Misiune dificila. Jurnal (17)

C.V.R. Schuyler

Duminică, 17 iunie 1945

Ieri, dl Berry şi cu mine, împreună cu mai mulţi membri ai personalului fiecăruia, am fost invitaţi la Sinaia pentru a lua prânzul cu Regele şi Regina. A fost o zi frumoasă, iar călătoria a fost foarte plăcută atât la dus, cât şi la întors. Dl Berry a sosit puţin mai devreme şi a avut o discuţie particulară cu Regele în legătură cu plecarea sa luni în Statele Unite. Conversaţia noastră din timpul prânzului a avut un caracter general. Regele ne-a spus că se pare că, pe scena politică, există o acalmie generală acum, iar el nu mai este supus nici unui fel de presiune. Consideră că românii sunt din ce în ce mai îngrijoraţi de posibilitatea ca trupele ruseşti să rămână multă vreme pe teritoriul României. Crede că dacă armata rusă se va înapoia în Rusia, românii vor putea ei înşişi controla situaţia fără prea mare dificultate. Spune că doar prezenţa trupelor ruseşti îi menţine pe comunişti la putere.

Astăzi am fost invitat la prânz la conacul părinţilor domnului şi doamnei Chrissoveloni din Vărăşti, la aproximativ 40 de kilometri, la sud de Bucureşti. Casa este una dintre cele mai vechi din România, fiind construită acum peste 100 de ani. înainte de recentele legi de expropriere, moşia era mare, dar acum au pierdut cea mai mare parte din proprietate. Spre marea mea surprindere, am constatat că satul Vărăşti, asemeni satelor vecine, era tixit de trupe ruseşti. Dl Lakeman, tatăl doamnei Chrissoveloni, care este proprietarul moşiei, mi-a spus că numai în acel sat există peste 500 de ruşi, că în apropiere a fost instalat un stat major al unui corp de armată şi că în toate satele, ce se întind kilometri întregi de-a lungul Dunării, se află foarte multe trupe ruseşti. El spune că au loc manevre în fiecare zi, stabilindu-se canale de comunicaţie şi pregătindu-se, după toate aparenţele, pentru o şedere îndelungată. Trupele cantonate în această zonă au sosit direct din Polonia în urmă cu vreo două luni. Ei construiesc cantonamente şi se aşteaptă să petreacă iama în actuala încartiruire. Acum, majoritatea ruşilor trăiesc pe lângă diferite case ţărăneşti. Mănâncă ce pot găsi pe la ţărani şi neoficial rechiziţionează aproape zilnic, de pe proprietatea Lakeman, ouă, găini, cereale şi uneori vreo vacă. Am trecut pe lângă mai multe parcuri de camioane destul de mari aflate în zonele limitrofe satului. Patrule ruseşti supraveghează toate drumurile din regiune, iar „controlorii" ruşi dirijează traficul în cele mai importante intersecţii.

Luni, 18 iunie 1945

Dl Berry a plecat spre Statele Unite azi-dimineaţă la orele 6,00, cu avionul meu. El urmează să petreacă o zi la Atena, încă o zi sau două la Caserta, şi va pleca apoi direct la Washington. După ce va sta mai multe săptămâni la Washington, intenţionează să-şi ia o permisie de o lună şi probabil că nu se va întoarce aici înainte de 1 august. Dl Roy Melbourne, primul colaborator al dlui Berry, va prelua conducerea Legaţiei americane în absenţa dlui Berry. El este foarte capabil şi cooperant.

Azi l-am văzut pe dl Vlădescu-Olt. Este secretar şi ofiţer special de legătură cu Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului. Mi-a adus mai multe documente interesante în care sunt prezentate în linii generale discuţiile între dl Ghelmegeanu, primul-ministru, generalul Susaikov şi alţii. Principalul subiect al acestor discuţii era punerea în aplicare a Articolului 12. Românii sunt de părere că satisfacerea în totalitate a pretenţiilor ruşilor conform acestui articol va fi dezastruoasă pentru naţiune. Ruşii cer ca toate vitele, caii, oile etc., care urmează să fie înapoiate (totalul cifrându-se la mai multe sute de mii de capete) să ajungă în mâinile ruşilor înainte de 1 august curent. Românii afirmă că satisfacerea acestor pretenţii şi, în acelaşi timp, îndeplinirea foarte rigidelor cereri specificate în Articolele 10 şi 12 vor distruge complet viaţa lor economică.

In consemnările din Jurnalul meu referitoare la ziua de 7 iunie, m-am referit la mai multe contra-propuneri ale dlui Ghelmegeanu legate de îndeplinirea de către români a obligaţiilor ce le revin conform Articolului 12. In acel moment, ruşii au părut destul de receptivi la aceste propuneri şi l-au încurajat pe Ghelmegeanu să creadă că vor solicita Moscovei aprobarea de urgenţă a acestor propuneri. Acum câteva zile, însă, Susaikov a convocat o întrunire a principalilor miniştri ai Cabinetului, le-a expus consecinţele legale ale nerespectării obligaţiilor prevăzute în Articolul 12 şi a afirmat că, indiferent ce se va dori mai târziu la Moscova, România trebuie deocamdată să se menţină în liniile programului de livrări stabilit anterior. Toţi românii au părăsit adunarea cu convingerea că nu prea mai sunt speranţe acum ca ruşii să-şi diminueze pretenţiile formulate în virtutea Articolului 12. Ei îşi văd acum viitorul într-o perspectivă foarte sumbră.

Vlădescu mi-a spus de asemenea că există intense fricţiuni între Ghelmegeanu şi noul vicepreşedinte comunist al Comisiei, Oeriu. Se pare că Oeriu emite ordine la întâmplare pentru livrarea de furnituri şi articole către ruşi, ori de câte ori primeşte vreun semn de la vreo agenţie rusă, că se doreşte o astfel de livrare. Ca urmare, încercările lui Ghelmegeanu de a organiza şi sistematiza aceste livrări, eşalonându-le uniform la nivelul întregii ţării şi pe o perioadă mai lungă de timp, sunt practic anihilate.

Ghelmegeanu consideră că Oeriu emite aceste dispoziţii în numele Comisiei, dar că scapă de răspundere, aceasta trecând în întregime pe seama lui Ghelmegeanu personal. Se spune că Ghelmegeanu va prezenta azi sau mâine această situaţie primului-ministru şi că, dacă nu va primi asigurări că puterea lui Oeriu va fi limitată sau că Oeriu va fi îndepărtat, Ghelmegeanu îşi va înainta demisia.

Marţi, 19 iunie 1945

Există toate motivele să credem că românii, indiferent de domeniul de activitate şi de convingerile politice, sunt din ce în ce mai îngrijoraţi de perspectiva apropiată a sosirii unui mare număr de militari ruşi, pentru o şedere pe termen nelimitat în România. După rapoarte demne de încredere, se pare că aproape un milion de militari urmează a fi încartiruit în diverse zone din Banat, Transilvania şi Oltenia. Cazărmile româneşti din aceste zone trebuie eliberate în cel mai scurt timp şi se pare că ruşii urmează a fi alimentaţi cu produsele pământului românesc. Fără îndoială, aceasta va constitui o severă epuizare a resurselor ţării. Durata staţionării acestor trupe nu a fost încă anunţată, dar, din pregătirile care se fac, pare probabil ca ele să rămână aici cel puţin câteva luni şi, poate, după cum deja cred mulţi români, toată iarna.

Suntem puţin nelămuriţi în privinţa motivului aflat în spatele unui ordin dat recent de Statul Major Român de a se construi, în diverse puncte de pe Dunăre, două-trei poduri de vase. Dacă nu sunt planificate operaţiuni militare în sudul Bulgariei şi în Turcia, nu prea există explicaţii pentru acest ordin. Este posibil totuşi ca podurile să fie folosite pentm a disloca trapele către porturile bulgăreşti la Marea Neagră, Vama şi Burgas, de unde să fie evacuate în Rusia.

Am aflat azi că şeful Statului Major, generalul Sănătescu, şi-a dat în sfârşit demisia. Credem că motivul invocat a fost împotrivirea de a împărtăşi responsabilitatea evacuării a unor mari porţiuni din România în mâinile comandamentului rus. Am înţeles că generalul Ionaşcu a fost numit şef al Marelui Stat Major Român.

Ieri după-amiază am petrecut câteva ore la vila noastră de la lacul Snagov; Regele m-a luat pe vedeta sa rapidă şi m-a plimbat pe lac. Regele petrece multe ore pe lac parcurgându-1 în viteză în sus şi în jos şi distrându-se şi în alte feluri. Pare să fie momentan în termeni excelenţi cu ruşii, deşi şi el este preocupat de iminenta sosire în România a atât de mulţi militari ruşi.

Miercuri, 20 iunie 1945

Cu aproape două săptămâni în urmă i-am scris generalului Susaikov o scrisoare în care îi solicitam o întrevedere într-una din zilele următoare, pentru a discuta anumite chestiuni legate de îndeplinirea de către România a condiţiilor Armistiţiului. Până azi-dimineaţă nu am primit nici un fel de răspuns. De aceea, i-am adresat lui Susaikov o nouă scurtă notă, spunându-i că regret foarte mult că nu a găsit de cuviinţă să-mi satisfacă cererea, că sunt de părere că nu mă pot achita de datoria faţă de Statele Unite, fără să am frecvent întâlniri cu domnia-sa şi că sper că-mi va putea aranja o întrevedere cât de curând. Două ore mai târziu, ofiţerul meu de legătură m-a informat că întâlnirea va fi fixată pentru mâine, la orele 15,00.

Astăzi am avut o întâlnire cu dl Pavlov în problema câtorva autorizaţii nesoluţionate. L-am informat că 14 sau 15 oameni din personalul OSS vor pleca în următoarele două luni, cu condiţia ca el să poată obţine autorizaţia de intrare în România a trei noi ofiţeri, care ar prelua toate activităţile OSS. Cred că l-am convins în legătură cu acest aranjament. Cu toate acestea, nu am reuşit să-l conving să autorizeze intrarea în România a echipei de la Statistica Mormintelor. Această echipă este formată din nouă soldaţi conduşi de un ofiţer, a căror sarcină ar fi să adune toţi aviatorii americani, îngropaţi acum în diverse locuri din ţară, într-un cimitir central din Bucureşti, unde să poată fi ţinuţi până la încheierea ostilităţilor cu Japonia şi de unde, după aceea, să poată fi transferaţi în Statele Unite. Dl Pavlov a refuzat cu încăpăţânare să recunoască oportunitatea unei atari proceduri. După părerea mea, continuarea unei dispute la nivelul înalţilor reprezentanţi ai Statelor Unite şi Rusiei în România, în problema autorizării intrării în România, pentru câteva luni, a unui număr mic de gropari americani este ridicolă. Voi raporta problema generalului McNamey, spunându-i că după părerea mea acest refuz permanent reprezintă un afront adus prestigiului american şi că recomand ca această problemă să fie pusă de îndată în discuţie la Moscova.

Ieri, am aranjat o întrevedere cu dl Oeriu, noul vicepreşedinte comunist al Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului. Principalul meu scop a fost să stabilesc un contact personal cu dl Oeriu şi să-i aduc sincer la cunoştinţă ce fel de informaţii ne aşteptăm să primim de la Comisie şi cum funcţionează Misiunea Statelor Unite.

Am constatat că dl Oeriu este o persoană foarte rezervată, înceată la minte, care mormăie nedesluşit şi, una peste alta, face o impresia foarte proastă. Nu-mi vine să cred că posedă inteligenţa sau energia necesare îndeplinirii unei sarcini de anvergură, aşa cum este supravegherea rechiziţionărilor prevăzute în Armistiţiu, la nivelul întregii ţări.

Oeriu mi-a oferit foarte puţine informaţii referitoare la viitoarele planuri ale Comisiei. A lăsat totuşi să se înţeleagă că, la recomandarea sa, va avea loc curând reorganizarea întregii Comisii, în care el, personal, se va îngriji ca povara plăţilor prevăzute prin Armistiţiu să fie repartizată în mod egal tuturor regiunilor ţării, ca rechiziţionările să fie făcute în mod corect şi exact şi îndeosebi ca cei din clasele mai înstărite să contribuie cel puţin cu partea ce le revine. înţeleg că legea ce va pune în practică această reorganizare va fi publicată într-o zi-două.

Impreună cu cinci dintre ofiţerii mei superiori, am luat aseară cina acasă la vicemareşal. A fost de faţă şi doamna Stevenson. După cină, am stat puţin de vorbă cu vicemareşalul. El pare să-şi menţină convingerea, deocamdată, că, la nivel înalt, guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii încep să ajungă la o înţelegere cu ruşii şi că, la scurt timp după următoarea întâlnire a celor Trei Mari Puteri, întreaga problematică a României va fi soluţionată satisfăcător. Nu pot fi de acord, deoarece sunt convins că, dacă se au în vedere toate ţările balcanice, Rusia va fi cel mai puţin dispusă să renunţe la controlul asupra României. Singura soluţie acceptabilă posibilă ar fi înfiinţarea unei Comisii tripartite pentru Armistiţiu, care ar putea asigura la rândul ei instaurarea unui guvern cu adevărat reprezentativ. Mă îndoiesc foarte mult că vom reuşi vreodată să forţăm Rusia să accepte o Comisie cu adevărat tripartită în România. Fără aceasta, orice promisiune venită din partea Rusiei cum că situaţia se va îndrepta va avea o mică valoare sau va fi lipsită complet de valoare.

Joi, 21 iunie 1945

Intrevederea dintre mine şi Susaikov din această după-amiază a durat aproape o oră şi jumătate. Susaikov a fost foarte reticent în discutarea tuturor problemelor şi a refuzat net să răspundă la unele din întrebările mele despre numărul de militari ruşi ce urmează a fi aduşi în România, durata staţionării lor şi data probabilă a evacuării tuturor trapelor ruseşti de pe teritoriul României. Scuza invocată a fost faptul că acestea erau planuri de viitor ale înaltului Comandament Sovietic, în legătură cu care nici el nu cunoştea detalii complete. Atitudinea generală a lui Susaikov, deşi nu chiar ostilă, a fost cu siguranţă foarte necooperantă şi departe de a fi cordială. Deduc că atitudinea sa intransigentă recent manifestată faţă de guvernul român nu indică vreo intenţie de-a ruşilor de a lărgi rândurile guvernului pentru a-i împăca pe anglo-americani. Mai degrabă, acum mi se pare că Susaikov se străduieşte să trimită în Rusia tot ce poate din resursele României şi că procedează în consecinţă în vederea atingerii acestui obiectiv, ignorând cu desăvârşire interesele Statelor Unite şi Marii Britanii. Probabil că ruşii consideră că, acum, controlul lor asupra României este atât de sigur încât, pe viitor, pot neglija complet necesitatea de a păstra cel puţin o aparenţă de cooperare cu aliaţii lor în această ţară.

Cea mai importantă informaţie pe care mi-a oferit-o Susaikov în acest sens a fost aceea că rechiziţionările conform Articolului 10 ar putea şi ar trebui continuate, după necesităţi, pe durata acoperită de Armistiţiu şi chiar până la semnarea Tratatului de Pace. Susaikov a specificat că nu consideră că pretenţiile ce cad sub incidenţa Articolului 10 încetează o dată cu încetarea ostilităţilor. 

Susaikov m-a mai informat şi în legătură cu ultimele ordine primite de la Moscova potrivit cărora comunicaţiile comerciale, radio şi telegrafice dintre România şi Bulgaria pe de o parte, respectiv Statele Unite şi Marea Britanie, pe de altă parte, sunt acum autorizate. Am transmis această informaţie la Washington, precum şi biroului dlui Berry.

Susaikov m-a informat că mâine va pleca la Moscova. Cu toate că nu a afirmat-o explicit, am aflat din altă sursă că va fi însoţit de către ministrul român de Război, generalul Răşcanu şi de alte câteva oficialităţi române. Susaikov mi-a spus că principalul motiv al deplasării sale îl reprezintă dorinţa sa de a participa la Parada Victoriei. Bănuiesc că această călătorie are, de asemenea, şi numeroase implicaţii politice.

M-am plâns lui Susaikov că primim prea puţine sau nu primim nici un fel de informaţii referitoare la activităţile legate de Armistiţiu şi am ridicat obiecţii faţă de faptul că nu mă invitase să particip la o recentă întrunire cu membrii Cabinetului român în care au fost discutate probleme legate de Armistiţiu. Susaikov a protestat, afirmând că ne ţine la curent cu directivele mai importante şi că recenta sa întâlnire a fost de fapt o simplă şedinţă de stat major la care el a invitat anumiţi miniştri români, ca aceştia să poată răspunde la întrebările puse de către ofiţerii săi de stat major. Ştiu că această ultimă informaţie este falsă, deoarece din surse româneşti am primit o stenogramă a desfăşurării întâlnirii lui Susaikov. Pentru o descriere a ceea ce a avut loc de fapt la această întrunire, vezi consemnările din Jurnalul meu, din data de 18 iunie.

Vicemareşalul Stevenson a trecut pe la mine la puţin timp după întâlnirea mea cu Susaikov. El era foarte interesat să-i relatez cum a decurs această întâlnire. Se pare că el primeşte de la ruşi chiar mai puţine informaţii decât mine şi nu cred că legăturile sale cu instituţiile româneşti sunt la fel de bune ca ale mele. I-am arătat telegramele pregătite de mine pe baza informaţiilor primite de la Vinogradov, dar despre care vicemareşalul nu aflase încă nimic. Am fost de acord şi să-i pun la dispoziţie o copie parafrazată a mesajului pe care-1 voi trimite în legătură cu întâlnirea avută cu Susaikov. Vicemareşalul continuă să fie optimist în privinţa viitorului, ceea ce cred că e, cel puţin deocamdată, departe de a fi justificat.



va urma