale unei exaltări ce nu se
analizează şi, pe calea aceasta, spre a spune lucrurilor pe nume,
se oferă compromisului. Desigur, marea, purificatoarea năzuinţă
a intelectualilor noştri de bună credinţă a fost abolirea modelelor
negative produse de totalitarism. Cultul paranoic al cîrma-,
ciului, într-atît de vivace încît a sfîrşit prin a absorbi minicultul
principalilor săi sateliţi artificiali din trecut şi prezent,
le-a creat un dezgust salutar, prccum o reacţie a sănătăţii psihice.
Dar ce s-a opus listei de personaje „exemplare" alcătuită
de foruri? Mai întîi, cîteva modele ale unei opoziţii timide,
mai curînd ale unei anume decantări ori nuanţări a standardului
oficial. în contextul dat, dimensiunile lor au fost exagerate
rapid, pînă la un soi de mitizare dublă. O mitizare naivinsurgentă
ce se desfăşura în paralel cu una pusă la cale de
autorităţi. Acestea din urmă preluau în exploatare unele succese
literare şi artistice, atît pentru a-şi subordona vocaţiile respective,
cît şi pentru a se împăuna cu rubrica de „victorii
culturale” ale „socialismului” victorios prin definiţie. Caz tipic:
N. Labiş. împrejurarea că, talent neîndoielnic, chiar viguros,
cîntăreţul Primelor iubiri a fost deopotrivă un protestatar şi
ţ un obedient, un decepţionat şi un propagandist ce încerca a
făuri un limbaj mai credibil al propagandei, s-a uitat. Oricum,
cultul acestui nefericit tînăr nu sc poate explica decît prin
situaţia generală. Fără a se pune chestiunea „eliminării” sale
(pînă cînd ni se vor atribui intenţii pe care nu le avem?), socotim
că faima lui suferă (a început deja a suferi) o semnificativă
reducţie. Mitul lui Nichita Stănescu, de o amploare considerabil
sporită şi cu efecte ce par mult mai profunde în anomalia
sa, s-a constituit, în bună măsură, pe aceleaşi coordonate, aşa
încît precedentul labişian ni se prezintă, în raport cu acesta,
nu altminteri decît o repetiţie generală. Şi într-o situaţie şi în
cealaltă, instituţionalizarea, adică intervenţia puterii, este
elocventă. N-a fost vorba, aşa cum afirmă azi nostalgicii perioadei
totalitare, de o afirmare normală a unor talente, dc îmbrăţişarea
lor normală de către mulţimile de cititori entuziaşti, ci
de un fenomen mai complex, în cadrul căruia puritatea recepţiei
s-a impurificat prin ideologizare, exces, fetişism, adică prin
înăbuşirea spiritului critic, ceea ce a făcut cu putinţă manipularea
şi trucarea valorilor. E indiscutabil că acestea n-au rămas
egale cu ele însele, nici la nivelul emisiei, nici la nivelul recepţiei.
Nu puterea a „cedat”, admirînd sinccr pe noii creatori, ci
destinul acestora a fost marcat dc imixtiunea puterii, de
pornirile ei pîngăritoare şi anexioniste.

Alte modele relative: Marin Preda, Geo Bogza, Eugen
Jebeleanu. în mod cert, la timpul corespunzător reputaţiei lor
„democratice”, ei au reprezentat întrucîtva o formă dc opoziţie
la regimul comunist. S-au împotrivit, în unele momente, unor
ingerinţe excesive, unor dogmatici stridenţi. Dar traiectoria
biografiei şi a scrisului lor este ambiguă. înainte de, sau odată
cu actele lor inconformiste, au servit masiv puterea totalitară,
au ilustrat cu vîrf şi îndesat ceea ce se cheamă realismul-socialist.
Aidoma lui Ianus, au două chipuri. Recunoscînd valoa
rea estetică a producţiei lor precum şi unele acţiuni de demnitate
profesională şi cetăţenească, nu putem uita prestaţia lor
în direcţia contrară şi nici lipsa de fermitate, ocolirea ultimelor
consecinţe ale unei poziţii de ruptură cu „linia” oficială, ce
s-ar fi lăsat mai mult ca sigur cu neplăceri personale. Preţiosul
lor statut social privilegiat, confortul lor sporit nu trebuiau cu
nici un preţ tulburate. De unde inconsecvenţa şi insuficienţa
de accent a protestului lor. Nu strică a nc aminti propoziţiile
prin care-i judeca I. Negoiţescu, în cursul unui dialog cu Emil
Hurezeanu, din 1988: „Un Geo Bogza, ca şi un Eugen Jebeleanu,
oricît ar fi ei de cumsecade şi de cu bun simţ, sînt copleşiţi
de acelaşi fanatism: ei continuă şi azi să creadă în viitorul
comunismului şi consideră îngrozitoarea perioadă actuală doar
ca o etapă amendabilă, pe calea realizării oribilei lor utopii.
Ei nu-şi dau seama, în fanatismul care le închide ochii, le
încleştează gura şi le amorţeşte mîna ce ţine condeiul, că devin
astfel uneltele, fără îndoială involuntare, ale călăilor poporului
nostru şi totodată un rău exemplu pentru scriitorii români, căci
contribuie ia dezarmarea conştiinţelor. Istoria îi va judeca aspru
şi micul lor talent nu va fi în măsură să-i apere. Dacă ar fi trăit
o decepţie, dacă şi-ar fi pierdut credinţa în comunism, ar fi
fost datori faţă de cei ce s-au lăsat înşelaţi de dînşii, să o declare
limpede, cum au făcut-o şi alţi comunişti, în alte ţări”.
Ceea ce scriitorii în chestiune n-au făcut-o niciodată! Azi,
calitatea lor de modele s-a perimat. Şi-au trăit traiul. în corectă
conştiinţă, acestea păstrează doar un sens istoric. Uneori, din
păcate, se pun chiar de-a curmezişul istoriei. Astfel, preţuirea
ce se poate acorda unui creator ca Marin Preda s-a transformai
într-un „predism” îngust şi intolerant, care interzice orice discuţie
deschisă în jurul lui, spre paguba vădită a acestuia. La fel
stau lucrurile şi cu autorul Necuvintelor, confiscat de un club
de admiraţie furioasă, care-şi imaginează că e şi eternă. Oare
suporterii lor nu-şi dau seama că evoluţia conştiinţei literare
nu poate fi zăgăzuită? Că, pretinzîndu-se descendenţi ai lui E.
Lovinescu, ar fi trebuit măcar să ia în considerare teza mutaţiei
valorilor estetice? Că, în cele din urmă, ei înşişi riscă a deveni
un balast al supravieţuirii scriitorilor pe care-i idolatrizează
cu prea puţină responsabilitate?

In orice caz, atari modele, acoperite, precum nişte icoane
falsificate, de aurul calp al „epocii de aur”, nu suportă alăturarea
de altele, despre care înainte de 1989 era interzis a se
vorbi public. Modele ce pot confirma o deplină integritate
morală, o statornicie achitată cu mari suferinţe sufleteşti şi
fizice, în care se concentrează, izbăvitor, întreaga putere de
rezistenţă şi lealitate a societăţii româneşti, asumîndu-şi la
nevoie martiriul: Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, V.
Voiculescu, Lucian Blaga, Constant Tonegam, Ion Caraion,
Dan Botta, N. Steinhardt, Petre Ţuţea, Ovidiu Cotruş. Şi,
desigur, Doina Cornea. Altă calitate, alt destin! Dacă pentru
diverşi nemulţumiţi ocazionali, încurcaţi în plasa unor ţîfne şi
vanităţi, protestatari de duminică ori rezistenţi de cafenea,
eventual cu masa boiereşte rezervată, temători a-şi pierde oarecari
privilegii şi comodităţi cu care s-au deprins din vremea
stalinismului, pe ale cărui state de plată figurau pe poziţii
avansate, lupta cu Diavolul a fost o utopie practicată cu scepticism
şi cu o elegantă precauţie (cel mult), pentru cei înşiraţi
mai sus, sub stigmatul victimizării, a fost o zguduitoare realitate.
Prestigiul lor ia naştere din suferinţă. Din legătura de
nedesfacut dintre faptă şi cuvînt, dintre faptă şi faptă, dintre
cuvînt şi cuvînt. Dacă le adăugăm pe cîţiva, de la Monica
Lovinescu şi Virgil Ierunca la Goma, Tudoran şi Calciu Dumitreasa,
neînfricaţi şi cunoscuţi militanţi din diaspora, obţinem
acel şir de modele la care putem aspira, a căror calmă, lipsită
de ifose înălţime ne tonifiază, ne îndeamnă la perfecţionarea
de sine. Nu e nevoie de reclamă sau de sforţări propagandistice
pentru a le impune. Ele se impun singure, treptat, cu autoritatea
autenticităţii. Sînt modelele pe care le-am aşteptat atît amar
ilc vreme. Romantismul lor activ (idealismul lor, dens, dus
pînă la sacrificiu), spală tagma intelighenţiei noastre de păcatele
sale bine ştiute. Indecizia, ispita avantajelor, fariseismul,
laşitatea, politica jumătăţilor de măsură, spre a nu mai vorbi
de oportunismul făţiş, grosolan, ce i-a caracterizat (ii caracterizează) pe mulţi dintre noi, pot fi neutralizate de simpla luare la cunoştinţă a existenţei lor. O luare la cunoştinţă onestă şi
receptivă. Asemenea personalităţi sînt acum adevăratele noastre
modele.



va urma